Dr. Ștefania Ene, medic ginecolog: „Bucuria cea mai mare este aceea de a fi părtaș la miracolul nașterii”

Interviu de Alexandra Nadane. Apărut prima dată pe Basilica.ro

Doamna doctor Ștefania Ene este un sprijin de nădejde pentru numeroase femei însărcinate și mame care caută un medic profesionist, cu empatie și respect pentru mamă și copil.

Este medic cu dublă specializare, Chirurgie Pediatrică și Obstetrică-Ginecologie, și mamă a 5 copii, iar mărturia ei vine cu multe lecții de viață despre familie, credință, relația cu pacienții și ajutorul oferit în situații de criză.

Echipa familiei

Sunteți medic ginecolog, aveți o familie, sunteți mamă. Cum se împletesc aceste direcții în viața dumneavoastră?

Am avut „norocul” să clădesc pe o stâncă, iar nu pe nisip. E vorba de stânca, de fundația care este DRAGOSTEA. Am făcut totul împreună cu soțul meu, ca o echipă. Ne-am cunoscut în anul I de facultate și de atunci drumurile noastre nu s-au mai despărțit.

Există în medicină conceptul de „sinergia efectelor” care se referă la interacțiunea dintre două sau mai multe substanțe, unde combinația lor produce un efect mai mare decât suma efectelor individuale ale fiecărui ingredient. Matematic spus, suma a 1 plus 1 este mai mare decât 2. Acest concept este perfect valabil și în căsnicie, unde puterea combinată a celor doi soți este mult mai mare decât suma puterii individuale a fiecăruia.

Mai ales că, așa cum mi s-a explicat și mie la un moment dat, ecuația cununiei are trei termeni (soțul, soția și Dumnezeu), iar efectul sinergic crește exponențial în acest caz. Nu știu să vă spun lămurit cum am ajuns de la studentă în anul I la Facultatea de Medicină la a fi chirurg cu două specialități, mamă și soție.

Despre puterea femeilor

Am trăit fiecare zi pe rând, am trăit prezentul. Am împărțit povara necazurilor cu familia mea, am împărtășit bucuriile cu ei și toate se simt de parcă au trecut doar zece minute de la acel prim an de facultate și până acum. Chiar așa, doar zece minute, dar cu capul sub apă.

Lecția pe care am învățat-o până acum se poate rezuma cam așa: e minunat să fii femeie. Pentru că femeile sunt extraordinar de puternice. Incredibil de puternice! Dar puterea lor se manifestă total diferit de a bărbaților. Îndrăznesc să spun că dacă puterea s-ar măsura în capacitatea de a muta munții din loc, femeile ar fi campioane.

Mi-a luat foarte mult timp să învăț să fiu femeie cu adevărat, să înțeleg care îmi este menirea, care îmi este rostul, cum pot să obțin ceea ce îmi doresc. Nici în acest moment nu am deslușit rețeta deplină, ci sunt încă la nivelul ingredientelor de bază. Sunt câteva ingrediente de bază, dar cu siguranță ingredientul principal este DRAGOSTEA.

Acum suntem o familie, o echipă, și trăim prezentul cu cât mai multă dragoste. Cred că acesta ar fi răspunsul simplu la întrebarea dumneavoastră.

Nu se mai nasc copii. S-a răcit dragostea

Ce v-a inspirat să alegeți specializarea Obstetrică-ginecologie, care au fost bucuriile și provocările de până acum?

Specialitatea obstetrică-ginecologie este a doua mea specialitate. Prima este aceea de chirurg pediatru. La finalul primei specialități m-am speriat de perspectivele sociale și economice ce mi se arătau la orizont pentru că nu mi se părea posibil să găsesc un post de chirurg pediatru în București unde era familia mea care includea deja doi copii.

În încercarea de a schimba, ceva am avut o discuție cu părintele meu duhovnic și astfel m-am aliniat pe traseul obstetrică-ginecologie. Această specialitate combina perfect experiența maternă personală cu abilitățile de chirurg pe care le cultivasem deja.

Aș începe cu provocările. Cea mai mare provocare ar fi reducerea drastică a numărului de nașteri. Nu se mai nasc copii. Femeile refuză să mai rămână însărcinate. S-a răcit dragostea. Ca medic, doare să vezi așa ceva!

Ca femei, facem alegeri în fiecare zi a vieții noastre. De multe ori alegem împotriva feminității noastre. Alegem să nu naștem, alegem să folosim metode anticoncepționale, alegem să așteptăm sau să amânăm, poate alegem să oferim dragoste fără să cerem nimic în schimb, poate facem alegeri egoiste…

Alegerile împotriva propriei firi îmbolnăvesc

Toate alegerile greșite, dar toate, au un preț pe care îl plătim invitabil când vine scadența. Știu aceasta pentru că eu, ca medic ginecolog, văd prețul pe care îl plătesc femeile ca urmare a alegerilor greșite. Niciuna dintre femeile ajunse la scadență nu este pregătită să plătească prețul deplin al alegerilor pe care le-a făcut de-a lungul vieții.

Foarte probabil, această afirmație este valabilă și în cazul bărbaților, dar eu pot vorbi doar despre ceea ce cunosc. Despre prețul pe care l-ar plăti bărbații nu știu nimic din punct de vedere profesional.

Cum poți explica unei femei că boala care o macină este rezultatul alegerilor personale făcute cu ani și ani în urmă? Ce ai fi putut să-i spui acestei femei ca să aleagă corect, dacă v-ați fi întâlnit înainte să facă respectivele alegeri? Ce mesaj de învățătură poți transmite femeilor care vor face alegeri de acum încolo? Încă nu știu…

Sper ca mai mulți cercetători în medicină,  sociologi și vectori de comunicare publică să aibă dorința de a reliefa relația dintre un mod de viață centrat pe obținerea plăcerii și consecințele acestui hedonism normativizat la nivel de societate, care duc la distrugerea femeilor, în primul rând.

Să redăm demnitatea actului nașterii

O altă mare provocare este eșecul profesioniștilor din obstetrică-ginecologie de a reda demnitatea actului nașterii. Nu mai știm să apreciem miracolul care este venirea unui om nou pe lume. Nu mai putem să transmitem suficientă dragoste în momentele din jurul nașterii.

Femeile se simt speriate, descurajate, abandonate. Simt că au trecut prin ceva degradant. Vor să închidă ochii de la început și până ajung la sfârșit. Vor cezariană la cerere și nu vor să treacă prin trauma nașterii „pe viu”.

Este un eșec al nostru, al profesioniștilor. Este o lipsă totală de dragoste, este o alegere egoistă a medicului, poate și a pacientei. Probabil că avem multe scuze pentru care am ajuns în situația aceasta, dar nu avem scuze că nimeni nu face mai nimic să schimbe aceasta. Nu e cazul să generalizez, dar realitatea din spitalele de stat este clară în privința aceasta.

Bucuria cea mai mare este aceea de a fi părtaș la miracolul nașterii. Dacă e să spunem lucrurilor pe nume, obstetricienii sunt participanții cei mai direcți la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Ar trebui să ne simțim onorați. Mă simt onorată!

Cea mai mare reușită o consider a fi atunci când pacienta aflată în durerile nașterii ajunge să mă perceapă ca pe un sprijin, ca pe un aliat, ca pe un confident intim. Dacă ajungem în punctul respectiv, nașterea decurge mult mai ușor.

Nu reușim mereu să ajungem în punctul respectiv, dar când o pacientă revine la mine și pentru o sarcină ulterioară, pentru mine e o mică victorie. Înseamnă că undeva, cândva am făcut ceva corect. De mult mai puține ori de câte mi-aș fi dorit.

Dumnezeu vindecă prin oameni imperfecți

Ne puteți povesti o situație care v-a impresionat în mod deosebit?

Cel mai tare mă impresionează să percep intervenția directă a lui Dumnezeu în activitatea profesională de zi cu zi. Printre chirurgii onești există o axiomă care sună cam așa: dacă Dumnezeu îi dă zile pacientului, chirurgul poate să facă ce vrea.

Traducerea ar fi cam aceasta: majoritatea dintre noi facem cât putem de mult, ne punem știința și îndemânarea le dispoziție,  ne concentram sa facem bine dar, dacă e să ne taxăm cu cea mai mare acrivie, să notam fiecare eroare, fiecare tăietură, mișcare, cusătură, și avem curajul sa spunem adevărul, atunci trebuie sa recunoaștem ca față de perfecțiunea pe care o știm teoretic.

În practică, ca tehnică chirurgicală, greșim foarte mult. Facem operații după multe ore de nesomn, în condiții de supărări, necazuri și multe altele. În unele zile nici nu pot să conduc mașina de oboseală și de epuizare. Soțul meu mă ceartă că stau și operez în astfel de condiții și o consideră o mare iresponsabilitate. Poate că e! Nu știu.

Dar știu că, în ciuda greșelilor pe care le facem, care ar fi fatale în condiții teoretice, pacienții aceia se vindecă. Noi am greșit, nu am făcut bine, dar rezultatul e bun. Acum înțelegeți axioma respectivă? Nici nu vreau să vă spun cât m-am rugat… cum m-am rugat… Slavă și mulțumire lui Dumnezeu!

Societatea trebuie să găsească soluții de sprijin

Acum, vorbind la modul concret, sunt multe situații particulare care mă impresionează. Am avut o pacientă care, din cauza deficiențelor intelectuale, nu percepea deplin faptul că este gravidă. Fiind prima sarcină, a născut extrem de ușor. Aceasta în condițiile în care timpul mediu de naștere la o primipară este de 6-8 ore. Doamna mea a născut în aproape 2 ore.

Când asistentele i-au adus copilul după naștere, se bucura că se juca cu „surioara” ei. Eu am văzut aici purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Știu că alții văd altfel și dacă ar fi după ei fetița nu s-ar fi născut. Dar cine îmi dă mie dreptul de a-i lua viața fetiței pentru ca mama ei are o dizabilitate?

Cine îmi dă mie dreptul să îi interzic bucuria maternității mamei, chiar în un aceasta formă și în aceasta durată scurtă,  căci binele fetiței se continuă prin creșterea ei de părinți adoptivi sau din familia extinsă?

Cred că, în fața cazurilor grave, răspunsul nostru, ca medici obstetricieni nu ar trebui să fie acela de deresponsabilizare față de copilul nenăscut în fața societății, care îl vede exclusiv ca o problemă și îi neagă viața și sprijinul pentru continuarea ei.

Ci răspunsul nostru ar trebui sa fie o cerere răspicată față de societate să găsească soluții pentru binele femeii și al copilului și astfel noi sa ne împlinim jurământul de a ocroti viața cu toată priceperea medicală.

Mă mai impresionează și atitudinea unor femei în fața condamnării la moarte pe care o poate reprezenta diagnosticul de cancer în stadiu avansat. Reușesc să rămână atât de pozitive, de pline de nădejde! Nici nu vă dați seama cât ajută aceasta la succesul tratamentului. Iar tu, de pe postul de spectator, te rușinezi că nu te bucuri deplin de ceea ce ai deja în viața ta.

Mama, părtașă cu Dumnezeu la facerea lumii

Ce gânduri aveți pentru femeile care se confruntă cu diferite situații dificile în timpul sarcinii?

Nu pot să spun mai mult decât s-a spus deja: Nu vă fie teamă! Aveți credință! Aceste două îndemnuri străbat toată Evanghelia. Sunt Adevărul! Calea ușoară nu este calea adevărată. Dacă Dumnezeu v-a ales ca să fiți părtașe cu El la facerea lumii, nu abandonați această cale.

Știu, e cumplit de greu! Cereți ajutor! Căutați ajutor! Bateți la toate ușile! Sigur veți găsi un doctor care sa va sprijine, sigur veți găsi oameni care să vă sprijine. Sunt doctori și sunt oameni care se bucura nespus să sprijine femeia și copilul din pântecele ei.

Nu căutați să treceți singure prin situațiile dificile din timpul sarcinii. Nu îi menajați pe cei din jur, cu atât mai puțin pe bărbați. Nu uitați de cel mai puternic aliat al femeilor, care este Maica Domnului!

Alegerile pe care le facem în lumea aceasta au consecințe în lumea cealaltă. Alegeți înțelept!

O profesie care necesită dragoste

Ce gânduri aveți pentru medicii la început de drum, care se gândesc să aleagă această specializare?

Gândurile mele pentru tinerii colegi? Să facă meseria aceasta cu dragoste. Ceea ce înseamnă, în primul rând, să-și asume pacienții așa cum sunt ei în realitate. Știți, realitatea doare, miroase urât, nu e zâmbitoare, nu e bine-dispusă, are boli infecțioase transmisibile, poate e plină de dejecții…

Dacă vrei să fii un doctor bun, trebuie să te gândești să îți asumi total realitatea aceasta, a pacientei din spital, în orice moment al vieții tale, bun sau rău.

Apoi, să încerce găsească adevărul medical care este adânc încifrat în mediul profesional. Să păstreze curiozitatea științifică și să nu absoarbă „nemestecate” toate rezultatele studiilor științifice așa cum sunt ele servite lumii medicale. Istoria medicinei e plină de adevăruri care s-au dovedit a fi false, dar cu prețul suferinței semenilor.

Ar fi foarte bine să se integreze într-o echipă de medici cu care să lucreze împreună. Singur, e foarte greu să faci față provocărilor acestei specialități și nici nu ar fi corect față de paciente!

Cam acestea ar fi câteva din gândurile mele pentru tinerii colegi. Și mai ales, să țină cont că vindecătorul suprem este Dumnezeu! Un pacient spovedit și împărtășit e mult mai ușor de tratat.