De Jennifer Fulwiler
24 Ianuarie 2013 (NCRegister) Când eram mai tânără, eram întotdeauna deosebit de șocată când auzeam despre societăți unde era văzut ca “normal” abandonul sau uciderea nou-născuților nedoriți. În facultate am citit o descriere foarte amănunțită a unei familii din Grecia antică care “scăpa” de o fetiță de-abia născută. Am fost atât de șocată încât aproape că nu mai puteam respira. Dar eram și teribil de derutată: cum puteau niște oameni normali – nu numai să fie de acord – dar să mai și participe la așa ceva? Nici o persoană pe care-o cunoșteam eu n-ar fi făcut vreodată așa ceva! Oamenii aceia din trecut erau chiar așa de diferiți de noi, cei de-acum?
Pentru că eram așa de traumatizată când auzeam de lucruri de genul acesta, mă irita foarte tare când activiștii pro-viață se refereau la avort ca la „uciderea unui copil”. Evident, nimeni din grupul nostru de militanți pentru dreptul la alegere nu era de acord cu uciderea copiilor; ca să zic altfel, în mintea mea mi se părea că activiștii pro-viața îi insultau pur și simplu pe toți acei copii născuți pe care societățile lor nebune chiar i-a ucis, literalmente. Noi nu eram pentru uciderea nimănui. Doar credeam că femeile au dreptul să oprească procesul de creștere al unui fetus în cazul în care se confruntă cu o sarcină nedorită. De acord, era o treabă regretabilă tocmai pentru că fetușii puteau în viitor să devină copii și recunoșteam că acest lucru e special. Dar era doar un sacrificiu care trebuia făcut în numele dreptului de a nu transforma femeile în sclave ale propriului corp.
După facultate am continuat să fiu o aprigă apărătoare a dreptului la alegere. Chiar dacă opiniile mele deveniseră mai moderate după ce am avut eu însămi un copil, am continuat să fiu pentru dreptul la alegere. Dar în momentul în care eu și soțul meu am pornit într-o căutare religioasă care ne-a condus la creștinism,ne-am dat seama că suntem din ce în ce mai mult în defensivă în legătură cu aceste opinii. Într-o zi, soțul meu își reevalua propriile idei în legătură cu dreptul la alegere și a făcut o remarcă pasagerăcare m-a făcut să tresar. El a spus: „Tocmai mi-am dat seama că a fi pro-viață înseamnă a fi pro-viața altor oameni. Pentru propria sa viață e oricine.”
Aceasta m-a făcut să înțeleg că părerile mele referitoare la dreptul la alegere mă puneau în poziția de a decide cine e sau nu e uman și a cui viață merită trăită.Eu (și doctorii, guvernul și alți militanți pentru dreptul la avort) am decis unde se trage această linie importantă. Când dădeam peste afirmații de genul că viața începe în momentul conceperii, mă pufnea râsul. Și totuși, am început să mă simt din ce în ce mai inconfortabil cu apărarea mea: „Câteva celule acolo nu înseamnă un copil, nici măcar o viață umană” râdeam eu în sinea mea. „Fetușii devin până la urmă oameni întregi, dar nu înainte de … ceva în genul a șase luni de gestație… cam așa ceva. Sau poate cinci luni? Sau poate atunci când încep să dea din picioare și alte chestii? Nouă săptămâni?! Nu, încă nu sunt oameni la nouă săptămâni, alea trebuie să fie niște spasme involuntare…”
Îl lăsam pe fetus cu sarcina să-mi demonstreze el că e uman și eram un judecător aspru. Mi-am dat seama că am fost sceptică atunci când am aflat că „Ultrasunetele în 3D au revelat cum <<fetusii>> își ating fețele, zâmbesc sau își deschid ochii” la vârste la care credeam că avortul e încă admis. Copilașii – adică fetușii – au fost văzuți cum cască la 12 săptămâni de gestație? Spasm involuntar.Cum tehnologia modernă îi ajută pe fetuși să-mi ofere din ce în ce mai multe dovezi că și ei erau umani, îmi modificam standardul a ceea ce considerăm eu că e uman.
