bioeticăeutanasie

Filosoful Julian Savulescu, doctor honoris causa, sau anularea libertății în numele binelui comun

Savulescu-AFIS

 de Știri pentru viață

Pe 27 mai 2014, la propunerea Centrului de Cercetare în Etică Aplicată (CCEA) al Facultății de Filosofie, Universitatea din București i-a acordat filosofului australian de origine română Julian Savulescu titlul de Doctor Honoris Causa.

CCEA, singura instituție românească de învățământ superior care studiază discipline etice, și Institutul Cultural Român l-au invitat pe profesorul Savulescu să țină pe 27 mai, la Facultatea de Filosofie, conferința „Neuroethics: Moral Enhancement” („Neuroetică: Ameliorarea Morală”). Aceasta a fost urmată pe 28 mai de un seminar cu studenții, „Bio-ameliorarea morală și intuițiile morale” (ora 11.00), și de o masă rotundă cu titlul „Uheiro. What Is It? Cooperation Perspectives with CCEA” (ora 16.00). CCEA va stabili un acord de cooperare cu Centrul Uehiro de Etică Aplicată al Universității din Oxford, condus de către profesorul Savulescu.

Revista „Dilema veche” și-a intitulat numărul de săptămâna aceasta „Vechi și noi dileme morale”; numărul a fost realizat în colaborare cu CCEA.

Receptarea lui Julian Savulescu în două spații de elită ale științei și culturii române este surprinzătoare, ținând cont de poziția pe care acesta o ocupă în etica contemporană.

Într-un interviu, Julian Savulescu, fiul unui avocat român emigrat în Australia după al Doilea Război Mondial, spune că a studiat și a practicat medicina, dar a fost captivat de gândirea filosofului utilitarist australian Peter Singer. Atunci a renunțat la o carieră de medic neurolog și, fiind o perioadă în care dezbaterea academică se concentra mult în jurul eutanasiei, a făcut o teză de doctorat în bioetică sub conducerea lui Peter Singer. Subiectul a fost „motivele bune pentru a muri”.

Peter Singer este unul dintre cei mai controversați eticieni contemporani.  Iată, de pildă, o afirmație din cartea sa de căpătâi, „Rethinking Life and Death: The Collapse of Our Traditional Ethics” (Regândirea vieții și a morții: prăbușirea eticii noastre tradiționale):

…ar trebui să admitem faptul că, dacă o ființă este umană și vie, nu înseamnă de la sine că este greșit să-i luăm viața.

Acesta argumentează că un făt nu poate suferi și nici nu poate simți satisfacție, deci nici nu poate avea preferințe – de aceea preferințele mamei sale primează. Este unul dintre argumentele care susțin avortul și recunosc clar că cel avortat este o ființă umană.

Gândire materialistă, morală impersonală și relativistă

Julian Savulescu spune că știința și tehnologia au făcut lumea contemporană să evolueze atât de mult, încât vechile concepte morale au devenit constrângătoare și perimate, având nevoie să fie readaptate la noile realități, adică să evolueze odată cu aceasta. Această adaptare o numește „ameliorare morală”. Practic, putem găsi „noi și noi moduri de a fi morali”, spune el în interviul recent acordat revistei „Dilema veche”. Dar, de fapt, el nu se referă la o modalitate nouă de împlinire a unui deziderat moral consacrat, ci la redefinirea unui concept moral și considerarea că un om acționează moral dacă împlinește acest principiu așa cum a fost el redefinit. El însuși recunoaște că nu există garanții că ameliorările de acest tip nu vor fi întrebuințate greșit.

În interviu, ca și în lucrările lui în general, există multe afirmații ridicate la rang de axiomă pentru care însă nu se pot găsi justificări definitive. De exemplu, din opinia că „nu am fost creați de vreun dumnezeu ori inginer suprem” deduce faptul că „pornirile noastre morale sunt limitate”; o astfel de explicație se poate deduce pornind de la axiomele dintr-un sistem de gândire teist în care un creator infinit creează ființe cu caractere infinite, dar nu poate fi demonstrată într-un sistem de gândire care nu se referă la un astfel de creator.

O altă afirmație nedemonstrată este cea care neagă ferm întregul efort altruist vizibil în civilizația umane:

Oamenii nu sunt configurați, din punct de vedere psihologic, pentru sacrificiu și cooperare.

