Corectitudinea Politică – metastază a Marxismului Cultural (II): HUXLEY + ORWELL = LUNACEK

HUXLEY + ORWELL = LUNACEK (II)

Am văzut deci că homosexualismul, odată cu întreaga ideologie a corectitudinii politice (C.P.) din care face parte, reprezintă un vlăstar al marxismului. Că e un alt fel de milenarism utopic, o altă ideologie egalitaristă, dar transpusă din plan economic în plan cultural. Scopul său real: revoluția totală; deconstruirea radicală a fundamentelor civilizației creștine, transformarea completă a societății, după chipul și asemănarea unora pe care-i vedeți la Parada Mândriei LGBT de prin Olanda și încă mai rău. O formă de anarhism țintind anihilarea sistemului de valori creștin, demolarea familiei și națiunii, abolirea credinței și Bisericii creștine.

 http://www.familiaortodoxa.ro/2014/04/02/corectitudinea-politica-metastaza-a-marxismului-cultural/

Toleranța represivă: Marcuse în varianta Lunacek

Ministrul francez al Educației, Vincent Peillon, recunoaște explicit ținta radical anti-creștină: „A schimba însăși natura religiei, a lui Dumnezeu, a lui Hristos, a zdrobi definitiv Biserica”[1]. Da, un membru al guvernului francez actual declară negru pe alb că vrea să schimbe natura lui Hristos și să zdrobească Biserica. Definitiv! Revoluția Franceză în variantă corectă politic à la 2014! Ne mai mirăm că francezii au ieșit în stradă cu sutele de mii?

Spuneam că această ideologie provine dintr-un curent important în gândirea occidentală, având precursori notorii. Ca să ne convingem de descendența directă din Neo-Marxism a actualei revoluții sexuale, inclusiv a homosexualismului, de afinitățile profunde dintre Marxism și C.P., îl vom invoca pe Herbert Marcuse, „gurul” Noii Stângi americane din anii ’60-’70.

Celebrul filosof neo-marxist german stabilit în S.U.A. considera că proletariatul, sindicatele și partidele lui și-au pierdut puterea de reflecție critică și combativitatea, devenind integrate în sistemul capitalist. Ca atare, zicea el, clasa muncitoare nu mai poate fi o forță subversivă, o avangardă capabilă să aducă schimbarea revoluționară dorită. Cu alte cuvinte – o duce prea bine, nu mai are „vână”, s-a „cocoloșit”.

În schimb, în locul proletariatului, Marcuse a profețit că Revoluția va fi înfăptuită de o alianță între grupuri marginalizate social, „substratum”-ul format din outsider-i, paria, minorități persecutate și discriminate, și intelectualii radicali.

Și s-a dovedit că a avut dreptate; teoria lui a prins. Exact asta se și întâmplă azi. Clasa lui marginalizată cu potențial revoluționar, „minoritatea oprimată” care a „ridicat steagul revoluției” lăsat jos de proletarii prea „domesticiți”, au fost (sunt) LGBT-iștii, gay-ii, feministele pro-avort, minoritățile sexuale, rasiale, etnice în numele cărora se promovează noua ideologie a corectitudinii politice marcusiene.

Iar „intelectualii radicali”, „arbitrii” autoproclamați ai echității, elita cultural-politică postmodernă – socialiști, liberali, populari, într-o veselă (gay!) devălmășie (cazul Lunacek) – într-adevăr n-au întârziat nici ei să le îmbrățișeze cauza, cu un entuziasm pe cât de oportunist, pe atât de searbăd și stereotip în noua sa limbă de lemn „corectă politic”. Marcuse însuși, printr-o lectură freudiană (răsturnată) a istoriei umanității, vedea societatea ideală a viitorului „condusă despotic de un grup de elită care a realizat unitatea Logosului cu Erosul”[2].

