homosexualitateteoria genuluitransexualitate

Amintiri din altă viață: asistent proiecte la o organizație LGBT

de Ștefana Totorcea

La petrecerea din Titan, l-am sărutat pe Sandy pe gât. Habar n-am de ce am făcut-o. Eu, o tipă îmbrăcată cazon și tunsă foarte scurt, iar el, un băiețel cândva grăsuț, acum la o cură drastică de slăbire, care se pregătea să devină fată prin operație.

– Ai bucurii la mine, păpușă?!, m-a întrebat cu binecunoscuta lui voce efeminată, fără să se simtă câtuși de puțin amenințat ori jignit.

Mare figură era Sandy! Mereu vesel și guraliv, plin de viață. Și cumva haios cu vocea aia și cu intrarea într-un rol pe care îl exersa deja destul de bine. Îl adoptase ca pe sine însuși.

S-a terminat repede și cam nasol petrecerea. Din cauza mea, se pare.

Gazda noastră, M., studentă la SNSPA, era voluntar la asociația care promova problematica LGBT, unde lucram și eu. Pretindea mereu că e bisexuală, presărând insistent imagini fără perdea în vorbirea curentă – o greșeală fatală, care trăda amatorism în construirea propriului personaj. Tocmai de aceea, nimeni nu o credea, toți ziceau că îi place să facă pe interesanta, ca să-și creeze un brand personal în domeniul oengismului cool.

Eu nu pretindeam nimic. Dar toată lumea mă credea lesbiană. Sau cel puțin directorul asociației noastre. Părea mereu convins că sunt in the closet, cum se spune în „literatura de specialitate”.

Tunsoarea era de vină. Ceva-ceva era clar în neregulă și cu mine, desigur.

Dar destul cu introducerea personajelor. Cum ziceam, petrecerea s-a lăsat nasol. Din cauza mea, cred (și asta am mai zis). Nici nu începuse bine noaptea când – din motive obscure, atunci obliterate de amețeala generală a momentului, iar acum estompate și mai mult de timp –, eu am ajuns singură în bucătărie, camera cea mai îndepărtată de restul petrecerii și cea mai apropiată de ușa de la intrare a apartamentului.

Acolo, prietenul gazdei (M., tocmai v-am povestit de ea) și un amic de-al lui au pus mâna pe mine. Cam asta îmi amintesc. Era inexplicabil. Nu mi se părea că eram tocmai genul lor și nici nu-mi doream să fiu. Poate erau curioși din ce e alcătuită o persoană atât de… cazonă. O fi tot din carne? Tot femeie, în ciuda aparențelor?

E straniu că nu am schimbat niciun cuvânt cât timp a durat acest episod stânjenitor. Niciun sunet nu a traversat încăperea, de parcă am fi fost într-o pantomimă înverșunată. Ăia doi încercau să mă imobilizeze, iar eu încercam să mă eliberez. Normal că nu era simplu. Așa că m-am văzut nevoită să pun mâna pe o foarfecă lăsată la îndemână pe frigider (sau pe unde o fi fost) și să-l ameninț pe cel mai voinic dintre ei, pe prietenul gazdei, care se afla în fața mea și părea să aibă mai multă inițiativă.

Brusc, miza a crescut exponențial și la fel și suspansul. Pentru că, vezi, dacă ăla îmi dădea drumul la mâini, risca să se trezească înțepat. Sau mă rog, după caz, tăiat. Habar n-am dacă aș fi fost în stare să-mi duc până la capăt amenințarea mută, dar efectul a fost contrar calculelor mele: acum se străduiau să mă imobilizeze de frică. După cum se vedea, foarfeca nu făcuse decât să înrăutățească treburile.

În această stare de fapt, care nu se poate să fi durat mai mult de câteva clipe (lungi cât secolele!), a intervenit ceea ce marele poet latin Horațiu ar fi numit deus ex machina. Iar maică-mea L-ar fi numit Dumnezeu din ceruri, la A Cărui Maică se ruga ea ca să Îl roage pe El să nu mai lucrez la asociația aia.

Respectiv, s-a auzit soneria de la intrare. Surpriza a creat un moment de ezitare în încleștarea titanică în care eram prinsă și astfel am reușit să mă eliberez parțial, ba chiar să ajung la ușă și s-o deschid, printr-un efort herculean. În ușă, musafir întârziat, ochelaristul cu față de puștiulică serafic ce se dădea gay (și poate chiar era), cel care se ocupa de biblioteca asociației. Venise împreună cu o fetiță care avea o figură atât de inocentă, încât, deși sunt sigură că memoria subiectivă îmi joacă feste, pot să jur că purta codițe împletite.

Când ușa s-a deschis, cei doi au rămas siderați în prag, privind următoarea statue vivante: eu țineam o mână pe clanță, în timp ce în mâna cealaltă țineam foarfeca. De mâna aia mă ținea prietenul gazdei, ca nu cumva să-mi vină vreo idee nefericită în legătură cu ea (cu foarfeca, adică). Asta în timp ce tâmpitul care tot încercase să mă imobilizeze din spate rămăsese pe jos, agățat de unul din picioarele mele, căruia nu-i dădea drumul deloc. Fusesem nevoită să-l târăsc după mine ca să ajung la ușă.

