LGBT-vision și Euro-cultul identității de gen

de Pr. Eugen Tănăsescu, adevarul.ro

„Femeia cu barbă” a fost desemnat(ă) câștigătorul Eurovisionului de anul acesta. Astfel, Europa mai face un pas pe calea revoluției eliberării sexuale, în numele păcii, libertății și toleranței. Riscul cel mare este însă doar mimarea lor.

Eurovisionul nu este doar un loc al jocurilor politice. Este și un puternic mijloc de expresie artistică a identității europene, mai precis a valorilor care unesc Europa. Alegerea Conchitei Wurst (Tom Neuwirth pe numele său, 26 ani) drept câștigător al competiției nu este decât un rezultat firesc al revoluției eliberării sexuale, pe care Europa a intensificat-o în ultima vreme, inclusiv la nivelul Parlamentului European (reamintesc doar reușita, fie și formală, fără implicații juridice, a Raportului Lunacek și alte câteva acte pe această temă, în pregătire). Așadar, era de așteptat. În plus, confirmă că acordarea aceluiași premiu acum 16 ani către Dana Internațional (Israel) nu a fost doar o întâmplare. Iar de atunci, nu cred că a fost ediție din care să fi lipsit o melodie (măcar) care să problematizeze tematica LGBT și a revoluției sexuale.

Acum însă se trece la un nou nivel. Dincolo de drepturile fiecăruia, Europa lansează o nouă provocare: identitatea de gen. Pe scurt și mai clar este vorba de idealul nediscriminării pe criteriul identității de gen. Indiferent de sexul tău biologic (bărbat sau femeie), ai dreptul să te simți altceva (femeie, bărbat sau chiar o combinație între acestea), fără a fi discriminat de către societate.

Evident, fundamentul acestei filozofii este cel de tip eliberator: scăparea din chingile normelor și limitelor specifice genului, ce apar din exteriorul ego-ului, fie și de ordin biologic. Pe românește: ce dacă sunt bărbat/femeie, am dreptul să mă port și să mă simt ce vreau. De altfel, motto-ul în viață al „femeii cu barbă” exprimă clar această ideologie. „Be the best version of yourself rather than a bad copy of someone else!”

Însă nu acestea mă îngrijorează cel mai mult. Pilda evanghelică a Fiului Risipitor este suficient de lămuritoare în privința drepturilor și a discriminărilor, a toleranței și homofobiei.

Dacă risipitorul este liderul pildei, totuși nu sunt de neglijat nici profilurile tatălui și fratelui. Prin urmare, dacă sunt semeni de-ai mei care vor neapărat să meargă pe drumul revoluției sexuale, n-au decât. Nu-i pot urî pentru asta. Dimpotrivă. Am de ales între a fi ca tatăl sau ca fratele risipitorului.

Dar dacă aleg să fiu ca tatăl, atunci mă îngrijorez și mă întristez. Pentru că știu ce va urma. Iar fiul o va afla pe pielea lui. Mai precis, mă îngrijorează următoarele:

1. Lipsa de identitate. Chestiunea „identității de gen” pare „cool”, mai ales pentru relativiști. Să fii ce vrei, când vrei, indiferent de normele sociale sau bagajul genetic este un adevărat catharsis pentru omul contemporan, care se simte destul de oprimat și încorsetat de „sistem” (mare lucru dacă nu cumva politicienii încurajează această filozofie ca o compensare a euro-scepticismului). Riscul îl reprezintă însă chiar…lipsa de identitate. El apare mai clar dacă luam seama la mecanismele stabilirii propriului ego. De regulă, acestea presupun valori ce nu se schimbă de la o zi la alta. Dar nu și pe termen mai lung. Astfel devine posibilă schimbarea scării de valori a persoanei, poate chiar apariția tulburărilor de personalitate, ceea de poate avea ca efect negativ bulversarea întregii vieți. Dar și avantaje imense pentru cei ce, mai mult sau mai puțin interesat, vor să-ți spună ei cine ești. „Nu știi tu, nu-i o problemă…te informăm noi!” poate fi un bun slogan de marketing în orice zonă: economic, politic, religios, artistic. „Omul nou” tinde să se repete.O susține și textul piesei câștigătoare. Dar pe cine mai interesează mesajul, când ai atâta spectacol imagistic?

2. Fragilitatea idealurilor. Câștigătorul Eurovision-ului a declarat după concurs: „This night is dedicated to everyone who believes in a future of peace and freedom”. Nobile idealuri, înalte aspirații. Dar greu de atins, în condițiile unei Europe ce se cam gripează în fața problemelor economice și politice și al unui euro-scepticism crescând. Nici măcar „unitatea în diversitate” nu mai pare așa plauzibilă, atunci când vezi țări membre UE care se tachinează și împung reciproc. Și atunci? De unde atâta pace când omenirea întreagă pare mai tensionată ca oricând? Câtă libertate mai intră în discuție, când drepturile sunt limitate nu prin dictaturi, ca odinioară, ci prin limitări și condiționări economico-politice, negociate pe mesele marilor puteri? De pildă, de ce avem nevoie să discutăm astăzi, la nivel european, despre cedarea de suveranitate? Și dacă ar fi vorba doar de cea statală…din păcate se poate și mai rău. Anume suveranitatea interioară.