Marcuse recomandă un nou fel de toleranță, „toleranța represivă: tolerarea Stângii Neo-Marxiste, a oricărei violențe și subversiuni revoluționare, combinată cu intoleranța radicală față de Dreapta [conservatoare], de instituțiile existente și de orice opoziție la socialism”[3]. Utopia sa – un vis al unei Noi Lumi a Fericirii, guvernate de Principiul Plăcerii (Freud) – e numită de Kolakowski „anarhism romantic”, iar de Young, și mai relevant: „marxism erotizat”[4]. „Azi – spune Marcuse – lupta pentru Eros este o luptă politică”.

Despre „Toleranța represivă” s-a spus că e „cea mai neliniștitoare carte a lui Marcuse”; era „legată în negru ca o carte de rugăciuni sau un liturghier [în S.U.A.], concepută să concureze cu Cărticica lui Mao ca «lectură devoțională» pentru studenții marxismului”[5]! Acum înțelegem de unde vine fanatismul socialistelor Laurence Rossignol, Edite Estrela, Ulrike Lunacek, Zuber? Oare nu vedem limpede că „Raportul Lunacek” e o aplicare exactă a principiului „toleranței represive” a lui Marcuse? Toleranță pentru LGBT, dar intoleranță pentru noi ceilalți! Cu un neo-marxist precum Marcuse ca „tată”, Marx și Engels ca „bunici”, și Marshall Kirk–Erastes Pill ca „nași”, Raportul Lunacek nici nu putea arăta altfel.

De aceea insistăm pe înțelegerea politică a homosexualismului și a întregii C.P. ca ideologie revoluționară, și nu ca simplă diversiune pentru a abate atenția de la alte lucruri mai importante (cum susține o teorie păguboasă). Nu există „alte lucruri mai importante” decât războiul pe care această ideologie îl poartă azi pentru nimicirea fibrei însăși a civilizației noastre, pentru demolarea ultimelor fortificații unde rezistă valorile tradiției creștine: națiunea, familia și Biserica. Da, Biserica e ultima, fiindcă e cea mai greu de cucerit. De aceea lupta se duce acum pentru surparea familiei și națiunii. Se speră că, rămasă fără aceste bastioane, și Biserica va ceda.

În ultimă instanță, trebuie să facem referire și la ceea ce Berdiaev numea „semantica religioasă” a fenomenului C.P.

„Comunismul, în teorie și practică – spune Berdiaev – nu e numai o apariție socială, ci și una spiritual-religioasă. Cel mai profund pericol al comunismului se află în semantica lui religioasă. Ca sistem social, comunismul poate să rămână neutru din punct de vedere religios; ca formă de religie însă, comunismul se opune creștinismului, depunând efortul de a-l reprima și distruge”.[6]

Ei bine, moștenind această dimensiune religioasă a comunismului, ideologia revoluționară homosexualistă și C.P. în ansamblu au și ele o „semantică religioasă”, însă bine camuflată sub conceptele secularismului și relativismului. Am văzut deja societatea „paradisiacă”, tipul de milenarism și de utopie sexuală pe care le postulează. De altfel, drepturile omului deja au fost numite „religia seculară a timpurilor moderne”.[7] De aceea, spuneam, comunismul nu este doar o „modernitate eșuată”, ci o modernitate insinuată clandestin și deghizată subversiv în post-modernitatea corectă politic. Nu numai că nu a eșuat, ci și-a îndeplinit rolul, s-a metamorfozat și, prin componenta lui cea mai malignă, a devenit metastazat în țesutul neoliberal al lumii de azi, pe care l-a impregnat, l-a infuzat, cu care s-a contopit până la a nu mai putea fi distins, devenit invizibil din cauză că e „normalizat” (stadiul 4, ultim, al subversiunii).

Individualismul „pneumatic” neoliberal

Atunci, să recapitulăm: care va să zică, în sfârșit, am înțeles! Așa cum știam, prin urmare, tot comunismul e sursa răului! Am demontat și denunțat rădăcinile neo-marxiste ale „sindromului Lunacek”. Vinovat, așadar, e tot socialismul marxist! Ajungem din nou la lumea orwelliană din „1984”, dirijată de IngSoc (English Socialism)!

