Cum mi-am pierdut cel mai bun prieten homosexual

plaja

 de Hilary White, LifeSiteNews.com

Cum poţi să salvezi pe cineva care nu vrea să fie salvat? Cum să salvezi pe cineva pe care iubeşti, pentru care ai ucide sau ai muri dar care vrea să se distrugă? Ce faci atunci când un prieten apropiat te cheamă în toiul nopții şi-ţi spune că vrea să se sinucidă? Ce faci atunci când ai doar 23 de ani, n-ai bani, nici mașină și locuieşti la 100 de mile depărtare?

În timp ce îmi pun această întrebare, îmi aduc aminte cum prietenul meu cel mai bun, la care ţineam enorm, m-a sunat în mijlocul nopții ca să-mi explice cum şi-a plănuit moartea. Avea de gând să devină prostituat gay. Prietenul meu îmi era foarte apropiat, cum doar două persoane de vârsta noastră și în situația noastră puteau să devină. Niciunul dintre noi nu avea familie, nici loc de muncă stabil sau măcar vreo perspectivă. Niciunul dintre noi nu avea cu cine să se sfătuiască sau vreo idee practică despre cum ar putea să supravieţuiască.

Ne-am întâlnit, nici măcar nu-mi amintesc cum, și, din instinct, ne-am agățat unul de altul într-o încercare reciprocă de a rămâne pe linia de plutire a vieții. Luptam în fiecare zi ca să mergem înainte, să înţelegem ce am mai putea să facem, de unde puteam să facem rost de ceva de mâncare. Aspirații care probabil erau normale pentru marea majoritate a clasei de mijloc de rasă albă din America de Nord, dar care pentru noi erau cu neputinţă de realizat sau, cel puţin, aşa credeam. Dar, mai important decât orice, pentru amândoi era să înţelegem la ce mai folosea să ne chinuim atâta ca să ne continuăm viaţa.

Prietenul meu „James” se îndepărtase de familia sa protestantă pentru că era homosexual, fie pentru că nu-l acceptau aşa, fie pentru că el nu a putut accepta faptul că ei nu erau de acord cu decizia lui de a-şi trăi viața în felul acesta. Nu am aflat niciodată motivul. A plecat de acasă de îndată ce legea i-a permis să facă acest lucru iar eu am făcut la fel cu puţin înainte de a împlini 18 ani.

Niciunul dintre noi nu avea încredere deplină în autorităţi, în bărbaţi în mod special, și amândoi aveam o dorință disperată de a găsi pe cineva care ar fi putut să ne fie ca un tată iubitor. James a înţeles în mod instinctiv care era cel mai important aspect al caracterului și al dezvoltării mele: nu aveam părinți, nu aveam un tată care să mă protejeze. Nici unul dintre noi nu avea idee despre ceea ce însemna „stabilitatea”. Petreceam o groază de timp împreună vorbind unul cu altul pe câte o bordură.

Se împleticea prin cursurile universitare și oscila cu regularitatea unui metronom între a merge la o biserică non-confesională și clubul de noapte local pentru gay. Exact în perioada aceea istorică, SIDA a apărut pe scena mondială. La un moment dat, s-a oferit voluntar la o agenţie locală care ajuta bolnavii de SIDA, dintre care mulți îşi lăsaseră deja familiile și fuseseră părăsiţi şi de iubiţii lor.

James, care nu fusese niciodată fericit, mi-a spus că cel mai recent episod de depresie acută, când ţi-e imposibil să mănânci sau să te îmbraci, l-a avut după ce a fost la un chef pe bază de sex. Stătuse timp de două săptămâni să organizeze și să participe la înmormântări pentru clienți, apoi a lăsat totul, s-a dus la club şi s-a culcat timp de două săptămâni cu cine s-a nimerit.

“Scena“

James mi-a prezentat “Scena” din orașul nostru și era, fără nicio îndoială, după cum se auzea, un mediu primitor, în care oamenii nu erau judecaţi. Acest grup era alcătuit aproape în întregime din oameni profund afectaţi, care apelau unul la altul din disperare și, într-adevăr, se îngrijeau unul de celălalt în măsura în care limitele lor emoţionale şi sociale le permiteau. Pe vremurile acelea, „scena homosexualilor” era mult mai largă decât acum și, în mod ciudat, mai cuprinzătoare. Puteai fi heterosexual, puteai fi confuz sau pur şi simplu singur și speriat. Circulau droguri în jur, dar nici eu, nici James nu le foloseam. Singurul lucru pe care toţi îl aveam în comun era faptul că eram inadaptaţi, oameni care respinseseră sau fuseseră respinşi de cultura de masă.

