Ce trebuie să facem pentru a-i învăța pe copiii noștri să fie independenți – sfaturi date de Ekaterina Burmistrova

independent

de EKATERINA BURMISTROVA , pravmir.ru

De multe ori, părinţii sunt nevoiți să audă cât este de necesar și de util pentru copii să fie de independenţi. Dar nu în multe cărți din domeniul educației se vorbește despre cât de greu le este părinților să treacă prin această autonomie. Psiholog și mamă a 10 copii, Ekaterina Burmistrova ne vorbește despre cum poți sprijini familia să realizeze independența copiilor.

Există un concept în psihologia dezvoltării –„zona de dezvoltare proximală” (ZDP).

Să presupunem că un copil are o anumită abilitate X – poate încălța pantofi cu scai. La următoare abilitate Y (încălţarea pantofilor cu șireturi) el nu este capabil să ajungă singur. Între aceste abilități există o anumită distanță. E nevoie de ceva timp până când copilul va fi capabil să facă acest lucru. Dacă noi nu-l vom ajuta într-un fel, acest lucru se va rezolva într-un anumit timp destul de lung.

Însă, adultul poate pune un punct intermediar -X1. Și dacă X- pantofi cu scai, Y- pantofi cu șireturi, X1 poate fi o păpușă cu șnurulețe sau pantofi aflați pe picioarele altcuiva sau un nasture de lemn care poate fi șnuruit cu un ac de lemn.

Toate acestea – reprezintă o abilitate aparte de șnuruire,  în care este necesar să-i arătăm copilului cum se face. Stabilirea celei mai apropiate abilități (copilul singur nu s-ar fi gândit că este posibil să înveți să legi șireturile pe alt obiect – acest pas este imposibil pentru un copil), adică ceea ce părinţii au născocit ca să-l ajute pe copil – este tocmai zona de  dezvoltare proximală. Părinții au creat-o și ea va permite copilului să se îndrepte rapid către altceva, în mai puțin timp. Și acest lucru este valabil aproape pentru tot, pentru orice abilitate.

Spre exemplu, copilul cunoaște literele (X) – și deja poate citi singur (Y). Acestea sunt două abilități foarte diferite și copilul poate să știe literele la 3 ani, dar să înceapă să citească la 7 ani.

 Și pentru ca această distanță să fie însușită este necesar să o împarți în mai multe fragmente şi la fiecare etapă să inventezi ceva (X1, X2, X3…) ce-l va  ajuta pe copil.

Acest lucru poate fi scrierea notițelor, acestea pot fi cărți mari, cuburile lui Zaitzev, inscripții pe obiecte, poate fi o scrisoare primită prin poștă, care poate fi citită numai de către copil – este ceva ce face punctul final mai realizabil. În același timp noi nu-l privăm pe copil de independență, nu o facem pentru el, ci mental, pentru noi înșine, împărțim această abilitate în mai multe părți ca s-o facem mai accesibilă pentru copil.

Este important să realizăm că autonomia este necesară. Spre exemplu, copilul nu poate merge singur la magazin, iar dumneavoastră doriți ca el să poată. Numai că noi nu avem o baghetă magică. Adesea trebuie să construim această cale și să creăm zona de dezvoltare proximală, în caz contrar copilul nu va ajunge la punctul de calificare: o să-i fie frică să traverseze strada, îi va fi frică de vânzătoare, va pierde banii înainte să ajungă la magazin… Și una dintre abilitățile de bază ale părinților, legată de independență, este să se gândească unde se află zona de dezvoltare proximală și ce ajutor poate să-i acorde, fără să-l  priveze pe copil  de independență.

Lecțiile. Noi facem temele împreună cu copilul și dorim ca el să și le facă singur. E ușor să ziceți: „Gata, acum le faci singur” și el începe să le facă. Astfel de lucruri, de asemenea, se întâmplă, dar, din păcate, rar. Și de multe ori, când ați creat o abilitate, aveți nevoie de timp și divizare pe subpuncte pentru formarea altei abilități. Dar dacă faci totul în locul copilului, aceasta va dura timp nelimitat până când, la un moment dat, el  se va „ridica” și  va refuza să mai facă ceva.

Prin urmare, înțelegerea părinților despre când să ofere independența – este o artă subtilă a acestora. Pentru aceasta este nevoie să înţeleagă modul în care cresc copiii.

Adesea, când un copil este primul născut, noi nu știm care îi va fi următorul pas. Știm că există o abilitate X, dar nu știm ce abilitate Y să așteptăm mai departe. Noi nu știm ce va fi posibil peste jumate de an, ce și la ce vârstă e normal. Acest lucru este important, fiindcă dacă nu știm la ce să ne așteptăm, nu putem crea pașii următori.

De asemenea, este important că noi avem propria copilărie care a fost normală în ceea ce privește autonomia – comparativ cu copilăria copiilor noștri. În plus, avem copii în jurul nostru: copiii rudelor, copiii prietenilor.

Este foarte util pentru copii să fie înconjurați de alți copii de vârste diferite pentru a vedea (pe exemplul altora) cum arată copilul la altă vârstă: dacă copilul dumneavoastră are un an și jumătate – cum arată cel de doi ani și jumătate, dacă are 5ani – cum arată cel de 7 ani. Și pentru aceste observări, să nu faci economie de timp.

