Av. Ana-Corina Săcrieru: „Poporului român”

Ziarullumina.ro, 26 noiembrie 2017 – Și dacă, de-a lungul ultimelor file de istorie, atitudinea poporului nostru nu a mai fost aceea a păstorului mioritic care a știut să dea un răspuns metafizic dureroasei condamnări a istoriei? Dacă, să zicem, s-a întâmplat ceva pe parcurs, poate după trădarea lui Brâncoveanu sau poate, mai aproape, după distrugerea sistematică din timpul comunismului a tot ce avea mai bun acest popor în ființa lui? Ori poate pe parcursul uciderii zilnice a 400 de prunci nevinovați chiar în trupurile mamelor lor, așa cum arată statisticile ultimilor ani în România?

Poate a intervenit ceva după o astfel de trădare distrugătoare a înseși rațiunii de a fi a unui popor în istorie, ceva … ca o răzgândire a lui Dumnezeu față de noi, ca un răspuns al veșniciei față de mergerea noastră pe cale, față de felul în care ne trăim vremelnicia. Poate de aici începând, atitudinea poporului român în fața istoriei nu a mai fost cea a păstorului mioritic atât de hristofor în reacția lui, ci a… oilor risipite de stăpânul „cel năimit și cel care nu este păstor, și ale cărui oi nu sunt ale lui” și care „vede lupul venind și lasă oile și fuge și lupul le răpește și le risipește” (Ioan 10, 12).

Întrebarea era ipotetică și toată făptura mea strigă că nu acesta este răspunsul. Că poporul meu nu e turma cea risipită de stăpânul „cel năimit”, ci este, încă, asemeni păstorului care trăiește plenar în ființa lui dimensiunea orizontală și verticală a lumii, care opune morții creația și care știe, în fața risipirilor veacului din jurul lui, să nască veșnicia în inimă.

Pentru că poporul meu a știut să trăiască în istorie cu inima în veșnicie. De aceea pare că a stat la marginea ei. Dar aceasta este doar o părere. El a fost prins în râșnița timpului fără să fie măcinat tocmai pentru că inima lui era în veșnicie. Și a ieșit din malaxor sfidând legile fizicii numai pentru că el trăia în metafizic, iar făptura lui era în nevăzut croită.

Poporul meu și-a cântat durerile mai mult decât le-a rezolvat cu soluții lumești, și-a plecat capul mai mult decât și l-a semețit, s-a întors spre sine mai mult decât a privit peste hotare.

A clădit biserici mai mult decât palate, s-a adăpostit în mănăstiri mai mult decât în tranșee, a făcut copii mai mult decât alianțe, a privit cerul mai mult decât pământul.
Poporul meu a fărâmițat cosmosul în semne mici pe care și le-a cusut pe cămașă, a așezat troițe la răspântii, a cântat cele Trei fețe ale lui Dumnezeu în Care a crezut cu toată tăria ființei lui, deși nu Le-a văzut.

Dureros este că în ultimul veac foarte mulți români nu au mai respirat aerul tras în piept de poporul lor, nu au mai povestit despre jertfa bunicilor și străbunicilor lor, ci s-au plâns de caracterul înapoiat și necivilizat al locuitorilor acestui pământ, nu au mai ascultat pe cei mai buni dintre ei, ci i-au ucis sau alungat din țară, nu au mai făcut copii, ci case și cariere, nu au mai citit cărțile esențiale ale acestui popor, ci au introdus în programele școlare subcultură, nu au mai vrut ca în școală copiii să învețe istoria fascinantă a acestui neam, ci module sofisticate și abstracte din care lipsesc modelele proprii, nu au mai știut dacă drumul pe care merg este al lor sau al altora.

Și așa s-a ajuns ca dimensiunea esențială a apropierii dintre noi să fie astăzi, mai mult decât oricând, dezbinarea. Scindare, divizare, împărțire de idei, păreri, simțiri, atitudini, fapte. Ceea ce nu a reușit râșnița istoriei, reușește fratele meu de lângă mine, semenul alături de care trăiesc și pentru care, da, recunosc, nu știu să mă rog din toată inima.

Dacă cea mai înaltă și neînțeleasă poruncă este iubirea de vrăjmași și dacă pe scara vieții și a istoriei unui popor această iubire nu se învață decât pe cruce, atunci recunosc că nu știu să urc pe crucea acestui neam pentru că nu știu să mă rog cu durere în inimă pentru fratele meu român care împarte, dezbină, lovește în tot ce are mai sfânt acest popor: Biserica, istoria, copiii.

Închizând ochii, am pierdut lumina, transfigurarea ciobanului mioritic și ne-am rătăcit pe cale, ajungând ca oile risipite de stăpânul „cel năimit”?

În studiul de excepție, fundamental, „Istoria românilor ca apocatastază”, publicat de profesorul de filosofie și antropologie ­Gheorghiță Geană, se încearcă răspunsul la întrebarea „care ar putea fi criteriul suprem de judecare a evenimentelor și a faptelor din istoria noastră – și mai veche, și mai nouă?”. Rămâne ca Dumnezeu să ne judece ca popor pentru toate cele de mai sus, însă mă gândesc că, dacă am închega o punte între noi, atunci poate și Dumnezeu ar așeza altfel curgerea noastră în istorie.

Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură și violență. Dar, după cum confirmă și CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă și libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără și avortul sau atracția pentru persoane de același sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de amenințarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

DONEAZĂ !

Asociația ProValori Media
RO18RZBR0000060016473191- RON
RO85RZBR0000060016473246 – EUR

Dragă cititorule,

Foarte multă lume se bate pentru atenția ta, dar noi nu putem face asta.
Așadar, îți lăsăm deplina libertate de a alege să ne urmărești sau nu.

Ne străduim să adunăm la un loc, fără conformism, teamă sau prejudecăți,
informațiile relevante pentru tine, familia ta și alegerile tale.
Pentru a ți le proteja și păstra, trebuie să fii în primul rând informat.

Dacă ți se pare că informările și analizele pe care le selectăm sunt utile pentru viața ta
și se pot dovedi necesare în dezbaterea publică din România,
te invităm să faci cunoscut site-ul nostru și altora
și să susții financiar, după posibilități,
continuarea și profesionalizarea demersului nostru.

Cu recunoștință,

Redacția Stiripentruviata.ro
Știri pentru viață, pentru femeie, pentru familie