Eugeniu Dedov: „Eu mi-am răspuns că se poate!”

de Alexandra Nadane 

De Ziua Copilului se va desfășura ultramaratonul 100 for Children, eveniment caritabil ce are ca scop strângerea de fonduri pentru copiii aflați în tabăra de la Valea Plopului.

Redacția Știri pentru viață a realizat o serie de interviuri cu cei care aleargă la maraton. Astfel veți avea ocazia să cunoașteți câte un participant în fiecare zi.

Eugeniu Dedov este un tânăr absolvent de al Facultății de Filologie din cadrul Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” din Chișinău. Pe 31 mai vine în România să alerge pentru copiii de la Valea Plopului și am găsit puțin timp să-l întreb câteva lucruri despre motivația cu care s-a înscris în concurs.

Ce v-a determinat să vă înscrieți la Maratonul 100 for Children? Știți vreo situație concretă care v-a convins că acțiunile de susținere sunt cu adevărat eficiente în a îmbunătăți viața si șansele unui copil?

Înscrierea la Maratonul 100 for Children a fost determinată de amintirile pe care le am din tabăra de la Valea Plopului organizată de ASCOR, de dragostea față de copii și nu în ultimul rând de însăși această inițiativă. În fiecare zi alergăm foarte mult, deseori inutil: alergăm după bani, carieră, statut social, stimă, apreciere etc. De ce nu am alerga 100 de km și pentru visele acestor copilași? Eu mi-am pus această întrebare când am văzut afișul. Și tot eu mi-am răspuns: DA, SE POATE.

Orice acțiune de susținere a unui copil, fie că e o campanie de fundraising, o donație de alimente, bunuri materiale sau că e o simplă discuție, poate îmbunătăți șansele unui copil, și mai ales dragostea.

Știu foarte multe astfel de situații, cunosc copilași care frecventează regulat atelierele de pictură, sculptură, ceramică, broderie de pe lângă biserica din sat. Ei fac lucruri minunate doar fiindcă au simțit încrederea și susținerea celor din jur.

Ce vă vine în minte când vă gândiți la Părintele Tănase și la copiii de la Valea Plopului?

Când mă gândesc la Părintele Tănase și la copiii de la Valea Plopului îmi vine în minte o mare familie, un model pentru toți oamenii și un TATĂ de pe chipul căruia dragostea alungă orice urmă de grijă și care transmite necondiționat, fără contor, încredere și siguranță. Mă gândesc deseori că acesta e cel mai bun exemplu că da, se poate și la noi, se poate și în ciuda tuturor piedicilor, trebuie doar să ne dorim aceasta. Mă gândesc la acei copii care nu s-au născut și care râd de noi, râd cum plimbăm o potaie prin toate parcurile posibile, îi cumpărăm hăinuțe, tot felul de alimente speciale dar nu ne dorim copii.

Ce i-ați spune unei femei care află că este însărcinată într-un moment dificil pentru ea și pentru tatăl copilului, iar cei din jur o presează să facă avort?

E o întrebare grea. Ar fi multe de spus. În primul rând cred că i-aș povesti mai multe lucruri și situații din viața mea fiindcă, după părerea mea, în asemenea cazuri există o barieră între vorbitori, o reacție specifică relației doctor-pacient sau elev-profesor. Nu toți percep un sfat ca o dorință sinceră de ajutor. Apoi i-aș povesti despre alternative, despre soluții, partea practică a dialogului, despre Valea Plopului, despre copilașii de la Bănceni, despre adopție, despre familiile care nu pot avea copii, dar își doresc nespus.

De ce credeți că este nevoie ca tinerii să facă voluntariat pentru viață?

Cred că a fi pentru viață deja e o acțiune permanentă de voluntariat, indiferent că suntem uniți într-o asociație sau nu. Tinerii prin model trebuie să facă voluntariat și astfel sunt convins că cei din anturajul lor vor ști că mai sunt și altfel de tineri, că mai sunt tineri care merg la biserică în ciuda generalizărilor din mass-media, că mai sunt tineri care percep relația ca fiind premergătoare căsătoriei nu ca ceva ce duce spre pat. Aceasta cred că trebuie să facem noi tinerii.

Dacă ați avea în fața dumneavoastră un om care ar putea face o donație pe site-ul www.provita.galantom.ro, cum l-ați convinge?

I-aș povesti despre acești copilași și i-aș oferi lecția de viață primită de la un pici de 5 ani la Valea Plopului:

Eram frânt după o zi de muncă, o zi în ca am cărat cu băieții betoane, seara la vecernie, în timp ce stăteam pe scaun se apropie un băiețel de mine. Am vorbit. M-a întrebat dacă sunt obosit și mi-a pus mânuța pe cap după care a urmat întrebarea:

-Ai copii?

-Nu, am răspuns eu.

-De ce? Toți trebuie să aibă copii, mi-a răspuns pe un ton dojenitor acel mic apostol al generației sale.

… Cam astea i-aș spune, aș face astfel un portret de grup al acelor copii, al istețimii de care dau dovadă și al educației pe care o au și de care au nevoie în continuare.