Mărturie post-avort: Nathalia Comrie vrea ca povestea ei să ajungă la femei aflate în același loc al fricii și singurătății / Marșul Național pentru Viață Canada 2024

O tânără, Nathalia Comrie, a vorbit la Marșul Național pentru Viață Canada 2024 despre criza ei de sarcină și experiența traumatică a avortului, dar și despre modul în care a reușit să se refacă psihologic și spiritual cu ajutorul credinței și al sprijinului oferit de organizațiile pro-viață.

Aveam 17 ani când am intrat într-o relație secretă cu un prieten apropiat de familie, pe care îl cunoșteam de la vârsta de 7 ani. Eram o persoană inocentă și încrezătoare, ceea ce m-a făcut complet nepregătită pentru ce avea să se întâmple în continuare.

Imediat ce i-am spus prietenului meu că sunt însărcinată, acesta a devenit abuziv verbal și emoțional. Mi-a spus că nu va merge cu mine la doctor și nici măcar nu va fi văzut în public cu mine dacă păstrez copilul. Ne certam zilnic, iar eu am devenit deprimată și chiar am luat în considerare sinuciderea, deoarece simțeam că nu pot avea copilul, dar și că nu pot trăi fără el.

M-am dus la spital când am avut o sângerare și am reușit să-mi văd copilul la ecografie, un embrion micuț cu o inimă care bătea puternic. Bătăile inimii lui erau cel mai frumos lucru pe care îl văzusem vreodată.

Prietenul meu și familia mea m-au abandonat emoțional și financiar. Am fost dată afară din casă și am fost trimisă la Ottawa, să stau cu sora mea. M-au descurajat puternic să îmi cresc copilul sau să îl încredințez unei familii adoptive și nu mi-au oferit niciodată resurse pentru sarcină. Am vrut să-mi cresc copilul sau să fac un plan de adopție, dar în schimb familia m-a forțat să fac avort. M-am simțit abandonată, presată și trădată de ei, oamenii pe care îi iubeam cel mai mult.

Avortul a fost singura alegere pe care am văzut că ei o susțineau. La clinica de avort, mi s-a spus că, după avort, totul va reveni la cum era înainte. Ca și cum sarcina și avortul și toate traumele din jurul lor nu s-ar fi întâmplat niciodată. Toate astea au fost o minciună.

Din punct de vedere fizic, a fost cel mai rău lucru pe care l-am simțit vreodată în viața mea. M-am simțit ca și cum cineva m-ar fi înjunghiat în partea inferioară a abdomenului. Țipam de durere în masca de oxigen în timp ce strângeam mâna asistentei. Auzeam și vedeam totul, inclusiv aparatul de aspirație pe care l-au folosit pentru a-mi dezmembra fiul. Scotea un sunet pe care nu-l voi uita niciodată.

Imediat după avort, am simțit că o parte din mine mi-a părăsit corpul, ca și cum o parte din mine ar fi murit și am rămas cu o gaură în suflet.

Lucrurile nu au revenit la normal așa cum am fost asigurată că va fi. Îmi doream să îmi pun capăt zilelor în fiecare zi, pentru că nu voiam să fiu într-o lume fără fiul meu.

Sufeream de tulburare depresivă majoră, anxietate și stres post-traumatic, iar prietenul meu abuziv emoțional a devenit și abuziv sexual. Am încercat de multe ori să îl părăsesc, dar nu am putut, pentru că el era cumva tot ce îmi mai rămăsese după fiul meu.

Abuzul de substanțe și automutilarea au fost realitatea mea de zi cu zi timp de trei ani lungi și întunecați. Mulțumesc lui Dumnezeu că am găsit calea către consilierea post-avort, care m-a ajutat să îmi scot la lumină experiența traumatică și să fac primii pași spre vindecare.

Prin intermediul Sisters of Life, m-am implicat în comunitatea de părinți care și-au pierdut copiii în urma avortului. Faptul că am aflat despre poveștile altora m-a ajutat să încep să-mi împărtășesc propria poveste. Prietenii mei din comunitatea pro-viață și familia din biserică mi-au oferit dragoste necondiționată și împărtășesc durerea suferită în urma pierderii fiului meu.

Când am reușit, în sfârșit, să înțeleg ce a făcut Iisus pe cruce pentru mine, am putut și să mă iert pe mine însămi. Înainte de asta, eram consumată de vinovăție, pentru că eu aveam ultimul cuvânt de spus în privința vieții fiului meu, dar am cedat presiunii de a-l avorta în loc să lupt pentru viața lui. M-am pocăit și am pus la picioarele Crucii și avortul meu.

Atunci mi-am dat seama că Iisus ne iubea pe mine și pe fiul meu și voia să ne mântuim. El s-a sacrificat pentru noi și nu aveam de gând să mai neg ceea ce a făcut pe cruce pentru mine. M-am iertat pe mine însămi și am extins acest har al iertării la toți ceilalți implicați în avortul meu.

Vreau să-mi împărtășesc povestea cu speranța că va ajunge la o femeie aflată în același loc al fricii și singurătății în care m-am aflat eu la 17 ani.

Vreau ca povestea mea să ajute la schimbarea minții mamelor presate să facă avort. Și vreau să ajung la bărbații și femeile care încă suferă în rușine și tăcere și să-i invit într-o călătorie de vindecare alături de Dumnezeu.

Dar motivul pentru care mi-am dorit cel mai mult să fiu aici astăzi, motivul pentru care vorbesc despre avortul meu ori de câte ori pot, este că nu-l voi uita niciodată pe fiul meu, Caden. El este motivul pentru am renunțat la tăcere.