Am realizat că definiția mea despre cum și când devine „persoană” un „fetus”, când începe ea sau el să aibă drepturi, depinde și de cât de sănătos e. Durata pe care o considerăm eu acceptabilă pentru terminarea sarcinii creștea o dată cu seriozitatea bolii pe care-o avea fetusul („N-aș fi de acord cu avortul după 26 de săptămâni în afara cazului în care fetusul are o boală” obișnuiam să zic mai demult). Cu o strângere de stomac am realizat că, sub pretextul că vreau să-l scutesc pe copilul potențial de la suferință, ziceam în mare ca un copil handicapat are mai puține drepturi – e mai puțin uman decât cel întreg la corp.
La un moment dat am început să simt că eram mai decisă să fiu pro-dreptul la alegere decât să analizez cu sinceritate cine era și cine nu era uman. Și am văzut același lucru și la alți membri ai comunității care militează pentru dreptul la alegere. De mai multe ori am fost uluită, ajungând să-mi fie fizic rău, după ce-am citit ce susțineau niște oameni, de altfel drăguți și la locul lor, din grupul pro-avort.
Citind cazul de la Curtea Supremă „Stenberg contra Carhart”, am ajuns la pasajul unde doctorul Leroy Carhart, un activist pentru avort care realizează el însuși operațiile, descrie un avort din al doilea trimestru: „Când scoți o bucată din fetus, să zicem o mână și un picior, și le dai la o parte, chiar în momentul de dinaintea scoaterii unei porțiuni din fetus… fetusul e în viață”. El spune că a observat bătăi de inimă cu ajutorul ultrasunetelor după ce „s-au îndepărtat părți întregi din fetus”. Colegiul American de Obstetrica și Ginecologie(CAOG), care e alcătuit în principiu din bărbați și femei inteligenți și rezonabili s-au declarat împotriva acestei operații. Când am descoperit care erau argumentele lor, mi s-a făcut rău. De fapt ei nu se opun pentru că în mod clar e un infanticid groaznic, ci pentru neplăcerile cauzate de bucățile de corp dezmembrate. În analiza pe care-au trimis-o instanței pentru Stenberg, CAOG explica în detaliu de ce cred ei că e mai bine să-i omoare pe acești copii după ce au fost scoși din uter, cu o procedură pe care ei o numesc D&X:
· D&X prezintă o varietate de avantaje potențiale față de alte tehnici de avort folosite în timpul aceleiași perioade gestationale. Comparată cu D&E care implică dezmembrare, D&X implica mai puține riscuri de perforare uterină sau rupere cervicală pentru că îl obligă pe medic să facă mai puține pasaje cu instrumente ascuțite prin uter și reduce prezenta fragmentelor osoase ale fătului care pot răni uterul și cervixul.
· De asemenea, există dovezi considerabile ca D&X reduce riscul de retenție de țesut fetal, o complicație serioasă a avortului care poate cauza moartea mamei, și reduce incidenta de cap fetal „în derivă” pe care medicul îl poate apuca și scoate cu dificultate și deci îi poate cauza răni mamei.
Am citit documentele instanței din cazul Stenberg în stare de șoc. Cu câțiva ani înainte o prietenă de-a mea a născut prematur și am mers să văd copilul în departamentul de terapie intensivă pentru nou-născuți. Era atât de frumos, exact la fel ca toți ceilalți copii născuți la termen pe care-i văzusem, doar că era mai mic. Văzându-l pe el și pe ceilalți copii care stăteau liniștiți la ei în incubatoare, am fost copleșită de sentimente de protecție pentru acei copilași scumpi și inocenți. Deci mă aflam într-o stare de șoc citind despre oameni – nu cazuri izolate de săriți de pe fix,ci chiar Colegiul American de Obstetrica și Ginecologie și niște membri ai Curții Supreme de Justiție – care vorbeau relaxați despre neplăcerile capetelor secționate și fragmentelor osoase ale unor copii („fetuși”) dezmembrați, de aceeași vârstă ca acei copii de la terapie intensivă.
