avortcriza de sarcină

„Nu înțelegeam ce interes au ele să iau pastila, că oricum ei primesc banii, nu înțelegeam de ce nu mă susțin…” / Mărturii despre criza de sarcină #87

Bună ziua. Doresc să va împărtășesc și eu experiența mea. 

M-am căsătorit la 21 de ani. Soțul nu avea un loc de muncă iar eu câștigam foarte puțîn. Locuiam cu socrii. După șase luni de la nuntă am aflat că sunt gravidă. Pe soț îl încerca un sentiment de bucurie împreună cu nesiguranță, iar mie mai mult îmi părea rău decât să mă bucur. Mă gândeam că nu avem nimic, că eu va trebui să renunț la muncă, că n-o să mai avem niciun venit… griji lumești. Amândoi eram contra avortului și de aceea nici nu s-a pus în discuție. 

În noiembrie 2012 am născut o fetiță perfect sănătoasă și Dumnezeu s-a îngrijit în mod minunat de noi. Am primit pungi întregi de hăinuțe chiar înainte de a naște, lapte praf. Nu am fost nevoită să cumpăr, pentru că am avut suficient lapte pentru a alăpta. Când fetița avea opt luni, soțul a primit o ofertă de lucru în Germania. Două luni mai târziu, a găsit o căsuță de închiriat și ne-a luat și pe noi. 

În decembrie, după șase luni de lucru, firma a dat faliment și soțul a fost nevoit să caute în altă parte. A găsit de lucru, dar nu puteau să îl angajeze până în aprilie. Am decis să ne întoarcem acasă, pentru ca să nu cheltuim toți banii pe care îi aveam pe chirie și până la urmă nici să nu îl mai angajeze omul respectiv.

După ce ne-am întors acasă, am început să am dureri foarte mari de cap. Am fost la medic mi-au dat pastile, dar, în loc să mă ajute, îmi provocau și vărsături. M-au trimis la Urgențe și m-au băgat la perfuzii, iar de fiecare dată când primeam perfuzii sau medicamente începeam să vomit. Au vrut să îmi facă un scanner la cap și m-au întrebat când am avut ultima dată menstruația. Le-am spus că am o fetiță de 1 an și 2 luni care încă e alăptată, de aceea ciclul meu nu e regulat. Au spus că trebuie să îmi facă un test de sarcină, ca să se asigure că nu sunt gravidă, pentru că scannerul afectează sarcina. 

Am fost surprinsă să aflu că sunt gravidă. Aceeași poveste. Soțul s-a bucurat și mai tare ca la prima sarcină, dar pe mine m-au cuprins iar grijile: Ce o să facem? Poate nu îl mai cheamă pe soțul la muncă!… Ce o să zică părinții că nu avem loc de muncă stabil și nouă ne mai arde și de copii? O să creadă că trebuie să ne întrețină ei… Am decis să nu le spunen nimic până nu ne mutăm iar în Germania.

La prima vizită la medic ne-au spus că analizele au ieșit prost și copilul e suspect de sindromul Down și că ne recomandă amniocenteza. Pe zi ce trecea eram mai derutați. Îmi era frică să nu pierd sarcina de la intervenție și copilul să fie sănătos, mă temeam de infecții…

Medicii îmi vorbeau ca și cum copilul era o pereche de pantofi pe care o cumperi și, dacă nu îți place, o duci înapoi. Spuneau că suntem tineri și avem timp să facem altul… Am vorbit cu preotul care ne-a cununat și care are o fetiță cu sindrom Down și ne-a spus că lor nici nu le-au spus că e bolnavă și că au făcut toate analizele dar că și așa bolnavă nu îi pare rău că o are.

În ziua când era programată amniocenteza mi-au făcut o ecografie mai amănunțită și nu au mai văzut nimic anormal. Le-am spus că amniocenteza nu vreau să o fac, că, bolnav sau nu, e copilul nostru. Pe parcursul sarcinii ne-am mai liniștit și am spus că, dacă e bolnav, Dumnezeu știe asta și ne va ajuta.

