Veronica D.: „M-a iubit întotdeauna mult mai mult decât eu L-aș putea iubi vreodată”
Am crescut într-o casă în care nu a existat Biblia și în care singura icoană avea rama distrusă și zăcea aruncată într-un sertar. Am iubit acea icoană cu tot sufletul meu de când mă știu. Nu a avut cine să mă învețe despre Dumnezeu, ba dimpotrivă, am fost învățată să mă îndoiesc de existența Lui. Cu toate acestea, sufletul meu L-a căutat pe Dumnezeu neîncetat, a orbecăit prin întuneric și într-un târziu, L-a găsit.
Când am mai crescut puțin (pe la 10 ani), nu am mai putut suporta imaginea icoanei cu rama stricată. Cu bănuții mei, am cumpărat o ramă nouă în care, cu mare grijă, am pus icoana mult iubită… Ce icoană era? Deloc întâmplător, zic eu, icoana era cea cu Iisus bătând la poarta sufletelor noastre. Am așezat-o pe birou și m-am rugat la ea câțiva ani… așa cum m-am priceput pentru că nu mă învățase nimeni.
A venit însă adolescenta cu rebeliunea ei cu tot… și am început să fiu „inteligentă”, am început să îmi pun întrebări, am început să cârtesc… și m-am îndepărtat din nou de El… doar că Dumnezeu NU s-a îndepărtat de mine. Aveam 16 ani când l-am întâlnit pe cel ce urma să îmi fie soț. El credea cu tot sufletul lui în Dumnezeu și mergea în fiecare duminică la biserică. Nu mi-a spus niciodată „vino!”, nu a încercat niciodată să îmi schimbe convingerile… doar se ruga pentru mine. Ușor, ușor am început să merg la biserică din nou… mai mult ca să fiu cu el, decât ca să merg în casa Domnului. Apoi, am început să „cred” pentru că mi-am spus că dacă Dumnezeu nu există dar eu cred în El, nu am nimic de pierdut, însă dacă El există într-adevăr și eu nu cred în El, atunci pierd totul. Am trăit așa câțiva ani (vreo 7 la număr).
Într-o duminică, soțul meu (între timp ne căsătoriserăm) a vrut să mergem la Mănăstirea Cernica. În drumul nostru, în comuna Pantelimon, mi-a atras atenția o bisericuță micuța dar deosebit de frumoasă… arată ca o cutie de bijuterii. Mi-am rugat soțul să oprească mașina și am intrat. Părintele era deja la predică în momentul în care noi am ajuns. Nu voi uita niciodată ce am simțit încă de când am trecut pragul bisericii. Era pentru prima dată când Îl simțeam pe Dumnezeu… Îl simțeam cu toată ființa mea și atunci am început să plâng… un plâns eliberator, un plâns care m-a curățat și care m-a făcut să ies din biserică aproape zburând. Am revenit la acea minunată biserică duminică de duminică și părintele mi-a devenit duhovnic. Și… era bine pentru prima dată după mulți ani.
Apoi mi-am dorit copilași… Doctorii (mulți la număr) aveau toți același verdict – nu puteam avea copii fără tratament. Îmi amintesc câți bani am dat pe analize, ecografii și consultații… degeaba! Toți îmi spuneau același lucru. Într-un final, m-am resemnat și mi-am cumpărat tratamentul care trebuia luat după o schemă precisă. Între timp însă m-am apucat să citesc și Paraclisul Maicii Domnului. Am plecat în Statele Unite în vacanță, dar mi-am uitat tratamentul acasă. Nu pot descrie supărarea, deznădejdea, tristețea pe care am avut-o când am realizat că mi-am uitat tratamentul acasă. Am plâns zile întregi gândindu-mă că mai trece o lună fără să rămân însărcinată. La puțin timp după întoarcerea acasă, pentru că mă simțeam foarte rău și pentru că soțul meu a insistat, mi-am făcut un test de sarcină… care – minune – a ieșit pozitiv. Am mers într-un suflet la doctor să îmi fac o ecografie, să mă asigur că într-adevăr o inimioară micuță bate acolo, în trupul meu. Doctorul, mirat nevoie mare, nu doar că îmi confirma că sunt însărcinată, dar îmi spune că data probabilă a nașterii urma să fie 8 Septembrie. Desigur, pe fetița mea cea mare o cheamă Maria.
Anii au trecut și am vrut din nou un copilaș… din nou doctorii au spus că am nevoie de tratament, doar că de această dată nu am mai cheltuit banii ca să mi-l cumpăr, ba, mai mult, i-am spus doctorului să nu îmi scrie rețetă pentru că eu știu deja ce tratament trebuie să urmez. Din cabinetul doctorului, am mers direct la biserică și mi-am cumpărat Acatistul Sfintei Xenia de Sankt Petersburg. M-am rugat 40 de zile și i-am promis Sfintei că dacă voi avea o fetiță, o va chema Xenia, iar dacă voi avea un băiețel, îl va chema Andrei așa cum îl chemase pe soțul ei. În ziua 41, mi-am făcut test de sarcină… și a ieșit pozitiv, desigur. Din nou am dat fuga la doctor… care mi-a spus că e prea devreme pentru ecografie, dar m-a întrebat care este data ultimei menstre. În clipa în care a spus 24 ianuarie, mi-au dat lacrimile – abia în acel moment am realizat că acea zi era ziua în care biserica o sărbătorește pe Fericita Xenia. Nu vă veți mira, desigur, când veți afla că pe prințesa a două o cheamă Xenia Andreea.
Mai am o fetiță, pe ea mi-a dat-o Dumnezeu atunci când aveam mai mare nevoie, deși nu realizam. Numele ei este Eva pentru că data probabilă a nașterii ei era 14 octombrie, de Sfânta Parascheva.
Sunt multe, multe mesaje și răspunsuri la întrebări care mă macină și pe care Dumnezeu mi le trimite, deși eu am fost mereu nevrednică de dragostea și ajutorul Lui. Îl aud în fiecare zi bătând la poarta sufletului meu. Când sunt tentată să fac ceva rău, aproape că Îl văd dând din cap în semn că nu ar trebui să fac un anumit lucru care îmi va răni mai târziu sufletul… dar de multe ori sunt slabă și greșesc. Cu toate acestea, El nu m-a lăsat niciodată singură și M-a iubit întotdeauna mult mai mult decât eu L-aș putea iubi vreodată.
Veronica Dondas, 33 de ani, din Mississauga, Ontario, Canada, mamă e trei copilași (cu sufletul, locuiesc inca in Bucuresti :))
Preluare de pe Ortodoxia tinerilor
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
