de Nicoleta Țintea, nicoletatintea.blogspot.ro
„Acesti copii au apărut ca să ne arate o minune. Ei au existat pentru că taina i-a chemat la viață. Frumusețea a biruit dubiile și moartea. De atunci eu știu că sarcina mea este aceea de a face ca fiecare copil să fie acceptat, indiferent de aspectul său, boala, prognozele sau numărul cromozomilor. Promisiunea pentru fericire se împlinește pentru cei care sunt capabili să se uite fără frică. Și atunci Cel care a creat acești copii va umple viața lor scurtă cu sens.” (Elvira Parravicini, medic neonatolog la Columbia University din New York)
Unul dintre lucrurile care mă doare cel mai tare când mă gândesc la Sofia este acela că nu am ținut-o în brațe. Că între noi a stat mereu un incubator impersonal. Că nu am atins-o niciodată. Atmosfera era atât de apăsătoare la terapie intensivă, nimeni nu-ți spunea nimic, era un fel de tăcere impusă de medici (doar ei puteau da părințiilor informații), puteam sta cu ea atât de puțin, încât aveam senzația că oricine greșește cu ceva, nu-și va mai vedea copilul, niciodată.Pare irațional, tot ceea ce scriu acum, dar așa simțeam atunci, în vâltoarea aceea de trăiri și sentimente. Eram năucă și totul se derula parcă într-un relanti dureros.Am ales să fiu diplomată. Să mă port frumos ca să nu supăr pe nimeni. Și să mă concentrez mai mult pe rugăciune.În clipele acele nebune nu știam ce să fac mai întâi. Așteptam momentul prielnic pentru a nimeri buzunarul vreunei asistente în speranța că o mică atenție o va face să-mi mai „scape” o informație despre starea Sofiei. Așa mi se „traduceau” și mie noțiunile abstracte trecute pe fișa ei. De cele mai multe ori, pe șoptite. Mă chioram pe hârtia aia pe care erau scrise mărunt ce medicamente îi erau administrate, mă uitam disperată la aparate, la saturația oxigenului, încercam să evaluez în funcție de starea celorlalți bebeluși, cam cum se simțea ea, cât de bine sau de rău, mă uitam îngrozită la înțepăturile care se înmulțeau, de la o zi la alta în mânuțele ei fragede rupându-mi inima și îi vorbeam. Îmi înghițeam lacrimile și îi vorbeam.
O miruiam zilnic. Tot pe asistentă o rugam să deschidă incubatorul și să o ungă cu mir de la Sfântul Efrem cel Nou. Poate că aș fi putut să fac și eu asta. Să bag mâna prin acea fantă a incubatorului. Recunosc că nu am întrebat dacă aveam voie, pentru că eram cumva paralizată de frică. Mi-era teamă să nu fac ceva greșit.
La câteva zile sau săptămâni după ce ne-am despărțit de Sofia (nu mai rețin data cu precizie) am plâns o seară întreagă când am citit că undeva, în Australia, o mamă căreia i-a murit pruncul l-a ținut la piept, iar copilul și-a revenit miraculos, după două ore.
Am plâns pentru că, undeva m-am gândit dacă nu cumva Sofia s-ar fi făcut bine dacă ar fi stat la căldura pieptului meu. Am regretat că nu am cerut să fac asta, în ciuda faptului că noi am fost anunțați de deces cu două ore întârziere, deși eu eram chiar acolo, internată în spital, la câteva saloane distanță.Știu că acesta va rămâne marele meu regret. Că nu am strâns-o pe Sofia la piept. Că nu am luptat suficient ca măcar în ultimele ore să stea în brațele mele. Că am respectat regulile impuse de spital. Regret că-n ultima zi, cea în care am fost lăsați amândoi (ce onoare, pentru că în mod normal tăticii nu au acces la terapie) la terapie (la o altă oră decât cea admisă pentru vizitele mămicilor), pentru că Sofia se simțea rău, nu am cerut s-o luăm în brațe. Am stat lângă ea plângând și am murmurat o rugăciune, îmbrățișați.Am sperat până în ultima clipă că Sofia va trăi. Am refuzat să accept prognosticul sumbru al medicilor care-mi spuneau mereu că nu va prinde a doua zi. Că ei fac tot ce pot dar noi să nu ne facem speranțe.
Recunosc că dacă ar fi să schimb ceva, mi-aș dori enorm să pot schimba această percepție în spitalele din România. De-a separa copilul de mamă. De-a interzice mamei să-și vadă pruncul, grav bolnav mai mult de două ori pe zi.
Știu că nu este la fel în toate spitalele. Am citit chiar că, pe la Timișoara i se permite mamei să-și țină pruncul la piept. Uf…
Aseară a venit acest articol. L-am primit pe mail și a scos la suprafață exact ceea ce mă doare cel mai tare.
O să-mi reproșez toată viața că nu am luptat mai mult pentru a sta 24 din 24 de ore alături de Sofia mea, în cele cinci zile în care a fost alături, cu noi, pe pământ. Mă întreb mereu ce a simțit ea, în acele zile. Cât de greu i-a fost fără mine, acolo. Cât de singură s-a simțit poate. Singura alinare pe care o am este că sunt sigură că i-au fost sfinții aproape. Și că a avut înger păzitor, chiar din prima oră de viață.
Îmi doresc din tot sufletul să existe și în România medici care să aibă curajul medicului neonatolog de la Columbia University din New York. Un medic care s-a desprins din grupul doctorilor care la orice posibilă malformație, depistată ecografic, în timpul sarcinii le încurajează pe mame să facă avort. Elvira Parravicini a decis să-i susțină pe părinții care merg până la capăt, care păstrează copilul indiferent de probleme. E un medic care se străduiește să celebreze viața. Orele sau zilele de viață ale bebelușului oferindu-i confort. Dragoste și confort prin faptul că i se permite copilului să fie înconjurat de iubirea familiei și să stea la sânul mamei.
Medicul din New York a avut pacienți care au supraviețuit. Au supraviețuit chiar dacă nu aveau nicio șansă. Pentru că deasupra tuturor stă numai Dumnezeu.
Citiți articolul și dați-l mai departe. M-aș bucura ca articolul să le determine pe toate mamele care se gândesc să omoare pruncul pe care-l poartă în pântece să nu o facă. Indiferent de motivele care stau în spatele acestei decizii.M-aș bucura ca articolul să încurajeze medicii din România să lupte pentru viață. Să aibă curaj să lupte pentru viață. Să nu-și mai încarce sufletul cu păcatul acesta atât de greu. Poate că aici, pe pământ se vor lupta cu prejudecățile sistemului. Dar plata în Cer va fi nemărginită, sunt sigură.M-aș bucura ca în spitalele din România, în secțiile de neonatologie, terapie intensivă să se schimbe ceva. Mamele să poată sta cu pruncii lor. Să aibă dreptul să-i țină la piept. Pentru ca bebeluși să simtă că sunt iubiți. Și să se simtă în siguranță.
Dacă aveți idei sau sugestii despre cum s-ar putea schimba ceva în spitale, în sensul descris mai sus, vă rog să-mi scrieți. Dacă sunteți medic și doriți să schimbați ceva vă rog să-mi dați de veste. Dacă cunoașteți NEONATOLOGI sau directori de maternități deschiși spre această direcție vă rog să-mi spuneți. Vă mulțumesc tuturor!Aștept mesaje pe adresa: nicoletatintea@gmail.com
sursa foto: www.debanat.ro
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
