de Peter Saunders
Marți, 11 decembrie 2012
„Amour” („Iubire”) este un film de limbă franceză apărut în 2012, scris și regizat de Michael Haneke, care a câștigat Palme d’Or (cel mai important premiu) la Festivalul de Film de la Cannes. Filmul rulează acum în Marea Britanie.
Povestea se centrează pe un cuplu de vârstnici, Anne și Georges, doi profesori de muzică pensionați, care au o fată care trăiește în străinătate.
Anne suferă un accident vascular, din care își revine. Apoi află că are o arteră carotidă blocată, dar operația nu reușește, iar ea ajunge parțial paralizată și țintuită într-un scaun cu rotile.
Îl pune pe Georges să-i promită că nu o va interna în spital sau într-un azil, dar suferă un nou atac de apoplexie și starea i se înrăutățește.
Georges continuă să aibă grijă de ea în ciuda greutăților pe care le întâmpină.
Fata lor, Eva (Isabelle Huppert), vrea să-și interneze mama, dar Georges refuză pe motivul că ar încălca promisiunea pe care i-a făcut-o lui Anne.
Într-o zi, îl găsim pe Georges stând la căpătâiul lui Anne care tocmai trecuse printr-o criză cu țipete cauzate aparent de durere. El îi spune o poveste și în momentul în care ajunge la sfârșit, ia o pernă de pe pat și o sufocă pe Anne cu ea.
Firul narativ portretizează într-un mod convingător legătura profundă care există între personaje și provoacă, de la sine înțeles, o uriașă simpatie pentru ele.
Acest lucru îl conduce în mod natural pe spectator să privească gestul lui Georges de a pune capăt vieții soției lui ca pe un act de iubire și compasiune, iar nu de disperare.
Personal am fost șocat de asemănarea uriașă între acest film și un altul făcut în Europa acum 70 de ani.
„Ich klage an” („Eu vă acuz”) este un film din 1941, regizat de Wolfgang Liebeneiner, care prezintă povestea unei femei cu scleroză multiplă care îi cere soțului ei, doctor, să o scape de suferință, definitiv. El acceptă să-i facă o injecție letală cu morfină, în timp ce unul dintre prietenii lui (și acesta doctor) cântă o melodie liniștitoare la pian.
Soțul este pus sub acuzare, iar la proces sunt aduse argumente în favoarea faptului că în anumite cazuri prelungirea vieții este contrară naturii și că moartea este atât un drept cât și o datorie. Totul culminează cu declarația soțului care-i acuză pe cei care-l judecă de cruzime pentru că vor să preîntâmpine o astfel de moarte.
„Ich klage an” a fost de fapt un film comandat de Goebbels la îndemnul lui Karl Brandt cu scopul de a face opinia publică mai receptivă la programul T4 al Germaniei naziste, care avea în vedere eutanasia, și el a fost lansat odată cu practica eutanasiei în Germania nazistă.
Alături de alte filme similare de propagandă, „Ich klage an” a influențat hotărâtor opinia publică germană și din această cauză nu este de mirare că pe atunci prima etapă a programului nazist de eutanasie (intitulat Operațiunea T4) a început de fapt cu cereri ale părinților de copii cu handicap sever sau grav bolnavi pentru o „moarte din milă”.
Și, cum se spune, restul este istorie. Faptele care au urmat nu mai e nevoie să fie prezentate.
Filmul a fost interzis de Aliați după război.
Într-un blogrecent, Wesley Smith enumeră alte câteva exemple de regizori sau actori care au fost nominalizați sau chiar premiați pentru filme care promovau eutanasia:
• „Million Dollar Baby” – „O fată de milioane” (2004): un antrenor de box își omoară eleva după ce aceasta ajunge paralizată de la gât în jos
• „You Don’t Know Jack” – „Doctorul Moarte” (2010): viața lui Jack Kevorkian, doctorul care a eutanasiat cel puțin 130 de persoane, prezentată de parcă ar fi o viață de sfânt
• „How to Die in Oregon” – „Cum să mori în Oregon” (2011): un documentar romanțat despre Legea Oregon care permite eutanasia
• „The Sea Inside” – „Marea dinăuntru” (2004): un om paralizat luptă pentru dreptul de a fi eutanasiat
• „Johnny Got His Gun” – „Johnny merge la război” (1971): un film care critică războiul, în care un soldat rănit sever este eutanasiat de asistenta medicală care-l îngrijea
• „One True Thing” – „Mamă și fiică” (1998): o mamă mult iubită, bolnavă de cancer, se sinucide
• La acestea mai adăugați filmele care promovează eutanasia și programele TV care au impus această modă, cum ar fi: „Law and Order” („Lege și ordine” – 1990), „Star Trek” etc. etc. etc.
Eu aș mai adăuga: „The English Patient” („Pacientul englez” – 1996) și „A Short Stay in Switzerland”(2009, produs de BBC).
Smith concluzionează: „Cultura de masă este unul dintre cei mai puternici promotori ai culturii morții”.
Exact așa este!
Peter Saunders este CEO al Christian Medical Fellowship organizație cu baza în Regatul Unit care are ca membrii 4.500 de doctori englezi și 1.000 de studenți. Alte articole de Peter Saunders aici.
Sursă: LifeSiteNews
Dacă doriți să traduceți materiale despre protecția vieții din momentul concepției până la moartea naturală, vă rog să îmi scrieți pe adresa blog.stefania1@gmail.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.
Din pãcate,cultura morții și a sexualitãții dominã omenirea în momentul de fațã,iar inversarea acestui trend necesitã eforturi extraordinare din partea noastrã,a creștinilor…..