Păi, în acest caz, rezolvarea e clară: „Jos stânga! Jos comunismul! Trăiască dreapta! Sus capitalismul!”.

Da, totuși nu e atât de simplu. Căci oare ce altă treabă are vrăjmașul decât să amestece și să încurce lucrurile?

Azi, prin capitalism înțelegem adesea, mai mult sau mai puțin intuitiv, neoliberalism. Neoliberalismul economic se traduce azi prin așa-numitul Washington Consensus: dereglementare, dez-etatizare, privatizare, globalizare, deschidere și liberalizare a piețelor, liberă concurență pe piață. Ca filosofie, neoliberalismul e definit drept un sistem „în care piața e văzută ca valoare și scop în sine, iar funcționarea ei e considerată o etică prin ea însăși capabilă să acționeze ca o călăuză pentru toate acțiunile omenești și să se substituie tuturor credințelor etice existente anterior… În neoliberalism nu există distincție între economie de piață și societate de piață. Există doar piața: societate de piață, cultură de piață, valori de piață, indivizi de piață care se vând pe piață altor indivizi de piață. Piața nu înlocuiește doar formele sociale tradiționale, ci și conceptul de viață privată. Nu trebuie să existe nimic care să nu fie piață”.[8] O consecință evidentă e că multe acte sociale și umane sunt, sau tind să devină simbolic, tranzacții de piață.

Ca filosofie morală și socială, neo-liberalismul se întemeiază pe individualismul normativ. „Individul suveran” trebuie să aibă libertate de alegere supremă; nu e permisă emiterea de judecăți pentru a nu interfera cu libertatea lui de opțiune. N-ai voie să-l judeci, căci e rațional și știe cel mai bine ce e bine pentru el. Liberalismul în general respinge ideea că ar exista valori morale externe (individului), ci doar opinii, exprimate public; „piața opiniilor” va favoriza (decide?) adevărul. Rezultă un relativism, extrem de compatibil cu „dogma” corectă politică a relativismului postmodern, și o mentalitate tranzacțional-mercantilistă și contractualistă privind relațiile social-umane.

Lumea e văzută în termenii unor metafore de piață. A privi națiunile înseși ca niște mari corporații e o perspectivă neoliberală tipică. La fel, a privi instituțiile publice ca „firme” ce furnizează servicii cetățenilor. Într-o lume neoliberală, totul se vinde și se cumpără; indivizii sunt „antreprenori” sau nu sunt deloc. Desigur, și această viziune a pieței e o utopie. Într-un mod înfricoșător de coerent, care nu mai ține de coincidență, ci e o potrivire ce depășește inteligența umană, ea e perfect compatibilă cu utopia ideologică homosexualistă a unei societăți liberalizate erotic.

Respingerea valorilor morale externe își găsește exprimarea în ideea drepturilor omului: toți oamenii, buni sau răi, au drepturi egale; binele și răul sunt relative – subordonate, în neoliberalism, valorii supreme a libertății individuale.

Inițial, drepturile clasice ale individului erau drepturi naturale, văzute ca drepturi universale. Treptat, însă, drepturile omului s-au extins, incluzând și „noile generații” ale lor: revendicări economice, drepturi sociale și colective, aparținând sferei politice și nu celei naturale. Așa s-a ajuns la proliferarea a tot soiul de „drepturi” – reproductive, ecologice, drepturi ale copiilor, ale animalelor sau „minorităților sexuale”, cu un caracter evident ideologic.[9]

Rezultatul e, desigur, că pe piață vor avea câștig de cauză cei mai „competitivi” – și este exact ceea ce se întâmplă. Când piața decide, se vor impune cele mai puternice corporații și grupuri de interese.