Și eram mulţi, mai ales adolescenţi sau puţin peste vârsta de 20 de ani. Acesta era grupul care mai târziu avea să fie numit Generația X sau “baby boomers”, creat de cultura hippie care profesa „iubirea liberă” și care ne-a abandonat pentru a-şi continua marele experiment social. Într-o noapte, după o sticlă de băutură, James mi-a mărturisit că el crede că motivul pentru care e homosexual este acela că o rudă de sex masculin abuzase de el când era copil şi nimeni nu l-a oprit. Am vorbit de atunci cu câţiva psihologi care mi-au spus că aceasta este o mărturisire foarte frecventă la homosexuali.

La scurt timp după ce am plecat din oraşul meu natal am primit un telefon de la James, cu care păstrasem o strânsă legătură. Era abătut, ceea ce însemna că fusese prin cluburi. Mi-a spus că şi-a dat seama cum poate să moară, fără de fapt a se sinucide. Avea să devină prostituat gay și pur şi simplu să ia una din bolile acelea mortale și să lase ca boala să-și urmeze cursul. Dumnezeu nu putea să-l condamne pentru asta, nu? La un moment dat, am făcut ceea ce majoritatea oamenilor din Columbia Britanică făcea și m-am mutat în Vancouver. Uram orașul sumbru, dar am fost în stare să-mi construiesc o viață relativ sănătoasă și normală. Am început să merg şi la slujbă, care cred că a fost începutul călătoriei care m-a făcut să ajung unde sunt azi.

Ce să faci în acest caz? L-am rugat să nu o facă. L-am întrebat dacă a vorbit cu sora lui de curând. Am vorbit timp de o oră și după aceea a închis. M-am sculat târziu a doua zi, apoi am scris familiei lui din zona de est, spunând că nu îl mai auzisem așa de nefericit, că probabil nu va mai vrea să vorbească cu mine niciodată, dar că nu știam ce altceva să fac. Am avut dreptate. Nu m-a mai căutat și toate scrisorile mele din ultimul an s-au întors fără nicio explicaţie.

Ce să faci atunci când știi că prietenul tău are un stil de viaţa periculos și, în cel mai bun caz, are cunoştinţe uşuratice și iresponsabile? Nu știam ce să fac și, de această dată ceva, poate tonul vocii lui, m-a făcut să-mi fie groaznic de frică pentru el. Poate că am făcut alegerea greșită, dar nici în ziua de azi nu cred așa ceva. Erau atât de puține opțiuni și a nu face nimic nu se număra printre ele.

Calea spre însănătoşire

Prietenul meu și cu mine am supraviețuit amândoi, dar atunci când furtunile s-au terminat şi am ajuns la vârsta destul de liniştită de 30 de ani, am descoperit că mă aflam pe o plajă mult mai îndepărtată, într-o țară complet diferită, atât la propriu, cât şi la figurat. El a rămas în acelaşi mediu și a continuat să lucreze în sectorul medical. Nu exista nicio modalitate de a mă întoarce înapoi și James a rămas în acelaşi loc în care ştiam că nu puteam să supravieţuiesc.

Propria mea nemulțumire a devenit în cele din urmă incurabilă şi nu m-am putut împăca cu discordanța morală care m-a chinuit atât de-a lungul adolescenţei mele singuratice, confuze şi fără niciun țel, cât şi în jurul vârstei de douăzeci de ani. Știam că lumea greşea în mod oribil. Divorțul părinților mei de când aveam patru ani a fost primul meu indiciu și asta a fost înainte ca lumea să înceapă să devină cu adevărat de neînțeles. Știam că lucrurile nu mergeau în modul în care ar fi trebuit să meargă și că oamenii erau răniţi. Mulți nu supraviețuiau.