3. Europa devenită cult. Am mai scris-o: europenismul tinde să devină religie. Cel puțin pe plan moral-social, Europa vrea să stabilească ce e bine și ce e rău, în ce să credem și în ce nu (aici neutralitatea religioasă a spațiului public îi servește de minune pentru că poate pune în loc orice). Într-un cuvânt, schimbarea mentalităților. Iar aici, femeia cu barbă punctează iarăși: „I really hope that I get the chance to change some minds all around Europe”. Ori, asta nu e ceva de luat în glumă deloc, deși vorbim de divertisment. Dar cine nu cunoaște puterea de transformare a divertismentului, nu va înțelege mare lucru din entertainment-ul globlizant. „Cui ne închinăm?” este o întrebare care arată puterea determinantă a credinței în valorile pe care le urmezi și le aplici în viață. Unii (par din ce în ce mai mulți) se închină banului (profitului), averilor, faimei, minciunii, manipulării, materiei etc. Alții (par din ce în ce mai puțini), aleg să urmeze cinstea, dreptatea, adevărul, corectitudinea, rușinea etc. Nu fără riscuri și necazuri, să recunoaștem. Că doar așa am ajuns la criza morală, care generează la rându-i, restul crizelor. Dar Europa la ce se închină? După mine, la o reeducare valorică. Care nu poate începe decât cu, desigur, „open mind”. Iar sexualitatea este cel mai bun loc de unde se poate începe, pentru că ține de un anume tip de intimitate. Prin sexualitate s-au reușit multe acolo unde diplomația și dialogul clasic au eșuat. Inclusiv profituri ce au transformat-o deja în ramură serioasă a economiei mondiale (se presupune că doar în USA ar egala industria îmbutelierii apei plate și pe cea digitală, adică 8 miliarde dolari anual – se poate spune deci că se bea pornografia ca apa chioară). În fapt, ceea ce mă îngrijorează cel mai tare este ca, în numele libertății și al păcii, să pierdem însăși libertatea și pacea. De acord că homofobia e păcătoasă. De acord că nu trebuie urât păcătosul, ci doar practica păcătoasă. În fine, de acord că fiul risipitor are tot dreptul să-și ia viața în mâini și să și-o facă praf dacă asta vrea. Eu nu pot rămâne decât părinte. Dar în nici un caz nu trebuie să mi se impună să accept alegerea lui. Între toleranță și acceptare este o mare diferență, deși Austria pare să creadă că sunt obligatoriu legate una de alta: „For me the most special and honoring thing is that Austria shows tolerance and acceptance and I’m so happy to be this statement”, zice Conchita Wurst.

Nici măcar n-aș dori ca numărul (majoritatea) să stabilească adevărul, deși este fundamentul democrației, dar și propriul călcâi al lui Ahile. Nu-mi place ca, sub un ton amenințător, să mi se spună că discriminez doar prin opiniile mele și pot răspunde juridic pentru delict de opinie. Nu vreau să pierd locul de muncă doar pentru că eu cred altceva decât susținătorii LGBT și vreau să o manifest ca atare, cu tot atâtea drepturi și șanse ca și ei. Nu vreau ca pruncilor mei să li se spună la școală că ei, noi sau eu, ca preot sau creștin, sunt un habotnic și un retardat științific doar pentru că nu cred în evoluționism. M-am săturat de agresivitatea cu care liberala Europă încearcă să mă „lumineze”, dar orbecăie în a pune ordine în treburile cu adevărat importante și urgente. Mi-e deja greață de ipocrizia oficialilor europeni, care, când e vorba de profit și economie, susțin brusc specificul național (propriul buzunar adică), dar când vorbim de valori și spirit, devin rapid universaliști. Poate e vremea să înțeleagă că tot ce trebuie să dispară din Europa este demagogia, falsitatea, fariseismul. La cât îi plătim, ar fi cazul… Dar, în toată această ecuație, unde o fi România? Nicăieri altundeva decât pe drumul pierderii identității. Acordarea a 8 puncte (al treilea punctaj, ca importanță) către Austria este un semnal clar că România alege valorile europene la grămadă, de regulă împrumutând rapid ce e mai rău și cu mult mai greu ce este bine. Lingușeala, ploconitul la înaltele porți politice, practicarea comisionului și votul prin trădarea valorilor celor pe care îi reprezinți nu par a fi atât de problematice pentru europarlamentarii români (unii deja dovediți, nu insist). Iar acum, că vin alegerile europene, toți candidații ne promit binele european. Dar mai nimeni nu ne spune cum arată el, cu ce se mănâncă și mai ales, ce ne costă…Măcar ei or ști?

Preluare de pe adevarul.ro