
de Natalia Luchita, Stiripentruviata.ro
Lumea aceasta este într-un echilibru perfect. Pământul are cerul, oceanul și mările au țărm, bărbatul are femeia si femeia are bărbatul. Până și viața omului ar trebui să fie într-un echilibru perfect. Ultimele generații au reușit însă, să întoarcă balanța după bunul lor plac… iar consecințele le vor plăti și ei, și toți care s-au născut din ei.
Fericirea, coborâtă din Rai pe pământ, a devenit obsesia fiecăruia din noi, dar mai ales obsesia părinților pentru propriii copii. In căutarea acesteia, egoismul și mândria au înlocuit demnitatea umană… Am reușit să facem totul despre noi, ne-am urcat pe piedestale de carton si de la înălțimea unei perfecțiuni fardate, operate si retușate in Photoshop căutam perfecțiunea in ceilalți. Psihologia modernă încurajează și pune accentul pe individ, pe ego, pe suficiență personală, dar niciodată nu întoarce privirea spre celălalt. Ceilalți ar trebui sa ne accepte așa cum suntem, și nu noi pe ei… Problema intervine atunci când fiecare vrea să fie acceptat, valorificat, iubit, ascultat – așa cum este… însa nimeni nu vrea să-și accepte semenul cu „defecte”.
Omul de lângă noi, fie el iubit, soț, prieten, mamă, tată, soră, frate… trebuie sa fie perfect! Altfel, nu ne mai reprezintă. Ori lumea de azi a devenit o lume a demonstrației propriului ego, oriunde, oricum, orișicui. Iar noi – obiectul adulației. Rețelele de socializare își îndeplinesc perfect funcția lor de a glorifica individul in toată nimicnicia sa. Totul trebuie să fie la vedere, totul! Nu mai lăsăm loc de intimitate, până și gândurile noastre perfecte trebuie expuse lumii, odată cu hainele de firmă, mașina, casa, soțul, iubitul, copilul, si in general viața noastră perfectă… Dar oare câți ascund dincolo de pozele perfect photoshopate cu tot felul de filtre, durerea, singurătatea, trădarea, sărăcia… și in general incapacitatea de a relaționa fața in fața și nu prin sms-uri, mesaje, emoticoane… Mă întreb câți ar avea curaj să spună tot ce au scris vreodată in mesaje, texte, comentarii, in voce tare față in față cu interlocutorul? … nu știu.. a devenit atât de greu să convingi oamenii să pună mâna măcar pe telefon pentru a le auzi glasul.
Până și dragostea a devenit o demonstrație a propriilor posesiuni materiale și a fizicului. Ne interesează mai mult contul din bancă, casa, mașina, trupul perfect, părul perfect, intr-un cuvânt succesul personal a potențialului pretendent și cum acesta ne poate transforma pe noi in oameni de succes, decât sufletul și calitățile morale. Și dacă nu le avem, le imităm. Creditul de la bancă nu-l vede nimeni, operațiile estetice au devenit un cult, iar gadgeturile de ultimă generație si selfiurile ne-au pus pe harta văzută a lumii. Statul de vedetă este disponibil oricui de pe propria canapea, atâta timp cât camera ne prinde din unghiul perfect și nu surprinde mizeria din jur.
Dragostea nu mai este prioritară, așa cum era odată. Nu mai este despre a comunica, a crește, a construi… o poveste, un cârd de copii, o casă. Căsătoria a încetat să mai fie o taină. Mai ales una pe viață. Relația a preluat rolul dragostei… și asta dupa ce obținem toate posesiunile care ne vor asigura o relație perfectă. Vremurile în care un ”te iubesc” se șoptea pe ascuns, la urechea celui drag, sunt demult apuse. Tocmai taina acelor doua cuvinte, care nu mai încăpeau în piept, le făcea atât de speciale.
Omul modern iubește mult, deschis si pe toți. Dragostea nu mai este dragoste, dacă nu este declarată peste tot, oriunde și oricum, prin poze, prin mesaje, prin sms. Niciodată, cred, in istoria omenirii, nu a fost o lume în care tot omul sa fie un cupidon, și niciodată totuși dragostea nu a fost atât de scurtă! Nu mai iubim o viață… ci câțiva ani, câteva luni, câteva zile.
Suntem actorii unor episoade… nu ai unei piese.
Dragostea multă… a devenit o dragoste scurtă.
Echilibru.Singurătatea a devenit o maladie globală și este printre primele cauze ale sinuciderilor in lume, cel mai prezentă fiind în societățile cu nivelul de trai cel mai ridicat. Intr-o lume de oameni perfecți, care trăiesc într-o bunăstare perfecta, cei mai mulți sunt singuri si tot mai mult se sinucid. Toate posesiunile fizice si materiale, care ne-au promis a fi fundamentul unei vieți „perfecte” și plină de fericire, au devenit propria închisoare. Suntem singuri într-o masă de posesiuni, cu conturile bancare pline, în mașinile de ultimă generație… Suntem singuri chiar și in doi!!! Pentru că nu putem accepta imperfecțiunile celuilalt. Nu putem accepta că el este doar un om. Trebuie sa fie un om perfect, cu trup perfect, mereu fericit, care să ne facă și pe noi mereu fericiți… un robot adică. Visul acesta în curând va fi îndeplinit. Roboții sexuali și casnici sunt în curs de dezvoltare. Nu știu însă dacă ne vor aduce fericirea Raiului.
Poate totuși ar trebui să ne vindecăm de propria mândrie – inutilă de altfel.
Singurătatea este leacul mândriei.
Omul duhovnicesc înțelege că Dumnezeu nu pedepsește niciodată, ci vindecă.
Nu întotdeauna leacul Său ne este pe plac. Nu întotdeauna îl înțelegem… dar leacul Dumnezeiesc este cele mai tămăduitor, dacă omul îl primește. Iar Dumnezeu are leac pentru fiecare păcat, meteahnă, patimă ce înrobește sufletul omului și îl coboară la stadiul cel mai de jos, poate mai jos decât necuvântătoarele, și îl transformă în tiran al propriilor semeni.
Dumnezeu iubește omul.
Femeile în sfârșit „au deveni bărbații pe care nu i-au avut niciodată”… Și s-au trezit că într-adevăr nu îi mai au. Una din cinci femei fertile nu devine mamă, pentru că nu găsește tată pentru copilul pe care și-l dorește. UNA DIN CINCI!
Dumnezeu nu degeaba a lăsat femeia sa fie stăpâna casei. I-a atribuit calități specifice pentru a fi stăpână. Capacitatea de a gestiona mai multe treburi odată – gătit, spălat, supravegheat copilul, debitul verbal care este dublu decât al bărbatului, pentru ca ea este cea de la care copiii învață cuvintele, sensul, emoția, ea răspunde la nenumărate întrebări ale copilului, ea este rezistentă la stresul cotidian cu mult mai mult decât bărbatul. Când femeia a încetat să-și mai folosească aceste capacități pentru a construi și a organiza interiorul casei sale, și le-a întrebuințat la locul de muncă, ea a surclasat bărbatul. ÎNSĂ, TOTUL ARE UN PREȚ!
Pentru că o femeie se simte femeie cu adevărat numai atunci când are un bărbat puternic alături (pentru criticii mei, puneți o femeie într-o cameră cu bărbați și într-o camera plină doar cu femei și examinați comportamentul ei)!
Dar, dacă puterea a devenit un atu al ei… slăbiciunea a fost preluată de bărbat. Pentru că bărbatul este ca un mușchi, dacă nu este întrebuințat se fleșcăiește. Poate de asta, într-o epocă a femeilor puternice, este plină piața de traininguri despre cum să-și recapete feminitatea pierdută. Și banii curg gârlă… doar că, în loc să restabilească demnitatea pierdută a femeii, aceste traininguri o transformă mai mult într-o sclavă sexuală, care oferă la micul dejun favoruri sexuale în loc de cafea, doar-doar să țină un bărbat lângă ea.
Dorința femeii de a ieși de sub puterea bărbatului a făcut-o puternică, dar i-a luat toate lucrurile după care tânjește acum.
Leacul dumnezeiesc.
Echilibru.
Bărbatul se simte mai bărbat doar când are o Femeie lângă el. Doar că el a incetat să mai caute slăbiciunea în femeie, calitățile sale de viitoare soție, mamă, stăpână a casei sale. Nici un bărbat nu mai vede in femeie, și nici nu mai caută calități precum hărnicia, bunătatea, blândețea, răbdarea, agerimea, înțelepciunea, DEMNITATEA… ci doar trupul perfect pentru sex. Transformarea femeii în obiect sexual si abuzul puterii pe care l-a avut asupra femeii, l-a diminuat in ochii celei care odinioară era sensul vieții sale. Bărbatul se maturizează doar și doar in măsura în care poate purta grijile familiei pe umerii săi. FAMILIA și puterea de a munci pentru a asigura viitorului neamului care îl poartă în el, îl transformă din băiat în bărbat. Neam? Ce bărbat mai vorbește astăzi de neam?!
Acum toți umblă cu mușchii la vedere, dar sunt incapabili să apere o femeie, să fie statornici în alegerile și deciziile lor, să ofere liniștea de care are nevoie o familie, să mențină o căsnicie, să își crească propriii copii. În fapt, mulți nici nu mai văd sau înțeleg rolul urmașilor.
Atunci când a cedat puterea femeii, pentru a se bucura de sex liber si fără responsabilități, bărbatul a pierdut însăși esența sa de bărbat, respectul său și liniștea. Și el, ca și femeile din generația sa, caută și caută femeia perfectă, e musculos și singur, sau infantil. Poate de asta, într-o epocă a bărbaților singuri, este plină piața de traininguri despre cum să-și recapete bărbăția pierdută. Doar că, în loc să le redea demnitatea, aceste traininguri nu fac decât să îi transforme în niște manipulatori sexuali.
Singurătatea lovește în sănătatea bărbatului mai mult decât în a femeii, mai ales în cea psihică.
Femeia a fost lăsată în grija sa, iar el a coborât sub ea.
Totul are un preț.
Echilibru!
Dragostea este într-adevăr despre fericire. Esența sa este de a face omul mai puternic, căci dragostea este un leac universal, pentru toate bolile. Omul iubit, care iubește poate orice. Dragostea însă este despre cât de fericiți ne putem face unul pe altul, pentru că nimeni nu poate fi fericit de unul singur, ci doar împreună. Și atât cât primim, trebuie să dăruim. Poate silința de a dărui trebuie să fie mai mare decât cea de a primi. Dacă fiecare ar depune toate eforturile să-l facă fericit pe celălalt, toate s-ar echilibra.
Poate generațiile trecute n-au greșit totuși, când au răbdat, au iertat, au înțeles, au tăcut, au rezistat împreună.
Poate totuși nu au greșit când au tratat căsătoria ca pe o taină.
Și nici n-au greșit când au înțeles că fericirea este a Raiului, iar bucuria a omului.
Pentru că Dumnezeu vrea omul bucuros, ca să poată rezista tuturor durerilor.
Poate durerea este totuși și un leac?!