Între timp ne-am mutat în Germania, soțul a găsit un loc de muncă foarte bun în domeniul lui și eu am născut o altă fetiță perfect sănătoasă.

După trei ani de zile de când s-a născut fetița cea mică, am decis să mai avem un copil. În mod ciudat, cu puțin timp înainte să aflu că sunt gravidă, am început să ne certăm destul de des și tare. Am vorbit cu o prietenă care are făcuse un avort și are trei copii și m-a spus că e foarte greu, că, dacă era după ea, mai bine o avorta și pe cea micuță, pe care o avea de câteva luni. Spunea cât i-a distrus  viața și că nu îi părea rău deloc că avortase mai demult…

Mă uitam la ea și nu concepeam cum poate să vorbească așa despre avort. Îmi spuneam că eu niciodată nu am să fac asta. Dar, după ce a plecat, am început să mă gândesc la avort. Certurile cu soțul se înmulțeau, copiii parcă nu mai ascultau deloc, mă gândeam ce o să zică iar lumea, că dacă mă despart de soțul ce fac eu cu trei copii. Eram în ceață…

Am spus că vorbesc cu soțul să rezolvăm situația și să nu ne mai certăm atâta și, dacă e de acord, îi spun că sunt gravidă. Așa s-a întâmplat. I-am spus  lui și le-am spus și copiilor, dar parcă certurile se înmulțeau mai des.

Treceam de la starea în care mă simțeam presată să fac avort, că nu mă descurc singură, la starea de egoism că nu vreau eu să muncesc în plus… În subconștientul meu știam că nu mă despart de soțul și că o să rezolvăm situația, dar mă gândeam că, dacă cu doi copii nu mă descurc să fac toate lucrurile în casă, cu trei nici atât și iar se ivesc certuri.

Mă gândeam  că, dacă fata aia a fost în stare să îmi spună după ce a născut că mai bine avorta, înseamnă că e chiar rău cu trei copii. Dar totuși mă gândeam că eu nu sunt ca ea, că mie îmi plac copiii.

Mă gândeam că și eu am fost a treia și mama a rămas gravidă cu mine când sora mea avea trei luni și nu m-a avortat, în ciuda faptului că mama ei o îndemna.

Dar imediat a venit Satana să îmi spună: „Da, dar ai văzut cât s-a chinuit maică-ta… Vrei să te chinui și tu așa?” Am fost la consilier și, în mod ciudat, m-a încurajat să fac avort. Am ajuns să cred că asta e soluția. 

Cu câteva zile înainte de avort, soțul a postat pe Facebook, neștiind  ce vreau să fac, o poză în care scria: „Avortul nu te face neînsărcinată. Te face mama unui copil mort.” Pe moment m-am cutremurat și am zis că e adevărat, dar în secunda următoare cel rău mi-a trimis în gând că e așa doar dacă faci un avort târziu, când e format, dar la șase săptămâni cât ai tu abia e o celulă.

Am fost la consult și m-a întrebat câți copii am și am zis că doi, de cinci și trei ani. Și mi-a spus: „A, e ok, când or fi copiii mai mari, poți să mai faci”. M-a înspăimântat cât de ușor vorbea despre asta, dar mi-am spus în sinea mea că oricum nu mai mă întorc la clinică și nu fac avort.

Aveam o sumedenie de gânduri în cap, dar, în același timp, nu mă gândeam la nimic, eram parcă teleghidată. Aveam impresia că gândurile pe care le am bune sunt de fapt cele rele… Duminică m-a sunat „prietena” mea și i-am spus că nu merg, că nu pot face asta. Dar, inexplicabil, gândul avortului nu mă lăsa în pace.

