Pierderea sarcinii și nașterea prematură: dureri invizibile ale mamelor din România / Revista „Pentru Viață” nr. 15, 2026

Consemnate de Nectaria Vlăescu

Pierderea unei sarcini lasă un gol greu de înțeles dinafară. Pentru multe mame, posibilitatea de a-și îngropa copilul și de a-și lua rămas bun este un pas esențial în vindecare.

Din păcate, ignorând durerea și posibilitatea firească de a o ameliora, în prezent, în România, copiii pierduți înainte de 28 de săptămâni de sarcină sunt considerați deșeuri medicale, fără a li se recunoaște demnitatea umană, iar părinții nu au voie să îi ia de la spital pentru a-i înmormânta. Ca societate avem de învățat să prețuim bebelușul încă din primul stadiu de dezvoltare și să oferim părinților șansa de a-și lua rămas bun de la copilul pierdut.

„A-mi îngropa copilașul”

De fiecare dată când vorbesc despre pierderile de sarcină, retrăiesc emoțiile puternice de atunci. Nu e ușor. Primul sentiment a fost vinovăția – Îl întrebam pe Dumnezeu cu ce am greșit de am ajuns să trăiesc o astfel de experiență.

Este o durere greu de descris – trupească, dar mai ales sufletească. La două dintre cele cinci sarcini oprite nu a fost nevoie de chiuretaj și a fost puțin mai ușor, pentru că familia mi-a fost alături.

Când a trebuit însă să merg în spital pentru chiuretaj, am simțit că am intrat în anticamera morții. Sunt asistentă medicală și știam care ar trebui să fie conduita cadrelor medicale. Ce am trăit a fost strigător la cer – o atitudine disprețuitoare față de un om în suferință.

Nu mi-au oferit nici măcar răgazul ca anestezia să-și facă efectul. A fost pe viu, într-o umilință sfâșietoare. O atitudine mai umană mi-ar fi ușurat mult suferința, inclusiv felul în care au primit ideea de a-mi îngropa copilașul. La sarcinile pierdute acasă a fost mai ușor, fiind în grija familiei și putând îngropa ce s-a putut îngropa.

Pierderile de sarcină lasă un gol imens și un dor pentru sufletele pe care nu ai apucat să le cunoști. Dar Dumnezeu, Care le întoarce pe toate spre bine, a umplut fiecare gol prin venirea altui prunc și printr-o prețuire mai mare a vieții!

Daniela B.

Povestea noastră

Povestea noastră începe la 22 de săptămâni de sarcină, a patra sarcină, precedată de trei cezariene și trei copii născuți la termen. După fisurarea membranelor și pierderea lichidului amniotic, s-a decis internarea, cu speranța că sarcina va putea fi dusă până la 32–34 de săptămâni. Însă, la 29 de săptămâni, cicatricea de pe uter a cedat și am fost supusă celei de-a patra cezariene, o intervenție cu risc major atât pentru mine, cât și pentru copil.

Bebelușul nostru a venit pe lume cu o greutate de 1400g. A fost intubat și a urmat o perioadă de luptă pentru supraviețuire. După patru luni de spitalizare, am plecat acasă cu un bebeluș de 1600g. Familia a trecut printr-o perioadă foarte grea. Soțul meu venea în fiecare zi la spital în cele patru luni. Ceilalți trei băieți au fost extrem de înțelegători. Îl așteptau cu mare drag pe bebe să vină acasă.

În ceea ce privește sprijinul medical, am fost priviți cu scepticism; cazul era foarte greu și plin de provocări, însă medicii și asistentele s-au străduit enorm.

Cât despre sprijinul societății – greu de spus ce a însemnat sau nu. Înțelegere reală am primit mai ales din comunitatea bisericii, unde un copil este înțeles ca o bucurie și o binecuvântare pentru familie. În rest, uneori, reacția pe care o citești printre rânduri este: „Ce ți-a mai trebuit?! Nu aveai deja trei?”

Puterea de a merge mai departe în momentele dificile am găsit-o doar în nădejdea în Dumnezeu, Căruia Îi mulțumesc că nu am făcut depresie în cele patru luni de spitalizare și luptă continuă. Am văzut multe minuni în spital, dar și multe mămici care plecau acasă fără copilașii lor.

Mesajul meu pentru alte mame care trec prin situații similare este să aibă nădejde, să se roage din toată inima și să fie aproape de copilul lor, trup și suflet. Copilul simte că mama este cu el.

Anca B.

Anul trecut, l-am întâlnit pe acest copil. Nu am știut de lupta pe care a dus-o pentru a supraviețui ca prematur, dar mi s-a părut că avea o bucurie aparte, pe care o transmitea și celor din jur. A venit la mine și, deși nu mă cunoștea, mi-a povestit despre familia lui. M-a impresionat felul dezinvolt de a fi.

Când am aflat povestea vieții lui, m-am gândit că acest copil putea să nu supraviețuiască dacă doctorii nu își făceau bine treaba, dacă mama lui nu era lângă el, dacă cei din jur nu s-ar fi rugat pentru el și familia sa. Nașterea prematură nu este mai puțin copleșitoare. Sunt momente de cumpănă atât pentru copil, cât și pentru mama care se vede neputincioasă în a face ceva pentru bebelușul său.

Cu fiecare ajutor pe care îl oferim, cu fiecare rugăciune pe care o spunem pentru femeile însărcinate, pentru cele care și-au pierdut copiii, pentru cele care nasc prematur, aducem lumină în viața lor, iar Dumnezeu ne va răsplăti înzecit pentru jertfa noastră!