Mamă coporatistă: „Am devenit dependentă de muncă atunci când fetița mea avea cinci luni”
Pe portalul Smartwoman o cititoare a publicat sub anonimat un articol pe care orice femeie doritoare de succes în carieră ar fi inspirată să-l citească.
Sub titlul Dragă Mamă corporatistă, autoarea, care se semnează simplu „Nicoleta”, arată cum a decurs viața ei, timp de 12 ani și ceva după nașterea fetiței sale:
Ca sa fie clar de la inceput, cea care semneaza aceasta scrisoare are state vechi in meserie: conduce o multinationala de mai bine de 10 ani. Pleca luni si se intorcea vineri, dormind rar 2 nopti la rand in acelasi hotel. Nu sunt Lupul Moralist, numele meu este Nicoleta si am inceput sa devin dependenta de munca atunci cand fetita mea avea 5 luni. Acum are 13 ani si 2 episoade depresive la activ; plus 3 luni in care si-a facut rau ei insasi, taindu-si mainile pentru a scapa de durerea emotionala.
Ca să țină pasul cu standardele competitive pe care le impunea mama, și fetița muncea 10-12 ore pe zi pentru a fi prima în clasă. Desigur, copilului nu numai că nu îi lipsea nimic, dar primea și tot ce își dorea de la o mamă care într-un deceniu ajunsese acolo unde nici nu visa în facultate.
Pana intr-o zi cand am primit un email de la fata mea, evident, eu fiind in delegatie. In mare, imi spunea ca habar nu am ce se intampla in viata ei si ca ma roaga sa o ajut, pentru ca ea nu mai poate si nu mai vrea sa traiasca. Atasata email-ului, era o poza cu mana ei taiata. In cele 10 ore in care am condus spre casa am incercat sa inteleg unde am gresit.
Șocul a făcut-o pe mamă să înțeleagă că nu e destul să petreci câteva ore cu copilul la sfârșit de săptămână:
…important era sa fiu langa ea cand ii era greu. Cand venea de la scoala plangand din cauza comentariilor rautacioase legate de kilogramele ei in plus; cand i-a plecat cea mai buna prietena definitiv in strainatate; s-a simtit abandonata, singura, evitata de toti colegii, ba mai mult, i s-a spus ca mai bine murea la nastere, pentru ca oricum nu e buna de nimic si nu e iubita de parinti, pentru ca e asteptata mereu de bunici. Va e greu sa credeti ca niste copii pot fi asa cruzi?
Ar fi trebuit sa fiu langa ea cand nu intelegea de ce profesoara nu a apreciat creativitatea ei; de ce a depunctat-o pentru ca nu a invatat pe de rost niste comentarii dictate la clasa?
Cand baietii cu o sexualitate precoce, inca din clasa a cincea, mimau actul sexual iar ea nu intelegea ce se intampla, atunci ar fi trebuit sa o ascult. Cand adormea singura seara, dorindu-si umarul meu in locul ursuletului de plus, atunci ar fi trebuit sa o tin in brate. Ar fi trebuit sa fiu langa ea in momentele de singuratate. V-ati gandit vreodata cat de singuri se pot simti copiii nostri?
Articolul se încheie cu un îndemn pentru mame și părinți în general, afirmând că a fi alături de copil este mai prețios și mai de folos decât orice dar scump sau orice posibilități materiale pe care i le poți oferi copilului.
Citește și Sondaj: În România trăiesc cei mai fericiți copii din lume
Articolul s-a bucurat de foarte multe comentarii, care s-au transformat într-o adevărată dezbatere.
Unii au spus că e păcat că tatăl pare absent cu totul din această familie. Prezența lui ar fi putut ajuta mult, scrie un cititor care semnează cu pseudonimul online de mihai.
O altă comentatoare, Ligia, subliniază o realitate tristă a crizei economice și familiale din vremurile noastre: „In secolul XXI familiile sunt monoparentale si de obicei tatii sunt cei absenti. Sau, in zilele astea cand este din ce in ce mai greu sa-ti gasesti un loc de munca, de obicei, merge la munca cel care a gasit si incearca sa suplineasca si lipsa veniturilor celuilalt„.
Georgia, însă, atrage atenția că, în opinia ei, „nu putem da ca solutie universala pentru orice mama statul acasa, caci altfel se presupune ca e egoista si ii pasa doar de propria persoana„.
