Mărturii despre criza de sarcină / Revista „Pentru Viață” nr. 11, 2022

Să faci avort nu e o variantă! Capul sus și fiți curajoase! Dumnezeu e cu noi și totul va fi bine!

Mă numesc Ana. Aveam 22 de ani atunci când am rămas însărcinată cu cel mai minunat copil din lume – Gabriel. La vremea aceea, eram studentă și lucram încă de la vârsta de 18 ani, locuiam în casa părinților mei alături de tatăl lui, iar nunta era deja planificată. La aflarea veștii că sunt însărcinată, mama prietenului meu i-a zis că nu este pregătit să fie tată. Azi, și eu îi dau dreptate. Părinții lui au venit la mine, explicându-mi că trebuie să fac avort, că fiul lor nu este pregătit să fie tată. Părinții mei nu mi- au luat apărarea în niciun fel, nici atunci, nici altcândva. În final, i-am dat afară și pe el, și pe părinții lui.

Eram singură, aveam 22 de ani și mai erau 3 zile până la licență. Nesiguranța aceea, frustrările, oamenii care par fericiți pe lângă tine, zilele triste și lungi… nicio secundă nu m-am gândit să fac avort. Eram doar sfâșiată de durere. Am terminat facultatea și m-am înscris la alta. Mergeam la muncă și încercam să îmi ocup toată ziua ca să scap de gânduri. Eram necalificată, câștigam mai puțin decât doamnele îngrijitoare, nu aveam vechime… Dar am făcut meditații de limba germană până înainte să nasc, iar ceva îmi zicea că o să reușesc. Tatăl copilului, bărbat în toată firea, mă suna doar ca să îmi spună să fac avort și că nu o să îi pese niciodată de „chestia din burta mea”. S-au întâmplat multe alte lucruri urâte, care, pentru o femeie tânără, însărcinată pentru prima dată, îndrăgostită și abandonată… îți cam venea să te urci pe pereți. Serile, mă uitam pe geam, sperând să vină, iar zilele treceau…

Gabriel s-a născut. Poartă numele meu și unul dintre prenumele mele. Am câștigat custodia exclusivă.

A trebuit să-l dau în judecată ca să-l recunoască, nu că s-ar fi îndoit că ar fi al lui, dar a avut o pretenție: „Îl recunosc dacă te muți cu el la mama”. Serios? Mama ta care mi-a cerut să fac avort? Nu mi-am negociat atunci valorile și principiile și nici nu le voi negocia vreodată. La 23 de ani, am rămas eu singură cu Gabriel.

Dar povestea nu s-a încheiat. Orice copil vine cu o pâine în mână. Dumnezeu ne arată Calea! Nu știm noi care e scopul copiilor pe care ni-i dă Dumnezeu să-i creștem, că tot ai Lui sunt. Anii au trecut frumos, am crescut împreună. Aveam vreo patru locuri de muncă, dintre care la o grădiniță eram titulară. Dar pe măsură ce creștea, Gabriel a început să își caute o prezență paternă și a găsit-o în cel mai mare nefericit de pe Pământ – profesorul lui de pian. Când m-au trimis niște părinți la el, părinți care lucrau la Operă, mi-au zis: „Ai grijă cu el, e cea mai mare jigodie din …”.

Dar eu m-am gândit că au ceva personal cu el și mi-am văzut de treabă. Acesta juca rolul celui mai bun tată din lume, iar copilul s-a atașat de el. Ne-am mutat împreună, el a grăbit și căsătoria ca să nu trăim în păcat. Am acceptat. A făcut datorii la cămătari, la bănci… Avea o relație foarte strânsă cu fosta soție. M-a pus pe mine să îi plătesc datoriile, rata la mașină a fostei soții. Părinții mei nu mai vorbeau cu mine. Începuse să fie agresiv cu mine.

Între timp, a devenit agresiv și cu Gabriel. Nu mai aveam voie să am prieteni; mă urmărea; era peste tot; era un coșmar. Mă amenința că o să mă lase gravidă cu forța.

Mai bine: Doamne, cum o să reușesc?, decât să zic: Doamne, ce am făcut?

Începusem să dorm cu Gabriel mai mult la hotel, până m-a prins și acolo. După un act desfășurat fără consimțământul ambelor părți, am rămas însărcinată. La 12 săptămâni am aflat că erau gemeni monozigoți, ambii băieți.

Eu plângeam, iar el râdea: „Unde te mai duci cu 3 copii? Ce ești tu? Eroină?”. Voiam să plec, dar nu aveam unde. Trăiam o stare de teroare continuă. Prietenele care mai dădeau de mine îmi ziceau să avortez. Singura care era alături de mine era prietena mea cea mai bună, care acum este nașa gemenilor. Trăiam toate formele posibile de abuz, dar am făcut pace cu Dumnezeu și am zis: „Facă-se voia Ta!”. Gabriel îmi spunea că dacă Dumnezeu așa a vrut, știe El mai bine.

Am născut, iar după trei săptămâni de stat în spital, m-am întors acasă. După două săptămâni, după ce m-a bătut de față cu Gabriel, nu am mai rezistat și am plecat. Trei copii (Gabriel și 2 băieți de 5 săptămâni) și un sterilizator – atât aveam.

Plecarea a fost cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viața mea. Au trecut trei ani… sunt cea mai împlinită mamă, alături de cei trei băieți ai mei. Stăm cu părinții mei în aceeași casă, ei jos, noi sus. Tatăl meu nu vorbește cu mine, dar mama mă ajută. Nu e vorba despre ei… e vorba despre noi: există viață după moarte!

Prefer să mă pun cu capul pe pernă și să zic: „Doamne, cum o să reușesc?”, decât să zic: „Doamne, ce am făcut?”. E magic și e minunat. Suntem o familie de toată frumusețea! Suntem uniți, închegați, fericiți și sănătoși împreună.

Nu e ușor, dar e mai mult frumos, iar asta e minunat! E o nebunie magică pe care nu aș da-o pentru nimic în lume.

Tatăl gemenilor nu a venit să îi vadă niciodată. Mi-a zis că i-a vrut doar ca să mă țină alături de el, iar dacă nu a reușit, nu-l interesează.

Azi îi mulțumesc, fără să știe. Ne-a dăruit cel mai frumos cadou: pacea. Sunt convinsă că se vor așeza toate, că o să stăm și singuri și o să reușim tot ce ne propunem. Să faci avort nu e o variantă! Capul sus și fiți curajoase! Dumnezeu e cu noi și totul va fi bine! Dacă vreți să faceți avort, să vă gândiți la mine, cât de bine suntem împreună, eu și cei trei băieți ai mei. Haideți, mame eroine, o să fie bine!

Doamne ajută!

Și chiar dacă viața este o luptă, în voia Domnului trebuie să plutești, căci El știe planul fiecărui om pe acest pământ

Născută în anul în care comunismul era spre final, cu o lege care interzicea avortul, mama mea rămânea însărcinată cu cel de-al treilea copil și decide, fără știrea tatălui meu, să meargă la o femeie din sat, să mă avorteze. Cu rânduială divină se întâmplă ca tatăl meu să afle de la bunica și, într-o mare alertă sufletească, se urcă pe o bicicletă și merge să o caute disperat…

Când o întâlnește, o roagă să nu facă acest lucru deoarece își dorea tare mult să aibă un băiat acasă, având deja două fete, iar din mărturia lui mai știu că a mers până la amenințarea cu reclamație la secția de miliție din sat. Și, într-o lună de primăvară, am sosit pe lume cu mare surpriză, fiind a treia fată a familiei și strigată în primii ani de viață – Ionuț, căci eram „băiatul cel dorit” al tatălui.

Copilăria mea a fost diferită de cea a surorilor mele, pentru că părinții mei urmau să constate în anii de clasă primară că Dumnezeu la naștere îmi dăruise un talent de mare preț, un simț aparte către arta plastică și, mai târziu, către cea religioasă.

După absolvirea liceului de arte plastice „Nicolae Tonitza” din București și a Facultății de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” – secția Artă Sacră, viața mea relua un fir pe care Dumnezeu îl croise încă dinaintea venirii mele pe lume, acela de a avea o menire pe acest Pământ. Acum sunt mamă și îmi strâng cei doi copii la piept ca pe cele mai mari daruri ale vieții, mulțumindu-i mamei mele că a decis să mă nască. Și chiar dacă viața este o luptă, în voia Domnului trebuie să plutești, căci El știe planul fiecărui om pe acest pământ.

Viky Berbec
Mărturie publicată pe stiripentruviata.ro în 27 martie 2019