Mi s-a tăiat respirația când am văzut care e nivelul răului pe care pot să-l susțină niște oameni normali.Aceștia vorbeau despre infanticid, dar refuzau în întregime să-l eticheteze ca atare. Acesta a fost momentul în care mi-am dat seama că aceștia erau niște profesioniști educați, rezonabili și care probabil că nu erau răi prin natura lor, când am realizat dintr-o dată că răul funcționează în principal prin convingerea oamenilor buni de a crede în minciuni. În același timp m-am îndepărtat mental de mișcarea pro-alegere. Dacă asta înseamnă să fii „pro-alegere”, atunci eu nu eram pro-alegere.
Și totuși nu mă puteam convinge că eram pro-viață.
Am început să recunosc că nu eram nici eu mai bună decât Dr. Carhart sau decât instanțele judecătorești care erau de acord cu avortul, sau decât autorul raportului CAOG, ca și eu probabil mi-am spus mie însămi minciuni doar ca să-mi mențin părerea pro-avort. Și totuși exista îm adâncul meu o presiune imensă care mă împiedicasă analizez sincer și obiectiv ce se întâmplă acolo. Ceva în interiorul meu îmi strigă că a nu le dă dreptul femeilor să avorteze cel puțin în primul trimestru de sarcină ar fi injust în cel mai oribil sens al cuvântului.
Până când n-am reevaluat opiniile despre sex din conștiința membrilor grupului meu și n-am privit în mod diferit diferit ipotezele moderne despre actul care creează acei fetuși, ca să încep cu începutul, n-am putut să mă eliberez de acea presiune internă pe care o simțeam și să pot arunca o privire curajoasă către avort.
Totul pornește de la sex.
Vă prezint patru imagini de care-mi aduc aminte și care revelează cum am înțeles eu de-a lungul timpului sexualitatea umană:
– Când eram copil, nu aveam nici un prieten cu frați sau surori acasă. Singurele dăți când auzeam vorbindu-se despre copii și despre sarcina erau când se-ntâmpla ca vreun vecin să spună cât sunt de fericiți că, gata, au „terminat”. Copiii păreau să fie doar un supliment opțional pe care un cuplu alegea sau nu să-l adauge în cadrul căsătoriei atâta timp cât credeau că îngrijirea urmașului nu le strică capacitatea de a se distra împreună – lucru care era, după cât puteam să-mi dau eu seama, scopul principal al căsătoriei.
– La orele de sexologie nu învățam că sexul creează copii, ci că sexul neprotejat creează copii nedoriți. După ce am trecut de faza cu pusul prezervativelor pe banane, profesorul nostru ne-a sfătuit că ar trebui să decidem cu grijă momentul în care am putea fi pregătiți pentru sex, în funcție de lucruri importante ca de exemplu dacă suntem sau nu într-o relație serioasă, dacă avem sau nu acces la contracepție, cum se poartă cu noi prietenul său prietena, dacă vrem sau nu să așteptăm până la căsătorie, etc. Nu-mi aduc aminte să se fi discutat vreodată dacă suntem pregătiți să facem un copil atunci când vorbeam despre cum să decidem când să facem sex. Niciodată.
– Când eram adolescentă am auzit de mai multe ori fete de vârsta mea spunând că ar risca avorturi ilegale sau chiar s-au sinucide dacă ar fi confruntate cu o sarcină nedorită și avortul ar fi ilegal. Chiar dacă nu eram activă sexual, îmi părea foarte logic: atât de mult ne doream să nu avem copii înainte să fim pregătite pentru ei. Și totuși posibilitatea de a nu face sex dacă nu eram pregătite să avem copii n-a fost niciodată discutată. Nu că am fi avut ideea aceasta și am fi respins-o, ci ea nu ne-a trecut prin minte chiar niciodată.