Toată organizarea socială comunitară a oricărei culturi umane de până în prezent arată contrariul, în ciuda evidentelor elemente punctuale de lipsă de sacrificiu și necooperare care sunt, în genere, marginalizate în raport cu un model ideal comportamental și pentru care se fac demersuri de corectare ori pedepsire. De fapt, o astfel de ipoteză îi trebuie autorului pentru a propune un sistem care să înlocuiască structurile pe care vrea să le schimbe și pe care le arată, printr-o frază, a nu fi viabile: „Nu suntem pregătiți moral pentru viitorul pe care l-am construit pentru noi înșine (…) Lumea se schimbă rapid – trebuie să încercăm să înțelegem acest lucru și să ne adaptăm”.

Iluzia că eugenia liberală este liber aleasă și benefică

În esență, Julian Savulescu se plasează în descendența gândirii darwiniste. „Suntem produsele evoluției oarbe”, spune el într-o conferință TEDx. El propune obligația de a ajuta la crearea unei lumi în care oamenii duc o viață mai bună, pe care o numește „obligație impersonală față de viitor”.

Aceasta îl face, de exemplu, să susțină „obligația morală” a părinților de a-și testa și selecta genetic copiii, pentru a-i naște doar pe cei mai inteligenți, nedându-le șansa celorlalți să se dezvolte ori avortându-i. Este vechiul ideal al naziștilor de selecție pe criterii rasiale, argumentând că rasa „ariană” e mai bună decât altele, cu criteriile eugeniei redefinite – căci inteligența este un criteriu la fel de înșelător pentru complexitatea persoanei umane precum rasa.

Nu e de mirare că filozoful și-a atras acuzația de eugenist. Pe care nu o neagă, ci o reinterpretează. Într-un interviu acordat Hotnews.ro, el răspunde: „Societatea noastră practică deja eugenia atunci când face testele de detectare ale Sindromului Down la gravide. Ce este în neregulă cu eugenia naziștilor este că era involuntară, că nu era orientată spre beneficiul acelor oameni (…). Eugenia liberală este orientată înspre beneficiul oamenilor testați voluntar și pentru a le permite să aibă copii sănătoși”.

Din nou discursul se desprinde de logică. Eugenia implicată în detectarea Sindromului Down nu le privește pe mame, care fac voluntar asta, ci pe copiii testați astfel, cărora nu li se cere acordul voluntar. Eugenia liberală nu este altceva decât eugenia involuntară căreia i s-a restrâns domeniul de testare a respectării voinței. Când este vorba de o mamă și un copil, eugenia liberală cere doar acordul mamei, nu și al copilului, iar prin aceasta consideră că respectă dreptul de alegere, deși nu îl respectă decât pe al mamei, nu și pe al copilului.

Redefinirea normelor etice nu este însă deloc o problemă care rămâne în cadrul dezbaterilor universitare și nici una care nu trece peste status-quo-uri unanime astăzi. Din moment ce nu există criterii de limitare a redefinirii, poate ajunge oriunde. Julian Savulescu a fost cel care a aprobat publicarea în revista Journal of Medical Ethics a unei lucrări a bioeticienilor Alberto Giublini și Francesca Minerva, în care aceștia argumentează în favoarea infanticidului, pe care îl numesc „avort post-natal”, avort după naștere.  Personal, Săvulescu se pronunță împotriva conceptului, dar declară că argumentele colegilor meritau publicate.

Anularea obiecției de conștiință a medicilor

El mai susține realizarea de politici publice pe baza ideilor sale: „Ar trebui să transformăm ingineria genetică într-un bun public”. Julian Savulescu consideră că ar trebui să li se retragă licența de practică medicilor care, din motive de conștiință, nu oferă anumite servicii pacienților, cum ar fi avortul și eutanasia. Deoarece, crede el, aceștia sunt egoiști și acționează în propriul interes și nu pentru „interesul public”.

În articolul „Obiecția de conștiință în medicină”, publicat în prestigioasa revistă de specialitate British Medical Journal, afirmă:

Convingerile religioase profunde pot intra în conflict cu unele aspecte ale practicii medicale. Dar medicii nu pot face judecăți morale pentru pacienții lor.

