Primul copil la 19 ani: „Pledez pentru mame tinere. Aduc ca argument familia noastră iubitoare, care vorbește de la sine”

Am devenit mamă la 19 ani. Am împlinit 20 după 15 zile, dar încadrarea tehnică la categoria de mame adolescente era suficientă pentru a-mi atrage disprețul ginecologului meu. Nu conta că eram căsătorită, că fiica mea fusese concepută într-o căsătorie și fusese un copil dorit și nici că eram independenți financiar.

Medicul meu nu vedea decât vârsta mea de pe hârtie.

La prima (și, întâmplător, ultima) noastră întâlnire, aproape tot timpul alocat consultației l-a consumat încercând să-mi explce cât de dezavantajat va fi copilul meu datorită vârstei mele.

A fost printre primii care mi-au recomandat să mai aștept până să fac copii. dar nu și ultima, dimpotrivă. Mă potopeau cu reacții din cele mai diverse: de la cele tăcute, cu ochii plimbați de la burtă la verighetă, și până la afirmații răspicate că nimeni în niciun caz nu ar trebui să aibă copii la vârsta de… completați voi ce vârstă vreți, opiniile diferă.

Până și Mama m-a presat să iau contraceptive, ca să nu rămân însărcinată imediat. S-a lamentat un pic când a aflat că sunt gravidă.

Nu mă voi preface că mi-a fost ușor, dar nici chiar atât de greu pe cât au presupus alții. Tocmai apăruseră emisiunile televizată „Gravidă la 16 ani” și „Teen Mom” („Mamă adolescentă”) și tinerele mame ajungeau în atenția opiniei publice. Majoritatea tinerelor care apăreau la televizor păreau egoiste și imature, încât desigur că situația lor era dramatică.

Am simțit nevoia să le demonstrez criticilor maternității la adolescență că se înșelau. Nu mi-am lăsat fiica cu babysitter decât la 6 luni și atunci cu multă vinovăție. Nu voia să fiu văzută ca și cum aș fi încercat să mă descotorosesc de copil și să-mi trăiesc viața.

M-am izolat și nu am cerut deloc ajutor. Privind în retrospectivă, am înțeles că această vinovăție nu era de la Dumnezeu. M-am luptat ani de zile cu sentimentul de inferioritate și slavă Domnului că le-am pus în grija Lui până la urmă.

Acum am 27 de ani și lumea nu prea mai comentează – cel mult doar atunci când îmi află vârsta și fac un calcul.

Nu mă mai las ușor jignită, dacă intențiile nu sunt rele, așa că cel mai adesea întâmpin aceste reacții cu o figură tolerantă și le răspund la întrebări. Dar uneori mă exasperează că trebuie să mă simt ca un fel de ciudățenie doar pentru că eu și soțu meu nu am vrut să amânăm binecuvântarea lui Dumnezeu.

Știu că pledez pentru mamele tinere. Nu încerc să mă justific sau să-mi apăr decizia. Dar aduc ca argument familia noastră iubitoare, care vorbește de la sine. Acum avem trei copii aici și unul la Domnul, pierdut în urma unui avort spontan. Iubesc din toată inima să fiu mamă și știu că acesta este gândul lui Dumnezeu pentru mine.

Krista, pentru Save the Storks