VIDEO: Povestea unui tată care a dorit să-și avorteze fetița cu Sindrom Down

Heath White este un bărbat „perfect” care caută perfecțiunea în tot ceea ce face. La școală, în sport, în serviciul de ofițer FBI. Primul copil, Peeper, născută în 2005, era, bineînțeles, perfectă.
Viața „perfectă” a durat până când, în 2006, a aflat că al doilea copil al lui, cu care era atunci însărcinată soția, are Sindromul Down.
La început a fost cuprins cu totul de patima slavei deșarte: ce vor spune alții despre mine şi despre copilul meu. A căutat cu orice chip să o determine pe soție să avorteze. Deși Jennifer îl iubea mai mult decât orice și îi era teamă că o să o părăsească, ea nu a fost de acord cu luarea vieții fetiței.
La naștere, a spus că nu se vede ca are Sindromul Down. Soțul i-a răspuns că minte și au urmat câteva luni în care pentru el fetița nu exista.
Peste câteva luni însă, Paisley l-a făcut pe tatăl ei să se schimbe. Față de ea, dar și față de ideea de perfecțiune și succes.
A înțeles că Paisley este fetița lui, că este un om și că, în felul ei, este perfectă.
A început să alerge cu Paisley la curse și la maratoane. De acum, nu numai că o iubea, dar dorea să se și laude cu ea!
A reușit să își depășească și rușinea de a o respinge de la început, mărturisind acest lucru într-o scrisoare către Paisley. Ca și cum ar fi știut despre puterea spovedaniei, și-a dat seama ca este mai bine să nu lase niciun „secret murdar” în conștiința sa.
Acum Heath și Jennifer au patru copii. Dar cel de-al doilea, Paisley, l-a făcut pe tatăl ei să înțeleagă că tot ce făcuse în viață a fost departe de perfecțiune. Heath White spune acum că singurul lucru perfect pe care a putut să-l facă a fost dragostea sa pentru Paisley. Și dacă la început era îngrozit de gândul că va trebui să aibă grijă de ea, acum se teme că nu va trăi suficient.
Redăm în continuare transcrierea integrală a emisiunii „E:60” de la postul de televiziune american ESPN difuzată pe 1 octombrie 2012.

Heath White: Mă trezesc în fiecare dimineaţă şi primul lucru pe care îl fac este să alerg. Acesta este timpul meu personal.

(Narator:) După ore întregi de alergat, după nenumărate maratoane, după kilometri nenumăraţi, mereu se întoarce la scrisoare.

Dragă Paisley, am vrut să-mi iau un moment ca să-ţi spun despre tulburarea emoţională prin care m-ai făcut să trec în ultimii doi ani. M-am temut că într-o zi vei afla cât de fricos şi de egoist am fost şi cu cât m-am gândit mai mult la asta cu atât am devenit mai hotărât să-ţi spun adevărul.

(Narator:) Scrisoarea este o mărturisire adresată unei persoane care n-a citit-o niciodată. Persoana de care a vrut să fugă şi către care fuge acum.
 
Jeniffer White (soţia): El voia să fie perfect şi voia să se asigure că nimic din ceea ce făcea nu-i va sta în cale. Asta nu era ceea ce plănuise să fie, asta nu era familia pe care plănuise să o aibă. NU MAI ERA TOTUL PERFECT, ŞI ASTA NU ERA BINE.
 
(Narator:) Crescut în estul Texasului, Heath White, ştia un singur lucru: succesul. Era un sportiv remarcabil şi un elev de top,  absolvind liceul printre primii trei elevi din clasa lui. A câştigat o bursă la North Western State, în centrul statului Luouisiana. Acolo a început să alerge şi să reuşească în aproape tot ce îşi propunea.
 
Reporter: Ce note aveai?
 
Heath White: Note maxime. După ce am absolvit liceul am intrat la facultatea de drept pentru un semestru şi am fost acceptat într-un program de antrenament al piloţilor la Forţele Aeriene USA. Am crescut privind filmul TopGun. Vroiam să fiu Maverick(un personaj din TopGun).
 