– Chiar recent, în 2006, înainte de validarea căsătoriei noastre de către Biserica Catolică, eu și soțul meu a trebuit să asistăm la un curs despre cum se construiește o căsătorie solidă. Era o serie de filme făcută de un grup creștin iar în partea cu „Sexul bine făcut” n-au vorbit nici măcar o dată despre copii sau nou-născuți. Cu toată discuția despre o relație apropiată, intimitate și despre cât e de important să te menții în formă – punctul cel mai apropiat în care au ajuns cu asocierea sex-ului cu o nouă viață a fost să spună în trecere că cuplurile trebuie să discute subiectul contracepției.
Conceptul de sexn-ar fi putut să fie mai bine „separat” de conceptul de creare a unei noi vieți.
Mesajul care mi s-a transmis sus și tare a fost că scopul sexului era pentru plăcere și relaționare, că potențialul său de a crea viață era pur tangențial, până la punctul de a fi complet uitat din ecuație. Această stare de spirit a pus bazele imaginii pe care-o aveam despre avort. Din cauză că, implicit, priveam sexul ca fiind în afară posibilității de a da viață, priveam sarcina nedorită ca pe un fulger care m-ar lovi din senin în timp ce merg pe stradă: ceva neprevăzut și nedorit ce li s-ar întâmpla unor oameni normali.
Pentru mine și mulți alți cunoscuți de-ai mei, să fii pentru libertatea de alegere era ceva pornit din dragoste: nu-mi doream ca femeile să sufere cu aceste sarcini nedorite scăpate complet de sub control. Pentru că făcea parte din modul cum vedeam eu lumea: ca toți, în afara celor imobilizați, să facă sex într-un final, și pentru că sexul este, în mod normal, numai relația dintre două persoane, am fost ademenită în cea mai veche, mai mare și mai tentantăminciună din istoria umanității: dezumanizarea inamicului. Copiii mici deveniseră inamicii din cauza tendinței lor de a apărea pe neașteptate și de a strica totul; și exact cum orice societate e înclinată să-și dezumanizeze confrații de pe partea cealaltă a liniei frontului, în timp de război, la fel am făcut și eu, și noi toți ca societate: l-am dezumanizat pe inamicul sexului.
În momentul în care am citit despre modul în care vede catolicismul sexul, totul s-a schimbat pentru mine.
Întotdeauna am crezut că învățăturile acelea arhaice despre cum să nu folosești contracepția erau pentru că Biserica dorea să-și umple buzunarele împingându-i pe credincioși să facă cât mai mulți copii posibil, sau ceva în genul acesta. De fapt,am aflat că modul în care vedeau ei lucrurile exprimă o înțelegere fundamental diferită despre ceea ce este sexul. Și îndată ce am auzit-o, n-am mai putut vedea lumea cu aceiași ochi.
Felul în care văzusem întotdeauna lucrurile era ideea standard că copiii sunt o povară, cu excepția câtorva apăruți în viață – când totul este suficient de perfect – astfel încât un cuplu ar putea vedea, temporar, o nouă viață ca fiind ceva bun. Poziția Bisericii Catolice este că o nouă viață e întotdeauna un lucru bun. Ei spun că e în regulă să încerci să eviți sarcina când ai motive serioase s-o faci, dar atrag atenția că dacă am merge până la a adopta „mentalitatea contraceptivă” și ne-am simți îndreptățiți la plăcerile sexului și în același timp să privim cu dispreț (și poate să încercăm să uităm complet) de faptul că acesta produce viață, nu numai că ne-am demonstra lipsa de respect față de actul cel mai sacru, dar am începe să vedem nouă viață ca pe propriul nostru dușman.
Am ajuns să văd că folosirea și acceptarea generală a contracepției a condus la faptul că această mentalitate față de sex să fie considerată implicită. Din punctul de vedere al societății noastre, am ajuns să credem că e de la sine înțeles că avem dreptul la aspectele plăcute și relaționale legate de sex – chiar dacă suntem vehemenți împotriva oricărei vieți noi ce ar putea produce acesta. Conceptul de <>> de la actul care creează copii, atunci când nu ne simțim în stare să avem grijă de ei, a fost șters din dicționarul cultural. “Chiar dacă ar deveni o criză majoră faptul că ai rămâne însărcinată, tot ai dreptul să faci sex” șoptește înțelepciunea “populară” din ziua de azi.
