Explozia de lumină și dragoste pe care ultimul drum pământesc al Regelui Mihai I a revărsat-o asupra românilor, la care doar puțini, înverșunați în comunism și marxism cultural, au rezistat să nu se lase mângâiați, arată paradoxul celor fragili și puternici în același timp.
Din acest punct de vedere un rege, în general, și Regele Mihai mai ales seamănă cu un copil nenăscut: deși el determină major viețile adulților din jurul lui, el nu poate trăi fără ei; deși dragostea lui pentru ei este necondiționată, ei pot să îl respingă. Cum Regele a fost alungat, așa milioane de copii sunt respinși. Diferența este că lumina Regelui, văzută la trecerea sa dintre ei, am văzut-o și am regretat că nu am primit-o mai devreme; lumina copiilor avortați nu o vom simți nici măcar o dată.
Despre dragostea nespusă a Regelui este articolul preluat mai jos, iar rostul preluării este un îndemn de a deveni mai responsabili față de luminile dragostei pe care le respingem.
Lacrimile sutelor de mii de români din ziua înmormântării regelui Mihai au ceva din tragedia conștientizării infinitului irecuperabil al unei prezențe pierdute. Îmi amintesc de un bătrân din blocul meu care, după moartea soției sale, umbla prin casă plângând în hohote, ținând și mirosind hainele ei. Când cineva drag e înghițit de moarte, de înghețul și brutalitatea mormântului, cărbuni aprinși se revarsă în mințile și inimile celor apropiați. Clipele tensionate, cuvintele aruncate, timpii morți irosiți, greșelile, oboseala nervoasă din ultimii ani ai suferinței – toate acestea se îngrămădesc într-o unică încărcătură, eliberând un șuvoi de lacrimi, un geamăt, urlete și nesfârșite remușcări.
A plecat regele nostru. Al nostru. Cât de greu a fost să adăugăm acest posesiv în ultima jumătate de secol; și cât de simplu este astăzi, când e prea târziu. Pe măsură ce înaintăm tremurând în necunoscutul acestor timpuri în care soarta țării e pe muchie de cuțit – între libertate și continuarea acelui blestem care a distrus jumătate din Europa – acest prea târziu își mută semnificația de la durerea provocată de ireparabila ruptură dintre rege și popor la întrebarea schițată de Lucian Pintilie în filmul său din anii ’90, intitulat tot „Prea târziu”: există un punct fără întoarcere în viața unui popor? Oare 45 de ani de comunism au reprezentat prea mult, întrecând limita noastră de rezistență, mutând definitiv masa critică a mentalităților către resemnare, atomizare, corupție și răutate? Și oare durerea noastră, privind ultimul drum al regelui către Curtea de Argeș, vine doar din contactul dur cu moartea care ne-a înghițit suveranul sau și din disperarea noastră ca ființe rămase într-o viață cenușie, o istorie interminabilă, o existență căzută pradă răului?
Dacă este ceva adevărat în teza lui Kantorowicz despre „trupul regelui” – legătura misterioasă dintre persoana suveranului și poporul său care îi este trup simbolic – atunci ceea ce am văzut în aceste zile este actul final al unui legământ de iubire început în 1866, rupt în 1947 de forțele iadului care deja pustiau această nefericită zonă a Europei de 30 de ani și încheiat astăzi, în 2017. Într-adevăr, după cum scria Gabriel Liiceanu după acel Paște din 1992, atunci când regele revenise vremelnic în țară, o legătură de iubire a strălucit din nou între poporul care nu fusese iubit de nimeni în ultimele decenii, și regele cu a sa funcție de mijlocitor între Cer și națiune. „Vă iubesc!”, ne-a spus atunci, rostind niște cuvinte a căror naturalețe zguduia niște conștiințe obișnuite cu ura conducătorilor față de „supuși”.
Despre regalitate, cu virtuțile și problemele acesteia, se poate scrie mult la nivel teoretic, dar nu ne-ar duce prea departe pentru a explica ce se întâmplă cu noi românii în această epocă. În Vechiul Testament, Dumnezeu nu încurajează poporul atunci când acesta va cere un rege și îi spune lui Samuel, ultimul „judecător” dintr-o epocă a teocrației: „nu pe tine te respinge, ci pe mine mă respinge ca să nu fiu rege peste ei!” (1 Sam 8:7). Regalitatea în Israel apare ca o concesie divină în fața condiției umane căzute, a incapacității omului de a merge prin istorie călăuzit doar de Dumnezeu. Regele David va fi apoi modelul tuturor conducătorilor și chip uman al lui Mesia. Dar regii de după el, în majoritatea lor, au dus poporul la pierzanie. Creștinătatea va oscila mereu între conștiința că doar Hristos este Rege etern și necesitatea de a trăi într-o lume a ambiguității, având nevoie de ordine și de o figură imuabilă, „unsă”, ce ar putea reprezenta eternitatea legii divine.