(Narator:) Nu ştia ce anume, dar simţea că avea ceva deosebit de împlinit în viaţa lui.
Absolvind primul din clasa lui de piloţi, White a sărbătorit evenimentul în stilul său unic, cerând-o în căsătorie pe fata pe care o ştia din şcoala generală.
 
Heath White:  La sfârşitul festivităţii de absolvire toţi colegii mei s-au adunat în jurul lui Jeniffer, eu am îngenunchiat în faţa ei în timp ce toţi au strigat: “Vrei să te căsătoreşti cu mine?”
 
Jeniffer White: După ce am zis “da”, o doamnă s-a apropiat de mine şi m-a întrebat:  Până la urmă pe care l-ai ales? „Pe cel cu inelul”, i-am zis.
 
(Narator:) Heath şi Jeniffer s-au căsătorit pe 7 aprilie 2000. După 4 ani de căsătorie cei doi aşteptau primul lor copil.
 
Reporter: Cum urma să fie copilul, în mintea lui?
 
Heath White: Perfect! Ca el! Copiii noştri urmau să fie deştepţi, pentru că amândoi suntem absolvenţi de facultate. Urmau să fie perfecţi.
 
(Narator:) Pepper White s-a născut în mai 2005. Era o fetiţă sănătoasă. Un an mai târziu soţii White aşteptau din nou un copil.
 
Jeniffer White: Voiam să facem un frăţior pentru Pepper. Testele prenatale au arătat că acest copil urma să aibă Sindromul Down, o boală provocată  de un cromozom în plus, care întârzie şi limitează modul în care un copil se dezvoltă, atât fizic cât şi mental.
 
Reporter: Care era frica ta cea mai mare?
 
Jeniffer White:Că mă va părăsi, că pur şi simplu va fugi. Şi cel mai rău era că ştiam că el îmi va cere să avortez, deoarece cunoşteam faptul că principiile lui în legătură cu avortul nu sunt atât de puternice ca ale mele.
 
Heath White: Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă s-o forţez să facă un avort.
 
Reporter: Ce i-ai spus?
 
Heath White: Principala mea grijă era în legătură cu ce va crede lumea despre mine: ca bărbat, ca pilot, ca ofiţer în Forţele Aeriene. Ce slăbiciune din mine a provocat acest lucru? Nu a avut un comportament urât, obraznic sau abuziv. Pur şi simplu era absent emoţional.
 
Heath White: Sunt superior din punct de vedere genetic. Sunt un câştigător cu sânge de campion. Să afli că vei avea un copil cu Sindromul Down e ca şi cum ai muri. Aşa mă simţeam eu. Simţeam ca şi cum aş fi primit un copil defect. Aveam permanent în minte întrebarea: DE CE EU?
 
Jeniffer White: Îl iubesc pe bărbatul acesta mai mult decât propria mea viaţă, deci a trebuit să mă gândesc ce ar fi dacă aş scăpa de fetiţă. Şi îmi aduc aminte că o voce slabă din interior îmi spunea că nici nu se pune problema. Nu se va întâmpla aşa ceva. Eu am luptat cu aceste gânduri aproape o oră. El a luptat luni în şir.
 
Heath White: Ei i-a fost imposibil să facă avortul. 
(Narator:) Paisley White s-a născut  pe 16 martie 2007.
 
Heath White: Îmi aduc aminte de ziua în care s-a născut şi parcă o aud pe mama ei cum îmi zicea că fetiţa nu arată de parcă ar avea Sindromul Down. Şi i-am spus că minte, pentru că se vedea clar că are Sindromul Down.
 
Jeniffer White: M-am simţit de parcă am pierdut un copil, chiar dacă copilul era chiar în faţa mea. Şi cred că după ce am început s-o alăptez mi-am zis că e perfectă, vom fi bine cu toţii. Pentru Heath, care în perioada aceea încetase să mai alerge în competiţii, acceptarea a durat câteva luni.
 
Heath White: Momentul decisiv a fost când am pus-o jos şi am gâdilat-o iar ea a început să râdă şi să încerce să mă îndepărteze. Şi râsul ei, zâmbetul şi faptul că interacţiona cu mine m-au făcut să înţeleg că este la fel ca orice alt copil. Este copilul meu.
 