Dacă acest lucru ar fi fost adevărat – dacă într-adevăr ar fi fost acceptabil moral ca lumea să facă sex chiar dacă ar simți că un copil le va distruge viața – atunci, în mintea mea, avortul ar trebui să fie acceptabil.
Ideal ar fi fost să privesc obiectiv momentul în care se produce o viață nouă și să-mi fondez părerea numai și numai în funcție de acesta… dar minciună era prea tentantă. Nu vroiam să aud despre bătăi de inimă, despresuflet sau activitate cerebrală. Să întrerupi o sarcină trebuia să fie în regulă: să duci un copil până la termen și să devii părinte e o chestie super iar societatea ne-a arătat clar că sexul nu e deloc o chestie super. Cât timp am fost de acord că era moral acceptabil ca oamenii să se angajeze într-o relație sexuală cu o mentalitate contraceptivă n-am putut să mă conving nici măcar să consider că avortul ar putea să nu fie acceptabil. Părea inuman să obligi o femeie să se descurce singură cu o situație ce-i schimba complet viața, în urma unui act despre care nu se crede că ar avea consecințe care să schimbe viețile.
Ideea că ar trebui să tratăm actul sexual cu admirație și respect,astfel încât să ne și abținem – dacă ne opunem apariției unei noi vieți – era un mesaj nou. Am început să înțeleg momentul în care începe viața și să-mi deschid inima față de demnitatea celei mai mici ființe umane doar atunci când am înțeles în întregime natura actului care creează viața.
Marea tentație
Toate aceste gânduri mi-au umblat prin minte de ceva vreme și la un moment dat am descoperit că sunt din ce în ce mai mult de acord cu ideile pro-viață. Apoi, când citeam ceva într-o noapte, mi-a venit în minte o idee. Din acel moment eram pro-viațăîn mod oficial și fără să mă scuz pentru nimic.
Citeam a suta poveste despre societățile grecești în care nou-născuții erau abandonați să moară, întrebându-mă cum e posibil ca oameni normali să poată accepta așa ceva. Moment în care m-am gândit, cu un frison care mi-a trecut prin tot corpul: Știam cum au putut s-o facă.
Am realizat în acel moment că oamenii – la fel ca mine – buni, cu intenții bune, pot susține răutăți grave prin puterea minciunilor. Din experiență proprie, știam cum au putut grecii, romanii și oameni din alte societăți să se pună într-o stare mentală care să le permită să-și lase un nou-născut să moară: Presiunile foarte reale ale vieții – „nu ne putem permite un alt copil”, „nu avem zestre pentru încă o fată”, „handicapul acesta o să ne copleșească” – i-a lăsat pradă celei mai vechi tentații din lume: Dezumanizarea altor ființe umane. Chiar dacă circumstanțele erau diferite, a fost același proces care mi s-a întâmplat și mie – cu concursul Înaltei Curți de Justiție în cazul Stenberg contra Carhart – doctorilor care fac avorturi, întregii mișcări pentru libertatea de alegere și a oricui altcuiva care a fost vreodată tentat să dezumanizeze pe cei care-i deranja.
Îmi închipui că atunci când acei părinți greci care-și dădeau nou-născuții cuiva care să-i ducă de-acolo, făceau remarci despre cât de diferiți sunt aceste creaturi de ceilalți copii pe care-i aveau: Nu vorbesc, nu stau în picioare. Sigur acel căscat și zâmbetul acela sunt doar spasme involuntare. Pun pariu că își justificau alegerea referindu-se la acei copii cu cuvinte care le scădeau demnitatea umană a acestora. Poate că-i numeau „fetuși” și mergeau înainte cu încrederea că viețile luate nu erau chiar deloc umane.
Sursă: LifeSiteNews, National Catholic Register.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.
