Mărturii despre criza de sarcină

Cu durere și recunoștință bântuind trecutul

Durere, durere, durere… Oare de câtă durere este nevoie pentru ca omul să spună stop cu adevărat, să ceară ajutorul și să își schimbe viața? De când mă știu ascultam melodii triste, profunde, ca suferința mea, care a urmat tendințelor mele de a căuta plăcerea scurtă și imediată.

La 19 ani credeam că lumea este a mea, iar cu această atitudine am încheiat liceul. Am intrat în industria modellingului, călătorind prin țări străine, unde am reușit să mă îndrăgostesc de un om cu nenumărate boli psihice și dependențe, fără să ținem niciunul cont de lipsa unui angajament real sau de faptul că nu aveam aceeași religie și cultură.

Familia lui nu mă voia și legătura cu familia mea nu mai exista. Inevitabilul s-a întâmplat după aproximativ jumătate de an de relație, când am rămas însărcinată. El era și mai răvășit decât mine, repetând că nu putem avea acest copil. Atunci am cerut ajutor de la Dumnezeu pentru prima oară de când mă aflam în acest coșmar. La spital, doctorița, încercând să mă liniștească, mi-a spus că se rezolvă prin avort, dar eu am urlat cu toată puterea mea: „NEVER!” Singurul gând și poate cel care mi-a salvat atunci viața a fost că avortul este omor și că așa ceva NU SE FACE. Slavă Ție, Doamne, pentru luciditate!

Însă, pe urmă, îmi luaseră pașaportul și cheile de la apartament și mi-au spus că nu plec nicăieri până nu scot copilul din mine. Într-un moment de neatenție din partea lor, am reușit să fug. La aeroport, Dumnezeu a făcut astfel încât puținii bani pe care îi aveam să îmi ajungă pentru a mă întoarce acasă. Iar în România, m-a întâmpinat mama și cuvintele ei: „Lasă, mamă! Nu îți face griji! Are grijă Dumnezeu de noi! Fiecare copil se naște cu bucata lui de pâine în mână!”

Sarcina și nașterea au fost foarte grele, pe un fond de depresie profundă. Aș minți dacă aș spune că lucrurile s-au îndreptat după ce a venit copilul. Au fost momente când mi-am respins copilul și momente în care am fugit de responsabilitatea de mamă. Dar în furtuni există și sprijin – și am avut.

Acum, după 11 ani, realizez că singurul lucru bun pe care l-am ascultat vreodată, acela să NU fac avort, mi-a salvat viața și m-a ajutat să văd puterea, lucrarea și mila lui Dumnezeu.Fiul meu, te iubesc și îți mulțumesc că m-ai salvat!

Mărturie publicată integral pe rolifenews.ro

Dorina*: „Tocmai bărbații ar trebui să vorbească despre avort, că ei te pun să îl faci, fără să le pese”

„Pensionară de mulți ani, fără nepoți, mă uit mult la televizor. Am văzut că în ultima vreme s-a vorbit mult despre dreptul la avort, avortul în comunism și în zilele noastre. Scriu aici cum am făcut eu avort în comunism.

Aveam o prietenă asistentă, venea acasă și ne rezolva rapid. Copilul murea, mergeam la rezolva rapid. Copilul murea, mergeam la el, îmi făcea chiuretaj, pentru o sarcină oprită în evoluție. La al patrulea copil eram în șase luni și jumătate. Consideram normal să  facem avorturi, și eu și toți cei din jur. La preoți mergeam după avort, că știam că am făcut ceva rău. Unele nu mergeau deloc, altele mergeau și nu spuneau despre avort.

Am trăit într-o localitate în care era și agricultură, și industrie. Am făcut facultate, m-am căsătorit când eram deja însărcinată. Distracție era și atunci, în anii 80, când de bază era băutura, iar asta găseam ușor.