Shakespeare scria: «De vorba conștiință se slujesc / Doar cei fricoși, scornită ca să-nfrîne / Pe cei ce-s tari.» (Richard al III-lea, trad. Dan Duțescu) … Conștiința medicului nu-și prea găsește locul în îngrijirea medicală modernă. Pacienții trebuie să primească ceea ce este definit prin lege și prin considerarea distribuției juste a resurselor medicale finite, care cere o concepție rezonabilă despre binele pacientului și dorințele informate ale acestuia.

Astfel, doctorii devin sclavi fără voință, opinie, libertate ai celui care plătește, mai precis ai statului care îi obligă să facă lucruri pe care aceștia nu le doresc. Iarăși, dintre cei doi, medic și pacient, doar unul este luat în considerare atunci când este evaluată moralitatea și îndreptățirea unei acțiuni.

Eutanasia cu scopul donării de organe

În articolul Ficțiunea morții și preluarea de organe de la cei în viață, Savulescu spune, printre altele:

Închipuiți-vă că ați putea salva 6 vieți doar cu o picătură de sânge. Ați avea obligația morală de a o face? Se pare că, dacă există vreo obligație morală, aceea este cea de a salva șase oameni cu doar o înțepătură care să lase să curgă o picătură de sânge.

Dar zilnic oamenii fac ceva mult mai rău decât să refuze o picătură de sânge care ar salva 6 oameni. Ei aleg să-și îngroape sau ardă organele după moarte, în loc să salveze 6 vieți cu acele organe. Și nu i-ar costa nimic să și le doneze după moarte. Eșecul nostru de a ne da organele celor care au nevoie de ele este printre cele mai mari eșecuri morale din viața noastră. Cu costuri practic inexistente pentru ei înșiși, fără ca măcar să fie nevoiți să sufere o înțepătură, mulți aleg să-și distrugă după moarte organele salvatoare de vieți.

(…) Cea mai presantă preocupare etică este cum să încurajăm mai mulți oameni să consimtă la donarea de organe și cum să ne asigurăm că cei care vor să și le doneze chiar reușesc să o facă.

Așa că a fost într-un fel surprinzător când Jim Tibballs, medic la terapie intensivă dintr-un spital din Melbourne, Australia, a criticat practica actuală a donării de organe pe motiv că donatorii nu sunt de fapt morți la momentul recoltării organelor.  (…)

Tibballs pretinde că nu se îndeplinesc standardele legale ale morții – fie ea cerebrală sau cardiacă. Pretinde că se recoltează organe de la oameni care sunt pe moarte, dar nu morți. Că este sau nu adevărat, o chestiune e clară: nu se recoltează organe de la oameni care ar fi rămas în viață dacă organele nu li s-ar fi luat.

Etica transplantului a fost dominată de regula donatorului care a murit. În anii 1960 s-a admis că unii pacienți erau ținuți în viață de aparate după ce își pierduseră ireversibil toate funcțiunile creierului. Moartea a fost redefinită pentru a permite prelevarea de organe de la ei, iar aceștia au fost calificați a se afla în „moarte cerebrală”.

Ceea ce e socotit drept momentul precis al morții este deja determinat în mod arbitrar. Pentru că moartea este un proces treptat, cu organe care mor în ritmuri diferite. Și, deja aflându-ne într-o anumită zonă, din punct de vedere moral nu mai contează unde tragem linia. De aceea, moartea este în mod diferit definită în locuri diferite. În Australia, definiția legală implică moartea trunchiului cerebral, care susține funcțiile vitale. În SUA, implică moartea întregului creier. Iar japonezii nu folosesc deloc conceptul de moarte cerebrală.

Dacă vom putea recunoaște că definirea momentului precis al morții nu este decât o „ficțiune”, adică o chestiune de definiție, de a trage linia într-un proces, cu un scop anume, vom putea identifica încă o cale de a crește oferta de organe. Putem schimba din nou definiția morții (…) mutând momentul un pic mai devreme în procesul de a muri (…).

Și mai este o cale, și mai radicală, de a mări oferta de organe. Să abandonăm regula donatorului mort. Am putea, de exemplu, permite prelevarea de organe de la oameni care nu sunt în moarte cerebrală, dar care au suferit leziuni grave, care i-au lăsat inconștienți pentru totdeauna (…) și care ar muri oricum la momentul întreruperii tratamentului medical. (…)

Nu e nimic rău dacă un pacient care este scos de pe aparate fiindcă prezintă o prognoză foarte slabă, își donează organele (atâta timp cât se garantează că o face fără a suferi). Dacă ar fi vrut să-și doneze organele, dorința sa ar trebui respectată.