Poate că acest semnal de alarmă îndepărtat şi înăbușit a fost cel care m-a tras în cele din urmă în afară și m-a ajutat să mă hotărăsc să plec. În 1997 am luat-o la drum prin întreaga țară și nu m-am mai întors pe Coasta de Vest. Într-o agendă mică şi roșie am păstrat un jurnal de călătorie și aproape în fiecare pagină era o anumită expresie de profundă uşurare că plecasem dintr-o parte întunecată și sumbră a lumii, cu acea subcultură mizerabilă.

Deşi nu aveam planuri deosebite în acel moment, cu fiecare kilometru cu care mă îndepărtam cu mașina, știam mai mult ca sigur că nu m-aş mai fi întors niciodată înapoi. Știam că orice ar fi fost în continuare, ar fi fost mai bine. Povestea implicării mele în Biserică și, în cele din urmă, în mișcarea pro-viaţă

este povestea care m-a făcut să înţeleg că era ceva „greşit”. Dar, după mai mult de două decenii și schimbări aproape de neimaginat în viaţă, încă simt că mi-e dor de prietenul meu, „cel mai bun prieten” al meu de când eram în cel mai vulnerabil și mai dificil moment din viaţa mea. Dragostea nu moare niciodată cu adevărat.

Întrebarea

Acest lucru mă poartă înapoi la întrebarea pe care am pus-o la începutul acestei poveşti.

Cum poţi să ajuţi pe cineva care știe că are nevoie de ajutor, care dorește să fie salvat, dar care refuză orice încercare reală?

Doar o mică parte din creştini – şi aceştia din ce în ce mai puţini – îşi pun întrebări despre cultură în general. De parcă această cultură e hotărâtă să se autodistrugă, pe măsură ce creştinii care se implică în războaiele culturale par să treacă într-o nouă etapă. Cea de capitulare. Cea apologetică. Etapa în care războiul e pierdut.

M-am tot gândit la asta pe măsură ce  o parte tot mai mare a ceea ce cândva americanii numeau „dreapta creştină” a sărit în căruţa politicilor LGBT, hotărându-se să aducă jertfe zeului epocii. Cred că am înțeles. Nimeni nu vrea să se ţipe la el și să i se spună lucruri urâte. Dar în continuare mă gândesc mereu la un singur lucru: cine-i va ajuta pe acești oameni? Cine-i va salva pe cei care sunt fără scăpare și care sunt distruşi de „stilul de viață homosexual”? În timp ce creștinii și alți foşti conservatori sociali sunt ocupaţi în a asigura stânga politică despre faptul că sunt de acord cu plângerile din această ultimă fază a revoluției sexuale, puțini dintre noi care nu au cedat încă Sindromului Stockholm se întreabă cum să ajute persoanele aflate în dificultate, nenorociţi de minciuna că nu este „nimic în neregulă” cu actele homosexuale, care sunt echivalente din punct de vedere moral, psihologic și fizic cu relațiile sexuale naturale.

Acum nu e prea greu de imaginat că voi fi acuzată de proxenetism politic: „Unii dintre cei mai buni prieteni ai mei sunt homosexuali.” Ei bine, nu. Nu-i mai am. Cred că acum James m-ar considera un duşman ideologic sau un adversar. Aș fi vrut să nu fie aşa.

În ultimii douăzeci de ani a avut loc o divizare violentă a societății noastre de-a lungul acestor linii de polemică, încât, în cele mai multe cercuri, cuvintele „creștin” sau „catolic” sunt un semn de ruşine. Pare că e imposibil să convingi pe cineva că suntem cu adevărat serioşi atunci când spunem că nu „urâm” homosexualii, că ceea ce urâm şi lucrul de care ne este frică este răul pe care stilul de viață gay îl săvârşeşte.

Dar e important de ştiut că unii dintre noi înțelegem, în sfârşit, cel puțin în mod superficial, cum e viața în acel mediu, cât de nocivă și periculoasă este în realitate și cât de disperată este nevoia persoanelor care trăiesc acolo şi care, pe bună dreptate sau nu, au fost abandonate și consideră acel mediu singurul lor refugiu.

Traducere:  Dacia Velicu

foto: http://www.freedigitalphotos.net

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viaţă din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieţi pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

În măsura posibilităților dumneavoastră, vă rugăm să sprijiniți financiar acest sait.

Subscribe

Subscribe to our e-mail newsletter to receive updates.

, , , ,


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com



Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.