Nu există om care să nu ascundă în inima sa o impresionantă colecție de vinovății, de dureri, suferință, întristare, neputință și frustrare, deznădejde și dezamăgiri. Fiecare le-a pitit strașnic. Fricile, vinovățiile, rușinea de gândurile, de sentimentele sau de faptele noastre sunt aruncate în adâncul „dulapului“, acolo unde suntem siguri că nu le mai vedem. Apoi întâmplările vieții se precipită și, fără să-ți dai seama, devii un cârcotaș nemuțumit de viață, de cei din jur, de tine însuți, faci greșeli peste greșeli și, când te dezmeticești, ești deja bătrân și singur. Nu-i așa, măicuța mea?
Am fost copil din flori. Pe tata nu l-am văzut niciodată. El nici acum nu știe că exist. Mi-ar plăcea să-l văd, poate mai am frați sau surori ale căror nume nu le știu și nu le pot rosti la rugăciune. Sunt rodul dragostei la prima vedere, al unei aventuri trecătoare, rodul păcatului.
N-am să pot înțelege vreodată de ce am fost o atât de mare povară pentru mama mea. Mama după a cărei îmbrățișare am tânjit ani la rând. Nu vreau să o judec. Poate a avut motivele ei mai mult sau mai puțin întemeiate. Maica Domnului s-o ocrotească, să-i dăruiască înțelepciune, sănătate și timp de mântuire. Mă doare însă singurătatea ei și faptul că nici măcar acum nu ne acceptă pe mine și pe sora mea.
Toate încercările ei de a mă avorta au fost zadarnice. Nicio licoare amară si nicio lovitură nu m-au urnit din culcușul cald al pântecelui. Mă încăpățânasem să trăiesc, să mă nasc, să fiu o luptătoare.
Două săptămâni împreună au fost prea mult pentru ea. M-a lăsat ghemotoc de scutece în stradă. Mama Ana cea blândă și dragă, încovoiată de vreme și de nevoi, mi-a purtat de grijă, mi-a pus „îngeraș în suflet“ și m-a învățat primii pași, primele cuvinte. O străină și totuși o MAMĂ, a cărei îmbrățișare n-o voi uita vreodată.
De la trei ani, casele de copii, cu bune și rele, mi-au fost acoperiș, hrană, educație, dar și junglă, durere, spaime îngrămădite-n suflet de copil și nefiresc iad al singurătății.
Inventam rugăciuni în dormitoarele întunecate, iar Maica Domnului ne mângâia în vis, ne alina durerile fizice și sufletești, ne ștergea lacrimile de neoprit în miez de noapte. Imaginați-vă o casă unde noaptea zeci de copii plâng! Ani la rând m-au urmărit în vis suspinele izorâte din sufletele părăsite de părinți.
La școală eram arătați cu degetul („copiii de la Casă“), jigniți, batjocoriți, umiliți, sfâșiați cu vorbe tăioase. Niște proscriși… În rugăciuni nu ceream jucării, ceream părinți. Eram cerșetori după un zâmbet. Cerșeam iubire!
Aveam nouă ani când am învățat să zâmbesc. Chiar de Înviere i-am cunoscut pe cei care aveau să-mi devină părinți. George și Maria erau oameni simpli, modești, poate puțin cam exigenți, dar asta mi-a prins bine. Au știut să sădească în mine dreptatea, omenia, responsabilitatea, credința în Dumnezeu și mai ales dragostea.
Înfierea a avut loc câteva luni mai târziu și s-a făcut cu acordul mamei mele naturale. M-a durut lejeritatea cu care s-a lepădat de mine ca de o haină veche și mi-a rămas întipărită-n suflet bucuria, fericirea noilor mei părinți.
Mulțumesc bunului Dumnezeu pentru toate câte mi-a dăruit, pentru a doua șansă, a înfierii, pentru cele trei mame (cea care mi-a dat viață și două care m-au crescut) și un tată minunat. Port cu drag în suflet și în rugăciuni amintirea lui, mutat acum la Domnul după o luptă mântuitoare cu necruțătorul cancer. Aproape de mine, călugări dragi îmi luminează haina sufletului. Sunt înconjurată de sute de copii în școala în care predau. Dumnezeu m-a învrednicit cu patru copii minunați – trei băieți și o fată – și un soț iubitor. Bucuria de a fi mamă, împlinirea de a avea o familie nu se compară cu nimic! Trăiesc modest dar mă simt atât de bogată alături de ei!
de A.S.P., Bistrița-Năsăud
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
Semnez ca sorina sa nu fie dusa in S.U.A