Ar trebui să facem tot ce e posibil din punct de vedere etic pentru a-i împiedica pe oameni să-și mai îngroape cea mai valoroasă resursă umană.

Din nou, dintre cei implicați, cel aflat pe moarte și posibilii beneficiari, unuia, celui aflat pe moarte, i se anulează libertatea, dreptul de opinie și este învinovățit că nu dorește să îi ajute pe ceilalți prin luarea deciziei de a muri mai repede. Paradoxal,  această logică nu o aplică atunci când este vorba nu despre viața mamei, ci numai despre confortul ei și/sau al tatălui, în cazul avorturilor la cerere. Aici Julian Savulescu nu mai vede ca o urgență etică convingerea mamei/părinților/societății să ajute la continuarea vieții copilului, a cărui viață este luată la dorința unor adulți.

Consecința ultimă

Această etica anti-persoană se întâlnește cu marxismul în preocuparea pentru binele comun și consideră omul ca material reciclabil și mereu supus optimizării, ca o mașină de ultimă generație, care are chiar obligația de a se upgrada în sensul cerut de societatea contemporană. Aceasta presupune aderarea la noua etică și abandonarea credințelor personale și a libertății personale, concepte desuete.

Julian Savulescu nu face decât să împingă la ultima lor consecință logică opțiunile problematice pe care legislațiile le permit la ora actuală într-o lume secularizată, pe care unii o caracterizează drept „post-creștină”, dar, structural, este de fapt o lume pe post-libertate.

Într-adevăr, dacă permiți uciderea de copii în pântece, de ce nu ai face-o și după ce aceștia se nasc?

Dacă permiți selectarea sarcinilor prin testare genetică, pentru a elimina copiii care prezintă risc de Sindrom Down, atunci de ce nu am selecta copiii și după alte criterii, cum ar fi genele de inteligență, sau părul blond? Deși, trebuie să-i recunoaștem filozofului Savulescu faptul că nu agreează criteriul părului blond, pe motiv că nu vede utilitatea acestuia pentru o societate mai bună.

La fel, dacă suntem de acord cu recoltarea de organe de la pacienți irecuperabili și am agreat să schimbăm definiția morții doar pentru a obține pretextul să reciclăm organe, cu scopul binelui comun, atunci de ce nu am da și cărțile pe față, pentru a promova uciderea unor pacienți terminali pentru a  refolosi niște organe cât mai viabile? De ce să se aștepte scoaterea pacienților terminali de pe aparate, care poate afecta calitatea „recoltei”, în loc să fie uciși pentru un scop considerat nobil?

Pentru a accepta ușor anularea de către societate a libertății individuale, pe lângă binele comun, Julian Savulescu mai are nevoie de o redefinire. Redefinirea persoanei umane într-un statut cât mai aproape de cel al obiectelor. Pentru că obiectelor nu este nevoie să li se recunoască nicio libertate personală, niciun drept la opinie personal. Un obiect viu, dar nu mai puțin obiect: „Suntem doar o serie de celule care se activează. Asta include și moralitatea. Comportamentul și experiența morală se nasc din activitatea electrică a creierului. La rândul ei, aceasta din urmă apare datorită reacțiilor chimice. Se poate spune, deci, că moralitatea e doar o reacție chimică”.

Este stupefiantă alegerea Universității din București și a revistei „Dilema veche”. Da, Julian Savulescu are numele legat de una dintre marile universități ale lumii, da, este de origine română, da, este faimos. Dar ce promovează mai contează? Ironic, cu doar câteva zile în urmă au fost în România doi bioeticieni străini mai celebri decât Julian Savulescu, H. Tristram Engelhardt Jr. și Corinna Delkeskamp-Hayes. Prezența lor a fost învăluită într-o tăcere care nu se poate justifica doar prin faptul că seminarul la care au participat s-a desfășurat la Bistrița, nu la București. Tristam Engelhardt Jr. este unul dintre fondatorii bioeticii și editor principal al revistelor „Journal of Medicine and Philosophy” și „Christian Bioethics”.

 

 

 

 


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *