Florica Bațu-Ichim: Destin de poetă și mamă
Poeta Florica Bațu-Ichim s-a născut la 13 aprilie 1945 în București, al șaptelea copil al unei familii de aromâni. A terminat liceul la Gheorghe Șincai din București și a absolvit Academia de Științe Economice, secția Finanțe și Credite, în 1968. S-a căsătorit în anul 1974 cu preotul și poetul Dumitru Ichim și, împreună, s-au stabilit în Canada.
A debutat pe tărâmul literar cu placheta de poezii Mesagerul alb (1970), ca urmare a câștigării concursului de poezie „Prima verba” (1969). A continuat cu volumele de poezii Oglinzi (1975), Seara lumească (1978), Poezii pentru copii (1979), „Valea nopții” în culegerea de versuri Agape (1982), Poezii pentru copii (1983) și Petala infinitului alb (2001).
Nu este ușor să ai șase copii și să-i crești într-un modest apartament de bloc. Cristina, fata cea mare, povestea: “Era mare dezordine si gălăgie în casa noastră”. Iar Matei, băiatul cel mai mic, adăuga: „Am fost săraci dar aceasta nu ne-a oprit de la a merge la facultate. Ea [mama] niciodată nu și-a cumpărat haine, nu aveam mobilă”.
În 1986 se înscrie la cursurile postuniversitare în specialitatea sa economică, dar trebuie să abandoneze studiile în anul următor, în ajunul Crăciunului, căci este diagnosticată cu cancer. Cel mai mare copil, Toma, avea 11 an, iar cel mai mic, al șaselea, Matei, avea 10 luni. Florica Bațu-Ichim relatează lucrurile în cutremurătoarea ei carte confesivă, La portile disperării, începutul speranței (Ed. Arhidiecezan Cluj, 1996). Când s-a întors acasă soțul a întrebat-o de ce a întârziat.
„Doctorul a spus că am leucemie.”
„Și ce-i cu asta?”, a întrebat el.
Au căutat în Enciclopedia medicală, au aflat și s-au îngrozit. Au plâns toată noaptea.
„Măcar dacă am ști ce formă, ce formă e…”, a zis el. „Să-l întrebăm pe doctor”.
Doctorul le-a spus că media de viată a celor bolnavi de leucemie este de patru ani, dar mai mult de jumătate din pacienti trec peste media aceasta. Copilul cel mai mare, Tom, a visat în noaptea următoare că mama lui murise. Ulterior, „primul care s-a dus să-și dea sângele, hotărât să dea și măduva, a fost” Tom. Bolnava, mamă a sase copii, s-a simtit usurată când a văzut că nimeni din familie nu era compatibil.
Pe patul de spital, în timpul transfuziei, Florica Ichim citea o carte recomandată între doctori și pacientii de cancer, despre moarte și despre cei de pe pragul morții. În carte se spunea că „personalul medical trebuie să-i încurajeze pe muribunzi să-si exprime furia față de Dumnezeu. Adică cum: nu ajunge că pe lumea asta nu mai avem nici o speranță, vor să ne fure și nădejdea în lumea de apoi?”
La sfatul unui pediatru, ca să pregătească pe cei mici în cazul inevitabilului, mama și copiii ei au înscenat acasă înmormântări. Întâi au înmormântat un fluture, cu discursuri și un mars funebru, dar au fost probleme la pomană, cu împărțirea visinelor; oricum s-a terminat cu o bătaie cu sâmburi și copiii, bucuroși foarte, au declarat într-un glas că a fost „foarte frumos”.
Au continuat cu înmormântarea unui bondar, apoi a unei păsări. Când, la sfârșitul înmormântării, mama a încheiat discursul cu cuvintele „…și nu te vom uita niciodată!”, Gloria, fata cea mică, a strigat supărată:
„Mincinoșilor!”
„De ce ne faci mincinoși?”
„Așa i-ați spus și bondarului și uite ce-ați făcut!”
„Ce am făcut?”
„Ați semănat cartofi!”
Florica Bațu nota cândva în memoriile sale:
Cancerul este o experiență de viață. Da, este nebinevenit, dar este ceva din care poți să înveți: atât de multe întrebări și răspunsuri și câteodată lucruri necunoscute. Uneori este fericire, altădată durere, uneori este nădejde și, de cele mai multe ori, frică. Nu știu exact ce este și ce nu este, dar un lucru rămâne sigur: nu e niciodată plictisitor.
(tradus din textul în engleză, Valerie Hill, „Ichim family matriarch dies”,
TheRecord.com, Sept.8, 2010)
Copiii mai mari, Christine și Thomas, decid să-și ajute mama. Împreună cu doi prieteni, Zack Morrison and Orest Szczurko, formează o echipă care va traversa Canada de la un ocean la altul. La 3 mai 1996 ei pleacă din Victoria (British Columbia) – Cristina pe patine cu rotile, ceilalti trei într-un microbuz în urma ei. Cristina a parcurs cei 8000 km până la St John’s în Newfoundland, patinând 100-150 km pe zi (10-12 ore) și atingând punctul terminus al călătoriei la 15 octombrie 1996.
Traversarea Canadei s-a produs, iar campania, realizată prin strădania plină de energie a celor doi frați Ichim, cu scopul obținerii de fonduri pentru găsirea unui tratament curativ pentru leucemie, a primit răspuns din partea publicului larg precum și din partea a numeroase instituții și organizații naționale și internaționale, inclusiv a patronajului Guvernatorului General al Canadei.
Florica Bațu a încurajat pe copiii săi să gândească liber și le-a sădit adânc dragostea de cunoaștere. A fost singura moștenire pe care le-a putut-o lăsa, căci condițiile materiale erau modeste. Și i-a ajutat pe fiecare să-și clădească caractere frumoase.
Un mesaj anonim al unei mame circula cândva pe internet:
Cineva a zis că durează șase săptămâni ca să revii la normal după ce ai născut un prunc; acel cineva nu știe că odată ce ai devenit mamă, cuvântul „normal” a ieșit din uz.
Cineva a zis că nu poti să-l iubești pe cel de-al cincilea copil cum l-ai iubit pe primul; acel cineva nu a avut cinci copii.
Florica Bațu a avut șase și a luptat zi de zi ca să amâne plecarea ei din lume ca să-i crească și să-i facă oameni. De-acum îi lasă în grija unei alte mame, așa cum și-o dorea de mult și cum a glăsuit în poemul Rugă:
Lacrimă a mării,
mângâierea zării,
Maică, ocroteste,
lumea o păzeste.
Dă-ne pacea somnului,
Sfântă Maica Domnului!
Sursa: Horia Ion Groza, „Cuvânt înainte” la volumul Poeme din grădina luminii; accesibil integral online în Observatorul de Toronto
Citește „Cunoașteri”, un poem de Florica Bațu-Ichim
Citește și APARIȚIE EDITORIALĂ. Florica Bațu-Ichim: „La porțile disperării – începutul speranței”
Florica Ichim-poeta, pe lângă dăruirea de mamă a semnat în dreptul fiecarui vers prietenia , cunoașterea, prin drag , înțelepciune cu fiecare dintre noi care am căutat-o , i-am dat de urmă citind-o. Versurile ei,…fluturii ce ne zboară gândurile, ni le așează pe flori care se transforma în tămâie când nu mai vor sa plece…