Nu știu ce luaseră ăștia doi înainte de petrecere. Parcă fusesem prinsă la mijloc, între două marionete, într-un balet grotesc.

Bineînțeles că mi-am luat rămas bun intempestiv și m-am cărat pronto, ceea ce a dat semnalul de alarmă. A doua zi am aflat că gashka s-a spart imediat după aceea.

– N-aveam chef, păpușă, să mă trezesc aruncată de la etajul nouă, că s-au mai întâmplat din astea, mi-a zis Sandy a doua zi.

Ce mult a trecut de atunci! După ce am plecat de la asociație, l-am întâlnit întâmplător pe Sandy pe stradă. Era de nerecunoscut: superslab(ă), „femeie” în toată regula, așa cum își dorise atât de mult. Dar mie îmi plăcea enorm Sandy cel de tranziție, cu trăsături încă băiețești și voce catifelată, ca un copil răsfățat care încerca să devină propria fantasmă, dar nu reușea decât pe jumătate. Ceea ce era ok, fiindcă încă îi rămăsese jumătatea originară. Acum, însă, schimbat complet, mi se părea că nu mai era nimeni. O mască peste un conținut care putea fi mereu altul sau nimic.

Spaima mea dintotdeauna. Lipsa de consistență a existenței a fost o idee care mi-a dat mereu fiori. Dar numai în coșmaruri, fiindcă, atunci când sunt trează, nu pot crede în ea. Iar coșmaruri n-am prea mai avut, slavă Domnului.

Prietena mea de la revista pro-life m-a rugat să scriu ceva personal despre experiența mea din cele două luni în care am lucrat pentru asociația care promova problematica LGBT. S-a întâmplat în altă viață. Nu știu de ce i se pare interesant subiectul ăsta, pentru că, adunându-mă în fața paginii albe, îmi dau seama că nu am ce să-i spun.

E straniu totuși că, exact în perioada aceea, când mulți din jur mă judecau după aparențe și mă credeau de altă orientare, eu m-am regăsit și reafirmat ca femeie. Absolutely straight și nimic altceva. E așa un duh al epocii, care plutește peste toate, că uneori ajungi și tu să te întrebi c(in)e ești.

Și răspunsul a venit. Eram cine eram. Sandy îmi invidia feminitatea, de la pantofii cu care am mers la altă petrecere – și în legătură cu care mă tot tachina că sunt de bunicuță (așa mi-am dat seama că-i plăcuseră, de fapt) – și până la felul impecabil în care ieșeam din micile neplăceri de genul: o pată-de-vin-pe-fustă-oh-my-god-dar-unde-a-dispărut-în-două-minute-de-arăți-ca-nouă (vezi bine că nu mă purtam la military-style mereu). Or, Sandy își dorea să fie femeie și depunea în acest scop strădanii uriașe. În timp ce eu reușeam – cel puțin uneori – să fiu asta fără efort. Întotdeauna mi s-a părut mai confortabil să fiu eu însămi, recunosc.

M-am gândit mult timp cum s-ar putea expune mai bine motivul pentru care tradiția creștină nu aprobă relațiile sexuale de alte orientări. Ca să înțelegem asta, trebuie să ne amintim că tradiția creștină este de fapt mult mai clară decât atât: ea nu binecuvintează nici relațiile sexuale „clasice“ care înlătură explicit posibilitatea apariției unei noi vieți, fără motive extrem de bine întemeiate. De ce, oare?

Ne-am prostit atât de mult în ultimul secol, încât nici atât nu mai înțelegem. Că iubirea adevărată creează viață, așa cum un pom rodește în chip firesc, așa cum o floare înflorește și continuă frumusețea ei în chip firesc. Nimic mai puțin. Suntem chemați la modul suprem de creație (procrearea) și noi îl refuzăm de parcă ar fi cel mai de lepădat lucru. Când, de fapt, e cea mai complexă și sacră acțiune pe care o avem în putere. Dragostea se împlinește doar când se leapădă de sine, nu când își refuză, când își leapădă rodul. Dar cum să explic asta? Abia dacă încep să o înțeleg și eu.

N-am scris în viața mea un articol mai dezlânat. Mi-a luat toată noaptea ca să-l nasc. Astea-s amintirile mele de „asistent proiecte“ la o organizație LGBT. Nici măcar nu mai știu cât de aproape de adevăr mai sunt – mai ales acum, suprapuse peste alte și alte straturi de viață. Nici măcar nu mai e aceeași poveste. Nici numele nu-s aceleași. E aproape ficțiune. Și, în același timp, într-un mod greu de explicat, adevăr curat.

Mă gândesc cu drag și acum la sufletul întrupat pe care aici l-am evocat sub numele de Sandy. Abia acum, după atâția ani, am reușit să-i urmez și eu exemplul și mi-am lăsat părul lung. God bless you wherever you are, my dear!


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *