7 întrebări despre decizia OMS privind incongruența de gen

de Cătălin Sturza, Facebook
Șapte întrebări pe marginea acestei „mari victorii a comunității trans” reprezentată de faptul că OMS a eliminat „incongruența de gen” din lista bolilor psihice; motivul ar fi acela că „nu există dovezi că incongruența de gen este o tulburare mentală”.
- De ce anorexia, o boală în care anumiți oameni care deja sunt foarte slabi, fizic, se înfometează, vor să se supună unor operații de liposucție, și chiar vor să-și adauge inele de metal care să le micșoreze stomacul, pentru că ei spun că ar fi prea grași, este considerată, în continuare, o boală psihică? De ce acestor oameni (predominant femei) li se recomandă să urmeze tratament psihiatric – iar statul NU le finanțează operațiile de liposucție sau operațiile de adăugare a unui inel în jurul stomacului? Statul NU pare să considere, în acest caz, că ceea ce le spun creierul și emoțiile acestor oameni este arbitrul și criteriul absolut pentru adăugarea unui inel în jurul stomacului; iar ceea ce le spun creierul și emoțiile acestor oameni este considerat drept greșit. În special în condițiile în care anorexia poate fi o boală mortală.
- De ce xenomelia, o boală în care anumiți oameni vor să-și amputeze mâinile și picioarele perfect sănătoase, pentru că ei susțin că acestea nu ar face parte, în fapt, din corpul lor, este considerată, în continuare, o boală psihică? De ce acestor oameni (predominant bărbați) li se recomandă să urmeze tratament psihiatric – iar statul NU le finanțează operațiile de amputare ale membrelor sănătoase? Statul NU pare să considere, în acest caz, că ceea ce le spun creierul și emoțiile acestor oameni reprezintă arbitrul și criteriul absolut pentru amputarea unei părți sănătoase din corp; iar ceea ce le spun creierul și emoțiile acestor oameni este considerat drept greșit. În special în condițiile în care comportamentele unor bolnavi care suferă de xenomelia pot reprezenta o amenințare pentru societate (este cunoscut cazul unui bolnav din secolul al XVIII-lea care a obligat un chirurg să-i taie piciorul sub amenințarea unei puști încărcate).
- De ce disforia de gen, care înseamnă alienarea și insatisfacția față de propriul aspect exterior și despre care s-a spus că este foarte asemănătoare cu xenomelia, nu mai trebuie să fie o boală psihică? De ce acestor oameni (atât bărbați, cât și femei) nu li se mai recomandă vreo formă de terapie psihologică sau psihiatrică – iar statul, în special în Occident, este tot mai dornic și dispus să le finanțeze operațiile de amputare a unor părți din corp sănătoase? Statul pare să considere, în acest caz, că ceea ce le spun creierul și emoțiile acestor oameni reprezintă arbitrul și criteriul absolut pentru amputarea unei părți sănătoase din corp; iar ceea ce le spun creierul și emoțiile acestor oameni este considerat drept corect. (link aici către o ştire despre decizia OMS de a nu mai considera disforia de gen o boală mintală).
- De ce diferențele de gen reprezintă „alegeri”, deși biologia este în mod clar diferită, în timp ce „orientarea sexuală” este înnăscută, în timp ce biologia este în mod indiscutabil identică? Feministele susţin, de ceva timp, că ideea că diferenţele de „gen” ar fi înnăscute este o mare erezie; ele susţin că aceste diferenţe sunt rezultatul alegerii personale şi a condiţionării sociale. Şi asta în ciuda faptului că diferenţele între bărbaţi şi femei sunt „scrise” în ADN încă din momentul concepţiei şi se manifestă la toate nivelurile biologice (fapt recunoscut de marea majoritate a medicilor; aici un argument detaliat al Preşedintelui Colegiului American al Medicilor Pediatri). Pe de altă parte, lobby-ul LGBT susţine că „orientarea sexuală” este înnăscută („we are born that way”), în ciuda absenţei diferenţelor biologice – între un bărbat straight şi un bărbat gay nu există nici o diferenţă biologică. Chestiunea „genei gay” este controversată, iar studiile realizate pe gemeni identici au arătat că, în fapt, nu există nici o bază ştiinţifică solidă pentru a vorbi despre o predeterminare genetică homosexuală în afara contextului social (link aici către un studiu realizat pe gemeni identici de cercetătorii Peter Bearman şi Hannah Bruckner, de la universităţile Columbia, respectiv Yale).
- Am spus că xenomelia și anorexia pot fi boli periculoase atât pentru individ, cât și pentru societate – și chiar mortale. Dar ce părere aveți despre acest caz? O femeie de 44 de ani, născută Nancy, a trecut prin trei operații de „schimbare de sex” de la femeie la bărbat, între 2009 și 2012 – și a devenit Nathan Verhelst. În 2013, în urma unor „suferințe psihologice insuportabile”, Nathan a fost eutanasiat în Belgia. Așadar, intervențiile chirurgicale nu au reprezentat un panaceu și nu i-au micșorat suferința lui Nancy-Nathan – dimpotrivă, l-au /au dus-o la moarte. Ce fel de filozofie „umanistă” este aceasta în care Statul finanțează, întâi, intervenții chirurgicale pe care în cazul altor tulburări similare refuză clar să le finanțeze; iar apoi, când aceste intervenții nu duc la rezultatul dorit, statul finanțează uciderea legală a „pacientului”, care este eutanasiat precum un animal care nu mai poate fi ajutat în vreun fel?