Hegemonia individului în neoliberalism favorizează „privatizarea” stilului său de viață – exact ceea ce convine agendei pan-homosexualiste.[10] Familia este un „contract”. Liberalizarea ei convine de minune cerințelor de „flexibilitate” utile pentru a răspunde cu maximă disponibilitate „competitivă” la fluctuațiile cererii și ofertei pe piață. Totul se „negociază” și se tranzacționează pe piața sexualității, inclusiv „orientarea sexuală și identitatea de gen”. A fi bărbat sau femeie nu mai e un dat natural, ci unul de marketing: alegi să fii ceea ce (crezi că) te face mai „competitiv pe piață”. Criteriile alegerii se relativizează după plăcerea individuală și interesul „antreprenorial”. Individul astfel înțeles devine o ficțiune, un construct artificial, căci nu mai este „persoană”. Doar persoana este „după chipul lui Dumnezeu”; individul – nu. El e doar o cifră: cifra 1. Drepturile omului sunt drepturile persoanei, aceasta este justificarea lor; dacă nu sunt ale persoanei își pierd legitimitatea, devin ale „individului” și pot suferi orice distorsiune și răstălmăcire.

Și asta se și întâmplă. Observăm cum „decalogul” filosofic neoliberal și cel LGBT au devenit atât de congruente încât întâmplarea pare exclusă. Reificarea vieții intime potrivit unei logici a consumului se potrivește și ea ca o mănușă cu tezele revoluționare ale mișcării gay. În „Minunata Lume Nouă” a lui Huxley, această obiectualizare a erotismului este șocantă. Noțiuni ca frumusețea sau iubirea romantică sunt văzute ca patologii marginalizante; singura trăsătură dezirabilă este cea de a fi „wonderfully pneumatic” și complet socializat. Fidelitatea e de neconceput, libertinajul și disponibilitatea sunt totale.

 Unanimitatea iacobină: corecția pan-politică în cazul Lunacek

Așadar, vedem cum comunismul își dă mâna cu capitalismul întru Corectitudine Politică. Neomarxismul și neoliberalismul colaborează întru homosexualism. Partide socialiste, liberale, populare, creștin-democrate, verzi, sunt toate de acord când e vorba de LGBT.

Dovada o găsim chiar în tema de la care am plecat și la care acum ne întoarcem: Raportul Lunacek. Pe 12 februarie 2014, imediat după adoptarea acestui Raport în Parlamentul European, a avut loc la Bruxelles o dezbatere. Organizator: ILGA-Europe, principalul O.N.G. al LGBT din Europa, abundent finanțat din bugetul U.E. Participanți: reprezentanți la vârf ai celor cinci principale partide politice europene: Alianța Liberalilor și Democraților, Grupul Socialist, Partidul Popular, Verzii, European Left Party. Directoarea ILGA-Europe, Evelyne Paradis, a spus chiar textual: „Mulțumim liderilor politici europeni… Ne bucurăm că egalitatea LGBTI e preluată pe agenda tuturor celor mai mari partide europene, care reprezintă largul spectru politic de la dreapta la stânga”[11].

Nu vi se pare suspectă această unanimitate a întregii clase politice, indiferent de ideologia fiecărui partid, când e vorba de pan-ideologia homosexualistă și revoluția sexuală? (E drept că dreapta conservatoare lipsește din acest peisaj al pan-intimidării corecte politic – dar cine mai stă să observe?).

Asistăm. așadar, la instaurarea dictaturii anomiei social-morale de către noii „iacobini” ai unei corectitudini politice paranoice. Nu mai contează protestele milioanelor de cetățeni, nici campaniile, petițiile, fundamentele legitimității democratice a guvernelor occidentale și instituțiilor europene. Tuturor, Parlamentul European – prima instituție post-democratică supranațională – le bagă în gură pumnul monolitic al unui mânărit „consens” al întregului spectru politic.