În replică, o comentatoare identificată ca so scrie:
nu pot sa incep sa-ti descriu ce ar insemna disparitia sotzului meu, cu trei copii, casnica, trecuta de 40 ani, un credit la banca cat casa in care stam – la prorpiu (l-am luat pt a cp inainte de criza o casa care acum valoreaza fix jumatate din cat am dat pe ea), dependenta in multe moduri de sotul meu care si-a asumat rolul de „rege” al casei ca atare. Dar m-am gandit ca NU imi pot permite sa traiesc o viata de FRICA unui dezastru ipotetic, sacrificandu-mi copiii – daca tot am fost atat de egoista incat sa-i aduc pe lumea asta.
Treaba cu barbatul care nu castiga suficient este, iar, relativa: am prietena care sa lafaie intr-o casa de 3 ori cat a mea, intr-o supervila noua in Floreasca si nu pot sa o sun sa o intreb ce mai face pt ca ma asasineaza cu plangerile ei cum ca nu are bani, ca tb sa munceasca ca sa-si ajute sotul care nu castiga destul, si ca eu sunt o norocoasa ca pe mine ma poate intretine sotul (pam-pam !). [si, da, sotul ei este disperat si nu o mai poate nici el suporta] Si legat de mama egoista care sta acasa: am ceva ani in meseria de casnica si nu vad nici o urma de egoism pe-aici. Caminul cu copii se tine cu muuulta munca. Va rog sa ma credeti ca am avut zile in care simteam ca lesin de oboseala si sotzul venea acasa si ma intreba „Dar ce ai facut toata ziua?” – nasol, nu ?
In epoca primitiva barbatul iesea cu zilele la vanatoare iar femeia ramanea la vatra, sa apere copiii si bunurile familiei. Dupa mii de ani de abuzuri si umilinte – care din pacate inca exista si acum in anumite zone ale lumii – femeia a decis ca poate si ea sa iasa la vantoare. Perfect ! Dar cine pazeste CAMINUL si COPIII ? Cine transmite valorile morale si spirituale mai departe ? Cine ii invata pe copii zambetul si imbratisarea, generozitatea si iubirea ? A, da, bonele, educatoarele si invatatoarele, m-am prins acum ! Pai… sunt tot femei si ele… iesite la vanatoare
Acuzată că a acumulat frustrări de către Alina, care crede că „nici copiilor nu le este bine cu o mama al carei unic tel in viata este bunastarea copiilor„, so îi răspunde:
Va multumesc pentru bunul gand si pentru sfat._/\_
Nu prea vad unde ati identificat Dvs frustrarile. Daca a face alegeri in viata si a-ti asuma sa renunti la ceva din anumite motive, dupa Dvs, inseamna a „acumula frustrari” – atunci da, aveti dreptate.
Dvs PREFERATI sa ma etichetati drept frustrata si sacrificata pentru ca altfel ati fi nevoita sa incepeti sa va puneti problema ca o femeie care devine mama nu mai este acelasi „lup singuratic” care si-a construit o cariera si a facut bani. Exista femei si exista mame. Iar a fi mama nu = sa acumulezi „frustrari” si „sacrificii”. Doamne, ce frica va este unora dintre voi sa fiti generoase si sa iubiti !!! A-ti iubi si servi copiii si sotzul cu placere a devenit o umilire, o frustrare, un sacrificiu periculos
Le doresc tuturor mamelor din lumea asta fericirea de care am eu parte in fiecare zi, alaturi de copiii mei si de sotzul meu. CHiar cred ca femeia-mama MERITA un astfel de trai, ca al meu.
Si am hobby-uri, citesc cam 2-3 carti pe luna, de la beletristica la filozofie si spiritualitate, fac meditatie zilnic, in fiecare zi ma puteti gasi la plimbare in parc, am de cel putin 6 iesiri pe luna cu sotul, sau prietenii si prietenele mele… Nu stiu ce sa va mai spun… M-ati pus la zid fara chiar a ma cunoaste. Mi se pare amuzant ca v-ati hazardat sa afirmati ca „unic tel in viata este bunastarea copiilor” pt mine, cand eu nu am vrut sa sugerez asta nici o clipa, doar pe baza faptului ca am renuntat la o slujba de mare uzura corporatista care nu-mi lasa timp liber aproape deloc, pentru familie. E o maaare distanta intre cele doua extreme.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
