Sunt un tată diagnosticat cu cancer de plămâni stadiul patru, dar iată ceea ce știu acum
de Oren Miller, 6 martie 2014
Pe 30 mai 2014 am aflat că am cancer pulmonar în stadiul patru. În general, oamenii aflați în situația mea nu mai trăiesc mult, iar tratamentul nu face decât ceva mai suportabilă perioada care mai rămâne. Există și alte opțiuni care pot fi luate în considerare, inclusiv tratamentele experimentale, eu sunt optimist, dar, sincer să fiu, știu în ce situație mă aflu.
Acum patru ani, în vara anului 2010, eram pe plajă în Bethany și toată lumea se simțea bine. Împreună cu familia mea și cu niște prieteni construiam castele de nisip, mai făceam câte o baie în apă și încercam să ne relaxăm – toți în afară de mine, un veșnic neliniștit. Aveam sute de e-mailuri necitite și zeci de idei pentru postări pe blog. Nu aveam timp să scriu. Eram înconjurat de prea mult nisip și nici nu aveam suficientă cafea. Încercam să mă prefac că mă simt bine, dar oamenii își dădeau seama că eram departe de a fi relaxat, mai rău decât atât, că nici măcar nu-mi doream să fiu acolo.
Abia pe drumul de întoarcere spre casă am avut o revelație. În momentul acela mi-am dat seama ce pierdusem de fapt. Abia în acel moment am realizat că trăiam cea mai mare tragedie a existenței umane: avusesem atâta timp întreaga mea viaț㬬 iar eu nici măcar nu-mi dădusem seama.
Aceea este o zi norocoasă, prietene, în care iei o astfel de decizie… Apoi simți că ești în Rai în fiecare clipă a vieții tale. Din acel moment, din acea zi de vară a întoarcerii din Bethany, în care am fost în stare să iau hotărârea pe care i-am repetat-o apoi fără încetare subconștientului meu, lucrurile din viața mea au mers din ce în ce mai bine. Asta a marcat diferența dintre Iadul în care trăisem, în care fusesem mereu nefericit, neîmplinit și mereu în urmă cu ceea ce scriam, în relația cu soția mea, în relațiile cu prietenii și cu copiii mei, și între Raiul pe Pământ, unde, chiar dacă mi-aș fi dorit mai multe de la viață, știam că, de fapt, le am deja pe toate.
Eu cred că putem trăi ca-n Rai și pe Pământ și cred că puteți găsi Raiul oriunde l-ați căuta. Iată unde l-am găsit eu:
Am găsit Raiul în lungile plimbări cu mașina, alături de copiii mei. Ar fi putut să mă deranjeze faptul că pierdeam zilnic ore în șir ducând și aducând copiii de la școală dar, în schimb, am văzut că puteam folosi aceste drumuri ca să discut cu ei despre lumea lor și despre mine, ca să le vorbesc despre muzică și să cânt împreună cu ei, să le vorbesc despre lucruri de valoare, dar și despre mărunțișuri.
Am găsit Raiul chiar și pe podeaua murdară a unui teren de baschet. Fiica mea, care pe atunci avea 2 ani, ieșea de la grădiniță la ora 12, așa că eram blocați ore întregi așteptând ca fratele ei să termine școala și apoi să ne întoarcem acasă. Acele zile de așteptare împreună cu fiica mea am să mi le aduc aminte mereu și sper ca și pentru ea să fie la fel. Timp de patru ore stăteam prin împrejurimi, luam împreună masa de prânz, ne duceam într-o sală de joacă la grădiniță, unde îmi pregătea sandvișuri de plastic și ceai, iar apoi ne luam la întrecere cine ajunge primul pe teren și jucam baschet, ceea ce însemna că de fiecare dată câștiga numai ea pentru că ajungea prima pe linia neagră, iar eu eram în spatele ei, driblând cu mingea. Ea inventase jocul ăsta, numindu-l „Mergând la petrecerea de ziua de naștere”. Apoi, ne așezam pe podea, unul în fața celuilalt, cu picioarele desfăcute, și ne dădeam mingea unul altuia. După aceea, voia să ne îmbrățișăm, așa că ne îmbrățișam pe podeaua terenului de baschet, în timp ce oamenii din jurul nostru își continuau jocul.
