Ce se întâmplă cu sufletele copiilor care sunt avortați? (3)

   În dimineața zilei de sâmbătă 17 ianuarie 2009 mi s-a transmis prin telefon că mama se simte rău. Când am ajuns la ea, am găsit-o într-o stare de somnolență și moleșeală. Am chemat salvarea și am plecat cu ea la spital.

În secția de triaj și-a revenit. Recunoștea din nou pe cei din jur; a vorbit cu doamna doctor Ciucă, care a decis să o interneze.

În salon i s-a făcut din nou rău. Au dus-o de urgență, cu pat cu tot, la reanimare, unde de două ori aparatele au indicat că inima a încetat să-i mai bată. De fiecare dată i-am aprins lumânarea. Medicii au hotărât să o intubeze și, cu ajutorul Bunului Dumnezeu, au reușit să-i pornească din nou inima. Au dus-o în secția de reanimare de la chirurgie unde au monitorizat-o.

Spre seară, am pus capul meu lângă fruntea ei, la ureche, și i-am șoptit „Mica, te rog, deschide ochii”. A început să clipească și a deschis ochii. De vorbit nu putea să vorbescă pentru că avea un tub băgat până în trahee, dar, în această perioadă, arăta cu mâna la spate, număra ceva pe degete, își făcea sfânta cruce și ridica mâinile în sus, cu toate că avea perfuzii. (Îi spuneam doamnei Bacalu, care era cu mine, că probabil spunea și număra rugăciunea Tatăl Nostru, așa cum îi spusese părintele duhovnic).

Sâmbătă am vorbit cu părintele ei duhovnic, părintele Vartic de la Marginea, și i-am comunicat starea ei. Duminică, mama mi-a spus să-l rog pe părintele să vină să o spovedească.

Luni dimineață a venit părintele, a spovedit-o și a împărtășit-o. Se simțea din ce în ce mai bine. După-amiază, frații mei au plecat acasă și am rămas singură cu ea. Atunci a început să-mi povestească ce a văzut:

„M-a luat un vultur cu niște aripi lungi, albe, parcă era ca o umbrelă, și m-a dus pe o cărare luminioasă. Era așa de frumos!” La un moment dat îmi spune „E așa de urât!” Eu, crezând că a dus-o să vadă iadul, am întrebat-o unde este așa de urât. Ea a arătat cu mâna în jos și mi-a spus „Aici, la voi, pe pământ, e urât. Dacă ați ști în ce noroi trăiți aici, pe pământ, și ce frumos este dincolo!”

Apoi, continuând, mi-a spus că l-a văzut pe tatăl meu, care a murit acum 10 ani, că mesteca niște lut într-o groapă și că a chemat-o la el, ea arătându-i spatele (ce arăta cu mâna când era în comă). Apoi l-a văzut pe un frățior de-al meu, Vasilică, care a murit la câteva luni după naștere, îmbrăcat frumos cu o căciuliță și având o cruciuliță luminoasă pe cap. Avea în mânuță un colăcel, spunând că îl are fiindcă „Lili [eu] mă trece pe pomelnic și-mi dă de pomană. Alături erau niște ghemotoace mici, negre – arăta cu mâna ei îndoind cu greu palma – care rupeau din colăcelul lui Vasilică și care, când au văzut-o, au început să strige la ea „Ma-ma! Ma-ma!” – povestea cu o voce plină de disperare. Aceste ghemotoace erau copiii pe care mama i-a avortat.

Mai sus erau mama, tata și bunica ei. Erau cu spatele la ea. Mama era supărată că nu au vrut măcar să se întoarcă spre ea și să vorbească. Apoi l-a văzut pe părintele David și pe părintele Vartic, care avea un tabel în mână, și mi-a spus „Tu ai să trăiești nu cinci ani, ci nouă ani, că erai trecută la părintele pe tabel. Eu am să plec, dar tu să nu te temi de mine, că eu de acolo nu mai pot veni la tine. Tu mai rămâi nouă ani să te rogi pentru mine și apoi ai să vii la mine”. Vorbea așa de senin despre plecarea ei și venirea mea la ea, de parcă ar fi plecat undeva pe la Suceava.

Dacă cu o săptămână înainte îi era atât de frică de moarte încât mi-a vorbit patru ore, spunându-mi că mai bine să stea încă 20 de ani la pat decât să înghită pământ, acum nu mai avea nici cea mai mică frică de moarte, ci îi părea rău că a revenit în lumea aceasta. Pe toată perioada cât vorbea, se uita numai în sus și timbrul vocii îi era schimbat.

A hotărât să mergem să-i cumpărăm din banii ei, – dar din ai ei!, accentua cu hotărâre –, 30 de costumașe cu 30 de căciulițe, 30 de cruciulițe, 30 de iconițe, 30 de colăcei și 30 de lumânări, să facem pachete pentru copilași, iar fratele de la Constanța să le ducă la părintele Vasile de la Valea Plopului. Era tare mulțumită și bucuroasă.

Marți, cum stăteam lângă patul ei, la un moment dat a ridicat mâinile în sus (era cu furtunașele de la perfuzie la mâini) și mi-a spus „Uite, eu acum plec. Uite-o, uite-o pe Măicuța Domnului cum stă deasupra mea!” Apoi mi-a spus ce are de plătit când ia pensia și mi-a atras atenția ca tot ce cumpărăm pentru copii să fie din pensia ei, din banii ei. Am citit Paraclisul Maicii Domnului și a spus Psalmul 50 până ce a lăsat-o vocea. Luni după amiaza și marți a vorbit cu toate cunoștințele ei la telefon și a luat iertare de la toți.

Joi dimineața mi-am adus aminte că ea a vrut să facă Sfântul Maslu când ajunge acasă. L-am căutat pe părintele Vartic. El nu a putut veni și mi-a spus să caut pe altcineva. La ora 14 au venit părintele Angel și părintele Ionică pentru taina Sfântului Maslu. În toată perioada Sfântului Maslu, cu toate că era în comă, a deschis ochii și se uita în sus. După Sfântul Maslu am rugat-o pe doamna Bacalu să vină să stea cu fratele, pentru ca eu să merg cu celălalt frate la Suceava ca să facem cumpărăturile pentru copii. Dar m-am întors de pe scări.

Între timp, doamna Bacalu a început să citească Acatistul Sfintei Xenia. După ce s-a terminat de citit acatistul și după ce fratele a terminat cumpărăturile pentru copii, cu pulsul bun, cu tensiunea bună, cu oxigenul normal pe aparat, mama a început să respire mai rar. Am aprins lumânarea, i-am ținut-o în mâna ei cu mâna mea, am rugat-o pe Măicuța Domnului să nu o lase, și așa a plecat cu pace la Bunul Dumnezeu.
________________________________________________________________________________

Necredinciosului îi dau acest sfat:
Să zică: „Doamne, dacă exiști, luminează-mă și-Ți voi sluji din toată inima și din tot sufletul.” Și pentru acest gând smerit și dispoziție de a sluji lui Dumnezeu, Domnul îl va lumina negreșit.
Sfântul Siluan Atonitul


Sursa: Mănăstirea Putna