Este util să vezi cum arată copiii mai mari, pentru că uneori aceasta poate fi o descoperire: „Cum adică, la 7 ani poate să taie salata? (Sau să facă orice altceva)! Noi nici măcar nu ne-am gândit că așa ceva este posibil…”

În plus, există cărți cu abilități pe vârste. Uneori, apare situația în care copilul refuză categoric să-și asume una sau alta dintre acțiuni. Părinții sunt pentru independență, s-a format deja zona de dezvoltare proximală și toate condițiile, iar copilul nu dorește zicând: „Eu sunt încă mic” sau își exprimă respingerea prin comportamentul său. Ar trebui să ne gândim. Ce fel de părinţi suntem? SUntem înclinaţi spre a face totul în locul copilului sau ne dorim copii independenţi?

În cazul în care copilul refuză să fie independent (iar dumneavoastră credeți că independența este necesară, atunci construiți pași mici), este posibil ca el să se află în regresie de vârstă, temporară sau prelungită. Regresia este atunci când se face un pas înapoi în dezvoltare: un copil mare începe să se comporte ca un copil mic (cere suzetă, începe să se bâlbâie). Aceasta poate fi o regresie temporară, provocată de  schimbarea locuinței, de schimbarea bonei, când apare o profesoară nouă la școală sau mama începe să lucreze, sau, dimpotrivă, renunță la slujbă și stă acasă.

Orice schimbare serioasă în viața copilului poate deveni o sursă de stres sau o regresie temporară, un pas temporar înapoi. Într-o stare de regresie, copiii reacționează extrem de urât la încercările de a a-i face independenţi: adulții continuă să insiste, iar copii regresează și mai mult. Insistența părinților duce la un recul și mai mare.

Dacă înțelegeți care este sursa regresiei, este necesar să aşteptaţi – de la o luna și jumate până la trei luni (perioadă de adaptare). Este de dorit să identificați această sursă.

Spre exemplu, copilul care s-a dus prima dată la școală sau la grădiniță sau s-a mutat într-o școală superioară, de multe ori acasă el se află într-o stare de regresie. La grădiniță sau la școală el face tot ce-i stă în putere, nu există pretenții față de el, îndeplinește totul, ascultă, dar ajunge acasă – și gata. Acasă el nu face nici 2/3 din ceea ce făcea înainte de a merge în acest loc.

Dacă-l forțezi, situația se poate agrava. Iar dacă nu-l forțezi deloc, situația va rămâne neschimbată pentru totdeauna. De aceea trebuie procedat cu înțelepciune, în așa fel încât comportamentul regresiv al copilului acasă să devină incomod pentru copil. Trebuie să găsești cheia care va fi potrivită numai pentru  copilul tău: pentru unii este normal ca părintele să-i compătimească, pentru alții se întărește starea de regresie, ceea ce înseamnă că va trebui să găsești o altă metodă.

Părinții au întotdeauna foarte multe încercări: într-o zi testează una, în altă zi alta, – ceva poate se potrivește și dumneavoastră veți avea răspunsul corect. Este important să nu ne fie frică să experimentăm și în același timp este important ca acest comportament cu timpul să devină mai adult, să nu regreseze în continuare. Și este util să înțelegi care e sursa stresului: dacă au trecut 3 luni și toate eforturile voastre sunt inutile, atunci e posibil să fie prea multă grădiniță pentru copil sau la grădiniță poate să fie ceva ce este de nesuportat pentru el.

Se poate întâmpla așa ceva, de asemenea, și cu elevii: la școală totul e perfect, se descurcă cu temele, dar acasă este arțăgos, foarte distrat, nu se concentrează deloc și nu face nimic din ceea ce a făcut înainte. Cu elevii, însă, este mai dificil, deoarece programul lor este în așa fel făcut, încât nu poate fii vorba de concentrare acasă: în fiecare zi copilul se epuizează ca un sportiv olimpic. Dacă toată rezerva de forță este consumată în afara casei, e posibil ca acasă să aibă doar un comportament neadecvat.

Este inutil să educi un copil neascultător, care se află în afara zonei de ascultare: veți irosi forță, emoții și nu veți obține nimic. Dacă stilul dumneavoastră de educare este unul care-l face pe copil să se afle în zona neadecvată, apare întrebarea: dar din ce cauză?

Însușirea următoarelor abilități de independență (de la X la Y) necesită efort și energie. Pentru a învăța să citească, să-și facă singur lecțiile, să-și lege șireturile, este nevoie de efort. Dacă  programul copilului este astfel întocmit, încât lui nu-i mai rămân resurse, înseamnă că el nu va fi capabil să învețe competențe noi. Aceasta este tot un efort: efortul pe care-l depune nu numai la școală sau la piscină, dar și pentru a învăța ceva nou. În cazul în care el nu mai are energie este inutil să-i ceri ceva.

Prin urmare, copilul care este supraîncărcat sistematic, nu este capabil să devină independent, până când, adolescent fiind, nu-și va găsi  modalități de protecție, de a se retrage în realitatea lui internă. Dar aceasta este posibil numai la 10-11 ani sau printr-o distragere extremă a atenției. Pentru dezvoltarea abilităților de independență este nevoie de energie și timp – și la părinți, și la copii.

, ,

No comments yet.

Lasă un răspuns