Dar chiar și acest Rai are unele limite. Ne-am mutat într-o casă nouă în luna martie. E o casă frumoasă. Este o casă de vis. E casa în care copiii mei vor crește, iar asta îmi sfâșie inima. Nu-mi pasă de mine, chiar nu-mi pasă. Am avut viața cea mai minunată pe care oricine și-ar fi dorit s-o aibă vreodată, dar mai e ceva… Aș da orice să-mi văd și eu copiii crescând.
Am crescut niște copii fericiți. Desigur, uneori se mai văicăresc, dar, în general, sunt fericiți. Sunt capodopera mea: doi copii iubitori, inteligenți, simpatici și fericiți. Și nu pot lăsa ca totul să se sfârșească. Nu pot permite ca ei să crească triști. Nu pot permite ca ei să crească cu un gol în inimile lor, cu chipul tatălui lor pe care abia și-l mai aduc aminte. Îmi doresc ca ei să fie fericiți. Vreau să le fiu alături ca să-i fac fericiți.
Și-mi mai doresc ca soția mea să fie fericită. Merită să fie fericită. Aș vrea să o pot face fericită chiar în momentul acesta.
Ei bine, acceptarea și tristețea, cred eu că pot să coexiste. Tristețea este inevitabilă – eu nu sunt decât un om, încercând prea mult să mă ridic deasupra, mai rău mă doare. Dar accept. Accept că viața are un sfârșit, accept faptul că și rândul meu va veni în curând. Accept că viața mea a fost și încă mai este un dar și accept posibilitatea ca eu să nu-mi pot vedea copiii crescând.
Ar trebui totuși să mă plâng? Ar trebui să strig către cerul pustiu și să zic: „De ce eu?”. Sau ar trebui să simt că acum, chiar și acum, mai ales acum, un pic confuz, un pic obosit și un pic trist, îmi trăiesc totuși viața?
Ce se va întâmpla cu organismul meu în următoarele luni nu se știe. Totuși, iată ce știm în momentul acesta:
Știm că sunt cel mai norocos individ care a trăit vreodată pe acest pământ și știm că voi fi iubit până în ultima mea clipă de niște persoane pe care am fost privilegiat a le cunoaște: o soție pe care o ador și de doi copii pe care îi venerez în fiecare clipă.
Permiteți-mi să vă rog ceva…
Fetița mea, ea este timidă. Uneori o veți vedea jucându-se de una singură și veți fi tentați să faceți un pas înapoi și să spuneți: „Cât de frumos, se joacă singurică!”. Duceți-vă la ea. Jucați-vă cu ea . Are nevoie de dumneavoastră.
Băiatul meu este atât de sensibil. El o să rețină tot ce-i veți spune, iar mintea lui genială vă va analiza spusele luni de zile. Nu faceți glume cu el doar de dragul amuzamentului – asta îl va distruge. Răspundeți-i la fiecare întrebare pe care v-o pune, ori, cel puțin îndrumați-l spre locul unde ar putea găsi răspunsuri. Îi place să se joace și să se maimuțărească, dar trebuie să-l tratați ca pe un adult. E mai deștept decât mine și e posibil să fie mai deștept chiar și decât dumneavoastră.
Cât despre soția mea, lăsați-o să-și tragă sufletul. Vă rog, dați-i voie să respire. Are o personalitate puternică la locul de muncă, dar acasă a vrut mereu să se relaxeze și să se distreze. Ajutați-o să se distreze. O să vrea să ia asupra ei toată responsabilitatea. Să n-o lăsați să facă așa ceva. Spuneți-i să se relaxeze. Spuneți-i să o ia mai ușor. Ajutați-o să se bucure de viață. Și să nu o etichetați sau să o limitați în vreun fel. Este fiica pe care orice părinte și-ar dori s-o aibă și mama pe care și-ar dori-o orice copil. Deși am stat acasă și mi-am adus contribuția în creșterea acestor copii minunați, nimic nu s-ar fi putut face fără ea. Și ea va continua să se ocupe de ei, iar ei cu ajutorul mamei lor vor crește în continuare și vor deveni niște adolescenți și adulți mai buni.
Ea este femeia visurilor mele.
Traducere: Dacia Velicu
********************************************************************************************************
Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viață din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne scrieți pe adresa provalorimedia@gmail.com
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