- De ce nimeni nu ia în calcul și studiile realizate de psihiatrul-șef al John Hopkins Hospital din Baltimore, Paul McHugh, care a pregătit pentru operație copii născuți cu deformări ale organelor genitale externe cărora li s-au „asignat” în fragedă pruncie sexe diferite de cel biologic? Dr. Paul McHugh a scris: „Copiii transformați din constituția lor masculină în roluri de femeie au trecut prin suferințe de lungă durată, pe măsură ce atitudinile lor naturale au început să se manifeste. Părinții lor au trăit, de obicei, cu un sentiment de vinovăție față de decizia luată – punând la îndoială această decizie și rușinându-se, uneori, de falsificarea, atât biologică, cât și socială, pe care o impuseseră asupra copiilor lor. Cât despre adulții care au venit la noi susținând că și-au descoperit «adevărata» identitate sexuală și că au auzit despre operațiile de schimbare de sex, noi, psihiatrii, am fost distrași de la a studia cauzele și natura tulburării lor mentale, pregătindu-i în schimb pentru chirurgie și pentru o viață în celălalt sex. Am irosit resurse științifice și tehnice și ne-am distrus credibilitatea profesională colaborând cu nebunia în loc să încercăm să o studiem, să o tratăm, și în cele din urmă să o prevenim”.
Tot la același punct, de ce nimeni nu-l citează și pe dr. William Reiner, tot de la John Hopkins, care i-a urmărit, timp de mai multe decenii, pe unii dintre acești copii cărora li s-au „asignat” roluri de gen prin intervenții chirurgicale? Dr. William Reiner este citat în The New York Times: „Argumentul mai important este aceea că a fost un eșec monstruos, această idee că poți să schimbi sexul unui copil transformând organele genitale externe în sexul pe care l-ai ales. Această tendință a început în anii 1950, când chirurgii care se simțeau neajutorați când se întâlneau cu copii intersexuali s-au gândit că i-ar putea ajuta prin reasignarea sexului. Psihologii spuneau «poți să faci dintr-un băiat o fată sau orice altceva vrei.» Nu era adevărat. Copiii știau, adesea, acest lucru.”
- De ce nimeni nu vorbește despre cazul transgenderului Walt Heyer, a cărui autobiografie, „Trading My Sorrows”, este totuși cunoscută în Occident? Citez un scurt fragment: „Acum 30 de ani, am făcut o operație de schimbare de sex, dându-mă pe mâna unui chirurg priceput specializat în așa ceva, Dr. Stanley Biber. Încă de când îmi amintesc, am simțit că m-am născut în corpul greșit. Diagnosticul a fost disforie de gen, sau confuzie cu privire la identitatea de gen. Comunitatea de sprijin pentru persoane transgender mi-a oferit un răspuns – ia hormoni și fă o operație de schimbare de sex. Cu alte cuvinte, schimbă-te într-o femeie. Dar te poți schimba cu adevărat? Dr. Biber a susținut că m-a schimbat dintr-un bărbat într-o femeie. Mulți ani mai târziu, adevărul a ieșit la iveală – propriile cuvinte ale dr. Biber dintr-o declarație scrisă depusă într-un tribunal din California au arătat că nici o schimbare de sex nu s-a produs. Eram, într-adevăr, în continuare un bărbat. Organele mele perfect funcționale fuseseră amputate. Ani în care am arătat și am trăit ca o femeie nu mi-au adus tratamentul sau ușurarea promise. Încă sufeream de probleme psihologice care necesitau, în continuare, un diagnostic și un tratament corecte.” (link aici)
OMS a trecut, așadar, „incongruența de gen” într-o nouă categorie – „sănătatea sexuală”. Înțeleg că această reclasificare deschide cale liberă tratamentelor hormonale și intervențiilor chirurgicale „de schimbare de sex” finanțate de către Stat – așa cum se întâmplă, deja, în Marea Britanie, unde peste 800 de copii au primit tratamente medicale finanțate de stat în vederea pregătirii pentru operații de schimbare de sex (link aici). Operații care, în fapt, sunt, conform medicilor și oamenilor de știință, simple operații estetice, deoarece amputarea unor părți din corp sau adăugarea unor implanturi în alte părți din corp nu poate face dintr-un bărbat o femeie, sau dintr-o femeie un bărbat.
I-am văzut pe unii spunând că „OMS știe mai bine”; „iată de ce trebuie să-i ascultăm pe oamenii de știință, și nu pe preoți”. Am citat, aici, pe larg din oameni de știință renumiți care au studiat fenomenul de-a lungul multor ani și care au declarat, pentru publicații renumite precum New York Times, că mânați fiind de bune intenții au trăit în plină utopie, că și-au distrus credibilitatea profesională, și că au colaborat cu nebunia. Ca să corectez butada, ea ar trebui tradusă în felul următor: „iată de ce trebuie să-i ascultăm pe ideologi, și nu pe oamenii de știință”. Ideologi care au transformat vechea luptă de clasă în noua luptă mai „trendy” pentru identitate sexuală și identitate de gen.
(Celor care vor spune că, scriind aceste lucruri, nu manifest „empatie” față de persoanele transgender le voi răspunde – dragi activiști, voi sunteți, în fapt, cei care nu manifestați empatie și care îi împingeți pe mulți oameni care au nevoie de ajutor spre o minciună; iar dacă povestea tragică a lui Nathan Verhelst sau povestea lui Walt Heyer sau toate poveștile tragice citate de psihiatrii pe care i-am amintit aici nu vă mișcă: acest lucru spune multe despre felul cum vedeți lumea și despre gradul dvs. de empatie.)