Cristina M., mamă a patru copii, a scris pe Facebook un text emoționant despre ce înseamnă maternitatea și copiii pentru ea. Reproducem integral textul cu acordul autoarei:
În urmă cu 21 de ani, în primele zile ale lui iunie, s-a întâmplat prima minune. După vreo cinci zile de maternitate am adus acasă un mormoloc care arăta că în poza de mai jos. L-am așezat cu grijă în pătuțul alb și am început să-l analizez. Și cum mă uitam eu la el cum doarme așa ca un moșuleț chelios, cu o mânuță sub capul acela mititel și pumnii strânși, ochii mi s-au umplut de lacrimi. Atunci fratele meu care pe vremea aia era doar un copiluț de 13 ani și venise special de la Cluj la Bucureșți să-mi aducă trusoul cu scutece pregătit de mama, s-a uitat nedumerit la mine și m-a întrebat: „Ce-i cu tine, fată, de ce plângi?” Și i-am zis printre hohote și suspine: „Păi cum să nu plâng, uită-te la el cum arată, cât de mic și neajutorat e, îți dai seama că de-acum înainte viața lui depinde de mine? Ce o să mă fac, cum o să mă descurc?” În momentul acela am realizat cât de vulnerabil ești când devii părinte, că de-acum înainte nu mai îți faci griji doar pentru tine ci și pentru el, pentru ființa aceea mică și fragilă, și nu griji mici ci din acelea mari cât bolovanul lui Sisif, care se rostogolesc peste tine și te strivesc.
De-atunci am mai dus acasă încă trei mormoloci. Fricile și temerile s-au împrăștiat cu timpul ca norii după ploaie căci mamele încep să capete superputeri și devin un fel de Wonder Woman. Îmi aduc aminte că la ultimul mormoloc, singurul născut la Cluj, venise în salonul maternității o vizită cu studenți și profesorul lor. Eu mânuiam bebelușul cu o viteză uimitoare, aproape că făceam acrobații cu el prin aer când îl luam din pătuț să-l alăptez și îl puneam la loc încât profesorul m-a mustrat: „Aveți grijă, doamnă, să nu-l scăpați”. Eu i-am zâmbit printre mustăți și i-am spus încetișor: „Ce știi, tu, Harap Alb?”
Au trecut de la acele momente ani buni. Ce nu știam atunci când mă uităm la bebelușul acela neajutorat din pătuț, era că vor veni multe alte momente răscumpărătoare. Nu știam că peste 20 de ani, plină de alte griji și anxietăți nenumărate, voi intra în camera lui, voi da târcoale scaunului pe care el lucrează concentrat la un program de informatică și mă va întreba brusc: „Mamă, nu-i așa că vrei o îmbrățișare?” și se va ridica și mă va cuprinde cu brațele lui lucrate la sală și eu îmi voi lua din îmbrățișarea aceea toată puterea de care aveam nevoie în acel moment. Nu știam că după sutele de ore în care îl legănasem și îi cântasem să-l adorm, va veni vremea când, în serile de epuizare, voi adormi îmbrăcată iar după un timp, o siluetă ușoară se va strecura cu pași ușori să-mi stingă veioza, să mă învelească și mă va săruta pe frunte.
Nu știam atunci că mormolocii aceia mici vor deveni cei mai buni prieteni ai tăi, parteneri de poante și de jocuri și hohote de râs, dar și cei mai aprigi critici: „Hei, mamă, rochia aia e prea scurtă, gândește-te cum o să scrii la tablă!”, „Cum poți să faci cu mâna la avioane, parcă ai 5 ani!”, „Și cum, nu le-ai dat doi imediat? Nici referat nu le-ai făcut? Atunci e vina ta, nu te mai plânge!”, „Vezi, nici tu nu ți-ai corectat lucrările, atunci de ce mă cerți că n-am făcut temele? Și tu lași totul pe ultimul moment, deci cu tine semăn”. Sau cei mai fini observatori ai tăi și cei mai buni psihologi: „Hei, mama, de fapt ție îți place să ne pregătești micul dejun, uite cum zâmbești!”, „De ce ești încruntată, mamă, la ce te gândești când gătești?”, „Hei, copii, mama plânge și nu taie ceapă!” , „Hai, nu te mai preface, no acuma de ce plângi, ce s-a întâmplat?”
Când mă întorc acasă, aud aproape în fiecare zi: „Mamă, cum a fost ziua ta, ce-ai avut prima oră? Dar a doua? A treia? Și cum, nu te-ai săturat de-atâta franceză?” Și izbucnim amândoi în râs. Și câte și mai câte…
Dimineața duc copiii la școală: mai întâi coboară Luca, sus, la laboratoarele Politehnicii, apoi jos, pe Avram Iancu, coboară pe rând Ilinca și Teo și, în celălalt capăt al orașului, spre Clujana, coboară Vero, cea mai lipicioasă: „Mulțumesc, mamă, că m-ai adus, te iubesc, mamă”. Pe drumul de întoarcere, uneori uit că nu mai e nimeni în mașină și vreau să fac o poantă. Liniștea care se lasă e atât de apăsătoare și îmi dau seama că e liniștea care umple casele când copiii cresc și pleacă fiecare pe drumul lui.
La mulți ani, mormolocilor, la mulți ani, minuni, la mulți ani copii dragi, copii dragi de-acasă, copii dragi de la școală! Mulțumim că ne faceți viața frumoasă! ❤️❤️❤️
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