În Raportul Lunacek avem proba concretă că voința de putere (Big Brother al lui Orwell) și credința în libido (Our Freud al lui Huxley) nu doar că nu se exclud reciproc, ci coexistă și chiar fuzionează. E ceea ce s-a întâmplat efectiv la votul din P.E. – și se poate întâmpla și la Raportul Zuber.

*

Dar cum s-a ajuns aici? Cum s-a sărit de la Marx la Marcuse și, de acolo, la dictatura C.P. de azi? Care au fost pașii acestui traseu incredibil, până s-a ajuns ca perversiunea să fie impusă politic ca un comportament privilegiat?

Ca să răspundem, vom face o incursiune în istoria acestei ideologii, pentru a dovedi, fără umbră de îndoială, oricui este de bună-credință, evidenta ei continuitate și coerență de-a lungul ultimului secol.

Îl vom evoca pe mentorul lui Huxley, Bertrand Russell, și uluitoarea sa carte „Practica și teoria bolșevismului”, bazată pe vizita făcută de acesta în Rusia curând după Revoluția din 1917 și discuțiile cu liderii ei, Lenin și Troțki. În ea, Russell expunea, încă din 1920, liniile programului ce avea să fie aplicat la scară planetară în secolul XX: Marxism freudian (=Corectitudine Politică) în Vest, Bolșevism în Est.

Vom vedea de unde s-a inspirat și ce carieră a făcut acest program în deceniile ce au urmat, începând cu Georg Lukacs și Școala de la Frankfurt, și ajungând la dictatura Corecției Politice (C.P.) care azi ne este impusă de acolo de unde Russell a prevăzut.

Vom demonstra ceea ce puțini au curaj să spună azi: că împăratul e gol. Că Political Correctness nu e decât Freudo-Marxism Cultural, grefat pe neoliberalism.

Poate sunt date istorice mai greu de asimilat. Și poate veți întreba: ce relevanță au toate astea pentru familia mea?

Poate nu una directă. Dar ea există la nivelul clasei politice, în războiul manipulării, acolo unde se luptă propaganda cu adevărul, în falsele argumente care prevalează în dezbaterile celor ce fac legea. Poate reprezentantul dumneavoastră Iulian Capsali, atunci când va ajunge – și trebuie să ajungă – să pledeze cauza familiilor române în Parlamentul European, va avea un argument în plus pentru a contracara confuziile și distorsiunile propagate fără jenă de doamna Lunacek și adepții ei.

Această „muniție” nu vă ajută dacă nu sunteți în tranșee, în linia întâi. Dar pe cei care sunt – poate că da.

Și, poate din această sumară istorie a ideilor, vor înțelege și apologeții români ai C.P., autoerijați în „custozi” și administratori ai noii Revoluții Culturale Corecte Politic, că atunci când impun liberalizarea avortului, drepturile „minorităților sexuale” sau „Luna Nymphomaniac” la Muzeul Țăranului Român[12] nu fac decât să aplice vechi teze Neo-Marxiste. Poate vor înțelege și partidele care s-au perindat la guvernare că distrugând Muzeul Țăranului Român, „demantelând sistematic forța lui simbolică”[13] prin otrăvire cu acțiuni de C.P., dovedesc că au schimbat doar generația de lideri, nu și ideologia marxistă. Că degeaba nu mai sunt comuniste în plan economic dacă susțin Marxismul Cultural.

Și poate va înțelege și o clasă politică antinațională și anticreștină că e timpul schimbării. Domnilor politicieni, nu mai vrem Marxism, nici măcar Cultural. Nici „tehnocrați ai jafului” și ai urii de neam. Țuțea și Eliade aveau dreptate[14]. Vrem să alegem conducători care dovedesc că-L iubesc pe Hristos, iubesc Biserica și această țară. Nu vrem s-o preschimbăm în Sodoma. Mai bine vă schimbăm pe voi.

(va urma)

Andrei Dîrlău

---

---

Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la

stiripentruviata@gmail.com

---

DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

---