miracolul vieţii

Eli s-a născut la 23 de săptămâni și iată ceea ce aș dori să afle alți părinți

A consemnat: Cara McGoogan, The Telegraph
Traducere: Baby Care Sibiu

Britanica Lucy Flanagan și-a spus povestea: Eli s-a născut la 23 de săptămâni și 6 zile. În fiecare an, circa 60.000 de prematuri se nasc în Marea Britanie, conform organizației de caritate Bliss. Prematuritatea, adică nașterea înainte de 37 de săptămâni, este principala cauză de mortalitate neonatală și a doua cauză de deces la copiii mai mici de 5 ani.


Când am descoperit că sunt însărcinată, a fost cel puțin o mare surpriză. Aveam 22 de ani eram partenerul meu, Shaun, cu care eram de doi ani, avea atunci 24 de ani.

Nu plănuisem să avem copii și eu luam pilule anticoncepționale. Dar și mama a pățit la fel când a rămas gravidă cu sora mea – așa că poate nu ar fi trebuit să fiu surprinsă. Am decis împreună cu Shaun să păstrăm copilul și am avut o sarcină relativ ușoară. Din fericire, nu am avut grețuri și toate ecografiile au fost bune.

Însărcinată? Suntem alături de tine. Sună acum la 0800.070.013

Când eram gravidă în 21 de săptămâni, am aflat că vom avea un băiat. După doar două săptămâni m-am trezit într-o sâmbătă dimineața cu dureri și disconfort.

Nu îmi era rău, dar m-am gândit că ar fi o idee bună să merg la spital pentru o verificare. Fără să mă gândesc că era ceva serios, i-am spus lui Shaun că merg singură și am sunat la serviciu să anunț că voi întârzia puțin.

Moașa care m-a examinat a spus că nu e clar ce nu e bine. Am un prag de durere destul de ridicat și deși am cerut ceva pentru durere este posibil ca ea să nu își fi dat seama cât de mult mă durea. Abia când a ajuns medicul am aflat ce se întâmpla. „Ai dilatație de 5 cm”, mi-a spus. Am fost șocată. Eram în uniforma de serviciu și singură la spital.

Copilul meu stătuse în burtică doar 23 de săptămâni și 6 zile. Nu era pregătit să se nască. M-a apucat panica după ce am realizat că, dacă nu va respira la naștere, probabil că medicii nu vor face nimic pentru a-l salva.

Prematurii sunt considerați viabili de la 24 de săptămâni în sus, care este și limita legală pentru avort în Marea Britanie.

Pentru prematurii născuți la 22-23 de săptămâni – recomandările spun că „practica standard este de a nu resuscita”. Dacă ar fi avut măcar o zi peste această limită, copilul meu ar fi intrat în categoria de 24 de săptămâni, moment în care „practica normală” este de a oferi „îngrijiri intensive și susținere completă”.

Nu aveam semnal pe mobil, așa că am rugat o asistentă să îl sune pe Shaun. „Bună, ați putea veni la spital, ca să fiți împreună cu Lucy?”, l-a întrebat. Nu i s-a spus că sunt în travaliu, așa că a ajuns după 3 ore și jumătate. 10 minute mai târziu se năștea Eli.

Spre ușurarea și uimirea noastră, respira și își mișca brațele. Personalul l-a luat imediat și l-au intubat, pentru a-l ajuta să respire. După vreo 25 de minute, am putut arunca o privire spre el. Părea chiar normal așa, învelit în păturică. Abia când am ajuns să îl vizitez la secția de Terapia Intensivă Neonatală am realizat ce micuț era.

Stând în incubator, nu părea că este fiul meu. Avea pielea foarte roșie și prin piele i se vedeau toate venele. De la cap la picioare avea cam 20 de cm, la fel ca jucăria primită în incubator. Mâinile îi erau minuscule și capul nu era mai mare decât o minge de tenis. Nu avea nimic care să ateste că eu îl născusem. Și eu și Shaun am fost îngroziți.

O oră mai târziu, când a ajuns familia mea, toți au fost devastați. Mama, tata și sora mea plângeau. Nimeni nu a crezut că va supraviețui și, de fiecare dată când plecam de lângă el, aveam sentimentul cumplit că nu îl vom mai regăsi data viitoare.

Medicii ne-au spus că are 30% șanse de supraviețuire și ne-au mai spus că infecțiile sau colapsul pulmonar nu vor fi semne bune. Ambele s-au întâmplat în următoarele 24 de ore. An crezut că nu va face față sau, dacă va reuși va rămâne cu sechele, dar ne-am pus masca de curaj.

După 27 de ore, medicii ne-au spus să îi punem un nume. Ne-am întrebat dacă o să și apucăm să-l strigăm și el să ne răspundă. Aveam nevoie de un miracol, așa că am ales ceva biblic: Eli („Ilie”). Chiar dacă urma să stea în spital în următoarele 4 luni și jumătate, eu și cu Shaun am decis să mergem acasă în noaptea în care s-a născut. Doream să putem reveni la normalitate cât mai curând dacă ceva rău s-ar fi întâmplat.

În zilele și săptămânile care au urmat, am petrecut 4-5 ore zilnic cu Eli. La finalul fiecărei vizite, mergeam acasă plângând. Nu știam ce să ne spunem. Vorbind cu familiile noastre și cu alți părinți care au trecut prin experiențe similare, am găsit un pic de liniște.

Dar existau și alte probleme. Shaun a trebuit să meargă la serviciu după o săptămână, ca să avem din ce trăi. Pentru că Eli s-a născut așa devreme, eu nu depusesem încă cerere pentru ajutorul de maternitate, așa că trebuia să ne drămuim banii cât mai bine.

Pe măsură ce săptămânile s-au transformat în luni, am început, încet-încet, să credem că Eli va veni acasă. Am început să-i amenajăm camera și să îi cumpărăm lucruri. Pentru a ne menține optimiști, am încercat să ne oferim și nouă câte o pauză din când în când – un spa de week-end sau o masă la restaurant, ca să ne asigurăm că vom fi puternici și relaxați când Eli va veni acasă.

După 128 zile pe care le-am simțit cât o viață, am ieșit cu băiatul nostru pe ușile spitalului. Eli are acum 7 luni și jumătate. Se descurcă grozav. Deși are o găurică în inimă, s-a dezvoltat bine, a luat în greutate, mănâncă bine și se rostogolește de pe o parte pe alta.

Împreună cu Shaun, mă gândesc că, într-o zi, în viitor, vom mai avea un copil. Dar acum ne concentrăm pe micul Eli. Din păcate, a trebuit să încep și eu serviciul. Ar fi minunat dacă concediul de maternitate s-ar putea extinde pentru părinții de prematuri. În Anglia el oricum nu durează mai mult de câteva luni.

Acum Eli este acasă și lunile petrecute în spital par un coșmar îndepărtat. În momentele acelea nu credeam că vom reuși, dar acum cred că este minunat că am putut să-l văd dezvoltându-se așa cum ar fi făcut-o în uter, doar că sub ochii mei. Nu multe mame se pot lăuda cu asta.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la

stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button