Bilanțul istoric al regalității în istoria Europei e aproape imposibil de făcut. Regii au participat la toate realizările și catastrofele acestei civilizații. Singură America a oferit o alternativă republicană credibilă, un sistem politic ce a contribuit la ascensiunea celei mai mari puteri a omenirii. Acum câțiva ani, pe fondul încântării populare și mediatice provocate de vizita reginei Elisabeta în Statele Unite, un jurnalist îndemna la luciditate și la rememorarea spiritului de libertate și de virtute republicană care au fondat această națiune. „Noi nu ne plecăm regilor”, scria sec acest comentator. Într-adevăr, nici creștinismul, nici experiența istorică nu validează automat cultul unui rege.
Dar aceste considerații își au locul doar într-o dezbatere teoretică despre un proiect de țară. Aici suntem însă în acest colț însângerat al Europei, într-o țară care pentru mințile lucide se transformă tot mai mult într-o obsesie, o boală, „o iubire din care se poate muri”. Tragedia în plină desfășurare a României e a noastră, unică, irepetabilă, și poate fi înțeleasă doar de noi.
Ce rămâne oare din contrastul sau încleștarea dintre acel timid „Vă iubesc” și deriva istorică a țării noastre? Răspunsul stă în căutarea unei alte semnificații în aceste lacrimi din decembrie: revoltă. Nu doar una pur socială sau istorică, ci și existențială. Am plâns pentru el și noi, intuind că nu așa trebuiau să evolueze lucrurile, că soarta a fost cumplit de nedreaptă, că istoria noastră postbelică putea fi una a celei mai lungi domnii din istoria Europei, peste o țară fără comunism. Am plâns pentru că istoria e absurdă, și aceasta ne umple de furie, domolită și dizolvată apoi într-o senzație de neputință.
Însă e mai mult și mai adânc: de ce plângem când pierdem pe cineva? De ce moartea continuă să ne șocheze, să ne ia prin surprindere? De ce în adâncurile sufletului omul nu se împacă cu moartea, fie că are sau nu un crez religios? Cred că acest lucru vine doar din intuiția că moartea nu e ceva normal, că e o anomalie în destinul omului; și vorbele despre „nemurirea sufletului” nu ne consolează. Nu ne mulțumește ideea că cineva e acum „într-un loc mai bun”. Nu, noi suntem făcuți pentru mult mai mult, și iubirea noastră ignoră moartea și provoacă, bate violent la ușa acelui „loc mai bun”. Noi nu vrem ca cei dragi să rămână acolo și nu ne mulțumește nici ideea că am putea să ajungem și noi acolo. Noi de fapt vrem că ei să se întoarcă aici, între noi, în această lume, în aceleași trupuri. Vrem să îi atingem din nou, să îi sărutăm, să le auzim vocile, râsetele, să mâncăm împreună, să ieșim la plimbare, să alergăm, să ne bucurăm de soare, să atingem frunze și să ne dăruim flori unii altora. Ne dorim, cu alte cuvinte, Învierea. Nu doar să „ajungem în Rai”, undeva… acolo, departe, printre norișori, fără trupuri, ci să vedem această lume restaurată, lumea în care am simțit, am mirosit, am strâns în brațe, am ținut un copil, am mâncat Trupul și am băut Sângele Domnului.
Iar durerea despărțirii de Regele nostru Mihai vine din simțământul provizoratului acestei rupturi: am plâns pentru orbirea și amnezia noastră, pentru lovitura implacabilă a morții, dar, mai presus de toate, pentru legătura sa cu țara, o legătură despre care nu putem accepta ideea că s-a pierdut în neant. Am intuit astfel, printre lacrimi, că membrii acestei familii domnitoare, în majoritatea lor, au iubit această țară și că lumea ar fi cu adevărat absurdă dacă această iubire ar rămâne nerăsplătită. Nu doar creația va fi vindecată; și istoria trebuie să își atingă o finalitate fericită, în strălucirea veșniciei. Iată o iubire aflată sub semnul eternității. Și al zvonului, prins doar de inimi, despre o veste. Vestea Învierii României, în momentul de la sfârșitul veacurilor în care vom afla că nimic, nici chiar drumul unei națiuni și al tuturor civilizațiilor, nu se va fi scurs în zadar.
Sursa: Alin Vara
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