Luni am fost… Când am intrat, m-a cuprins un sentiment de tristețe care se intensifica din ce în ce mai tare și am zis că plec. Dar am zis că nu pot să plec așa, că zice asistenta, că sunt nebună… dar când vine îi spun că plec și gata. Când a venit, parcă am uitat ce spusesem… Mi-a dat pastila în mână și atunci m-a cuprins un sentiment cumplit de vinovăție și de ucidere, atunci am simțit cu adevărat că într-adevăr e crimă ceea ce fac.

Am început să tremur și să plâng și am zis că nu pot face asta. Asistenta a zis că de ce nu i-am zis înainte că acum a desfăcut pastila și costă 400 de euro. I-am spus că am crezut că pot, dar nu pot și să ia banii de la asigurarea de sănătate. A zis că o să încerce și în momentul ăla m-a cuprins teama că poate asigurarea nu mai plătește și va trebui să plătesc eu și află soțul. M-am gândit că le voi cere bani fraților mei și gata, dar am zis că ce o să zică, o să mă creadă o stricată dacă află ce am vrut să fac…

I-am zis că am nevoie de timp și m-am dus în sala de așteptare să mă gândesc. Eram prăbușită, cumva așteptam susținere de la ele… Mai mult mă gândeam cum o să îl mint pe soțul decât dacă să fac asta.

Am ieșit și asistenta mi-a zis că pot să îi zic că am pierdut sarcina și gata. Am crezut că dacă am ce îi spune soțului mi s-a rezolvat problema, dar nu vedeam că eu mă simțeam așa din altă cauză.

Nu înțelegeam ce interes au ele să iau pastila, că oricum ei primesc banii, nu înțelegeam de ce nu mă susțin…

Când am luat din nou pastila în mâna, mi-au trecut o grămadă de gânduri contra avortului: că o să îmi pară rău, că Dumnezeu mă va pedepsi, că nu am dreptul, că mă voi descurca… Dar eram prea în întuneric că să mă mai gândesc la ceva…

Ca un robot am băut pastila. După ce am plecat, mă simțeam vinovată, dar eliberată în același timp, credeam că am făcut bine. Am ajuns acasă și din ce în ce mă apăsa vina mai tare. Seara m-am simțit rău și mi-a venit ideea să vomit, că poate salvez sarcina. Am fost la baie și mi-am provocat vărsături, dar era prea târziu.

A doua zi am sunat la toți doctorii pe care îi știam să întreb dacă se mai poate face ceva. Doar unul a zis să nu iau a doua pastilă și să mă duc vineri la el, să vedem dacă mai trăiește bebe. Seara soțul s-a rugat pentru bebe să îl binecuvânteze Dumnezeu și am simțit că se rupe ceva în mine.

Nu am mai rezistat și i-am spus ce am făcut. Am mers la două spitale diferite, dar au spus că nu mă pot ajuta și nu prea și-au dat interesul. Joi am sângerat și am fost la spital. Le-am spus că sunt însărcinată și am sângerat fără să le zic ce am făcut, că să își dea mai mult interesul. Doctorul mi-a zis că am pierdut sarcina, că mai sunt resturi înăuntru, dar nu mai e bebe. M-a bufnit plânsul. Atunci am realizat că nu am omorât o celulă, ci un copil, pe copilul meu.