Astăzi se discută despre avort, cât de bun este avortul. Îmi este ciudă când aud pe câte una, că bărbații nu trebuie să vorbească despre avort, că ei nu țin copiii în burtă. Ba tocmai ei ar trebui să vorbească, să spună că nu le pasă câte avorturi faci. Soțul mă bătea, am divorțat, iar bărbații care au urmat nu voiau copii. Așa am tot făcut avorturi, nu că aveam dreptul, nu că îmi doream, ci că eram slabă ci nu am știut unde să caut ajutor. Nici nu prea era atunci cine să te ajute.

„Descurcă-te” era o vorbă mereu folosită și PCR” – pile, cunoștințe, relații. Cu ce m-a ajutat că eram prietenă cu asistenta și că am făcut avorturi? În baba de acum nimeni nu mai recunoaște inginera mândră din 1970. Doar eu trăiesc cu gândul continuu la acei copii, copiii mei, și la prostia din mintea mea de atunci.

Ne spunea profesorul de istorie că înainte de comunism era exploatarea omului de către om, dar în comunism e invers și noi râdeam știind cu toții adevărul – și în comunism erau activiștii care îi exploatau pe alții. Dar acum mă gândesc că la fel e și cu avortul: atunci avortul era aproape ilegal, iar acum e legal, și tot aia e: mor bieții copii, iar noi, mamele lor, suferim cum nu ne-am fi închipuit. Nu am învățat nimic sau nu am putut să le învățăm pe fetele tinere prea mult, poate și de rușinea de a le spune ce am făcut.”

* Numele a fost schimbat pentru protejarea identității.

Maria Edleston: „Mama i-a spus: Domnul doctor, eu nu vreau să avortez acest copil!”

Discursul Mariei Edleston (Ionescu) la Marșul pentru viață 2023 din Capitală

Bună ziua, tuturor! Sunt studentă la Facultatea de Teologie, Secția Asistență socială, anul III, și aceasta este povestea vieții mele.

Acum 23 de ani, când mama a rămas însărcinată, tatăl meu a fost sincer încântat de copil. Dar mama lui, care a făcut 30 de avorturi, nu vedea altceva decât un avort în plus și i-a spus tatălui meu: „Nu se poate să ai un copil la vârsta de 21 de ani. Ori face avort, ori trebuie să renunți la relație”. Aceste două variante i le-a dat și tatăl meu, mamei mele, care a spus: „Eu nu renunț la copilul meu, orice ar fi. Este dat de Dumnezeu și trebuie să-l nasc”.

Bunica maternă a sprijinit-o pe mama și și-a asumat răspunderea creșterii mele, dar bunica paternă a fost cea care a programat avortul. Mama, în schimb, a conlucrat cu medicul, Profesorul Doctor Ioan, anunțându-l pe tata că sarcina este mult prea avansată pentru avort.

M-am născut prematur la șapte luni, am stat în incubator 40 de zile. Mama stătea neîncetat la capela spitalului și se ruga Maicii Domnului: „Maică, ai grijă de acest copil, să trăiască și ai tu grijă de el, ți-l voi dărui ție”. Când am intrat în stop cardio-respirator, părintele de la capelă m-a botezat și, după botez, mi-am revenit.

Ce vreau să vă transmit? Este foarte importantă susținerea mamelor aflate în criză de sarcină. Foarte importantă. Mă bucur foarte mult pentru faptul că trăiesc și dau slavă lui Dumnezeu. Le mulțumesc atât mamei mele, cât și tatălui meu, îl pomenesc și pe el și mă rog și îi iubesc pe amândoi așa cum sunt. Și nu în ultimul rând, Maicii Domnului, pentru că niciodată, dar niciodată, nu m-am simțit singură.

Maria s-a căsătorit de curând cu Ryan Edleston și este însărcinată cu primul copilaș. Avortul nu ar fi afectat doar viața mamei ei, ci ar fi oprit viața Mariei, bucuria lui Ryan de a se căsători cu ea, iar copilașul pe care îl au împreună nu ar fi existat.