Retrăiesc gândurile pe care le-am avut când mă gândeam la avort și mă mistuie că am fost așa de oarbă încât gândurile bune pe care le aveam credeam că sunt cele rele; că nu am vrut să văd că ceea ce fac este o crimă mai îngrozitoare decât să omori un om născut; că mă gândeam că, dacă e format, nu fac asta, dar mă uitam pe internet și vedeam că la șapte săptămâni nu e format și credeam că nu e păcat; că l-am purtat o lună și apoi mi-am dat acordul să îl ucid; că eram în clinică când îmi făcea ecografia și mă gândeam că oricum nu mă mai întorc, dar, când a venit ziua să merg, m-am dus ca boul la tăiere; că mi-am permis să cred că decizia îmi aparține doar mie; că am privat doi copii de un frate și pe un tată de copilul lui; că m-am gândit că Domnul l-a pus în burta mea și apoi a venit Satana imediat să îmi spună că nu El l-a pus acolo, că se nasc copii și din violuri și nu am văzut că și acolo e mâna Lui, chiar dacă noi nu înțelegem; că am crezut că Domnul a avut grijă de noi din cauză că e soțul credincios și că, dacă mă despart de el, nu mă mai ajută; că în realitate știam că nu vreau să mă despart și lui nici prin gând nu îi trecea lucrul acesta; că m-am gândit că, dacă vorbesc cu el, rezolv problemele, nu făcând avort, dar imediat a venit Satana să îmi spună că, dacă îi spun, nici nu rezolv nimic și nu mai pot face nici avort; că stăteam la clinică și am zis că îi zic asistentei că plec dar, când s-a întors, parcă am uitat ce am zis; că stăteam și plângeam cu pastilă în mâna și nu am avut putere să spun nu, faptul că mi-a fost frică că dacă plec trebuie să plătesc eu pastila în mână gândindu-mă că, dacă află soțul ce am vrut să fac, mă părăsește; că m-am gândit că o să le cer bani fraților mei și gata, dar mă temeam că îi voi dezamăgi.

Sora mea acum știe și mi-a spus că e păcat, dar că Domnul mă iartă. Soțul meu știe și mă consolează . Ar fi fost cu mult mai bine dacă păstram copilul și după aceea aflau.

Retrăiesc amintirile și o văd pe asistentă cu ce față de dispreț se uita la mine când am zis că nu fac asta. Nu am vrut să văd că Dumnezeu se va uita cu și mai mult dispreț dacă o fac. Îmi amintesc punctulețul din ecografie, care urma să fie copilul meu, îmi amintesc cum Sara, fetița cea mică, venea și îmi săruta burta și îmi spunea că îl iubește pe bebele meu. Acum văd cum are tendința să vină și mă sărută doar pe mână. Îmi amintesc cum consilierul la care trebuie să mergi înainte de avort și care normal ar trebui să încerce să te determine să nu faci asta, pe mine mă încuraja și vorbea  ca și cum asta e decizia bună. De fapt, aveam nevoie doar de o vorbă bună, de o încurajare sau chiar de o simplă întrebare dacă sunt sigură că vreau asta și m-aș fi răzgândit. Nu a fost nimeni să mă ajute, doar oameni care să mă mintă.

Mi-e scârbă de mine, câteodată vreau chiar să mor, plâng din orice, mi-e rușine de toată lumea, mă uit la bebeluși și femei gravide și simt cum îmi arde corpul, mă uit la soțul când zâmbește la câte un copilaș și simt cum îmi plesnește capul.  Văd cum pur și simplu, în clipele acelea, am fost acoperită de o ceață, iar  oamenii cu care am tratat atunci nu erau oameni, ci demoni. Chiar eu însumi simt că am fost stăpânită de un demon.

Odată cu moartea copilului meu am murit și eu, cea care aș fi putut fi dacă se năștea copilul.

Câte probleme mi-a rezolvat avortul ? Niciuna. Câte probleme mi-a adus? Nu pot spune…

Acum mi-au rămas golul, vinovăția, frica de ce o să îi spun când mă voi întâlni cu el și speranța că mă va ierta…

A.O.
Sursa: AvorturiRegretate.ro

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii sau îndemnând persoane cunoscute care au trecut prin criza de sarcină să trimită mărturii la 101marturii@gmail.com

Mărturiile pot fi complet anonime și garantăm că datele personale sau de contact ale celor care le trimit nu vor fi făcute publice decât dacă ei solicită aceasta.

Vă rugăm să oferiți doar mărturii adevărate, deoarece spunerea adevărului și numai a adevărului este centrală în abordarea crizei de sarcină.

Mai multe mărturii despre criza de sarcină aici




Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l mai jos în caseta „Lasă un răspuns”.


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.

Taguri

Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button