Reporter: Ce simţi când îţi aduci aminte de acel moment?
 
Heath White: Fericire. Pentru că în acel moment Paisley a reuşit să mă schimbe.
 
(Narator:) Schimbarea a venit parţial printr-o idee, un mod de a se arăta lumii şi de a-şi găsi un loc lângă ea.
 
Jeniffer White: Heath a început să alerge din nou, de data asta împingând-o pe Paisley.
 
Reporter: De ce ai vrut să faci asta?
 
Heath White: Ca să vadă lumea că sunt mândru de ea. Nimeni nu ştia cum m-am simţit înainte de a se naşte. Iar dacă voi reuşi  să împiedic măcar o familie sau o persoană să trăiască cu sentimentul de vinovăţie şi să nu facă greşeală pe care era cât pe ce s-o fac eu, va merita preţul plătit de Paisley mai târziu, în viaţă, când va afla adevăratele mele sentimente.
 
(Narator:) Pe 2 martie 2008, înainte ca Paisley să împlinească un an,  au alergat la primul lor maraton în Little Rock.
 
Heath White: Îmi aduc aminte când am fixat-o în cărucior. Era atât de mică şi am învelit-o bine, şi o zdruncinam când alergam cu ea.
 
Jeniffer White: Cred că eram la 100 de metri de linia de sosire şi Heath ne-a văzut şi s-a oprit şi noi l-am întrebat: ce faci? Şi el a zis: o s-o iau în braţe până la linia de sosire.
 
Heath White: Eram doar eu şi cu ea. Nimic nu mai stătea între noi. Uitându-mă la pozele din acea zi îmi dau seama că este o amintire frumoasă.
 
Reporter: Uită-te la medalia ta. Aţi făcut o treabă bună.
 
(Narator:) Acea linie de sosire era doar punctul de plecare pentru ce-a urmat. Heath a continuat să alerge împreună cu fata lui, dar a vrut să arate lumii cât de mândru este de ea printr-un alt mod. De această dată printr-un mod permanent.
 
Heath White: Primul lucru pe care îl vede cineva când se uită la Paisley este Sindromul Down, şi vreau ca acest lucru să-l vadă şi când se uită la mine.
 
(Narator:) În următorii 4 ani, în timpul liber de după jobul lui ca agent la FBI, Heath a alergat la tot mai multe curse împreună cu Paisley. 5 curse, 10 curse, încă 9 maratoane, inclusiv o cursă în oraşul său natal Wascon din Texas, în faţa familiei lui care aştepta la linia de sosire.
 
Reporter: Cum v-aţi descurcat?
 
Heath White:  Am câştigat. În acea zi ea era numărul 1.
 
Jeniffer White: Până atunci nu câştigaseră niciun loc întâi.
 
Ai câştigat medalia asta cu tati? Dar asta? Dar aceea? Uită-te şi la astea.
(Narator:) Cu toate acestea, nicio medalie şi nicio distanţă nu puteau să şteargă îngrijorările unui tată pentru fata lui.
 
Reporter: Care e teama ta cea mai mare?
 
Heath White: Mă tem că cineva îi va spune într-o zi “retardată”. Cineva poate va folosi acest cuvânt în prezenţa ei, pentru că e diferită… iar va trebui să-i explic cum stau lucrurile cu societatea şi s-o ajut să-şi reconstruiască stima de sine spunându-i cât de mult o iubesc.
 
(Narator:) Acesta e unul din motivele pentru care, în toiul atâtor curse şi maratoane, după ce Paisley a împlinit 18 luni, Heath s-a aşezat la birou şi a început să scrie scrisoarea adresată fetei lui: 
 

Voiam ca oamenii să ştie cât de multe m-ai învăţat, cât de mult te iubesc.

 
Heath White: Acesta a fost modul meu de a mă căi. Dacă n-aş fi scris scrisoarea, ea n-ar fi ştiut cum m-am simţit înainte se nască. Putea fi secretul meu ruşinos pe care l-aş fi dus toată viaţa. Dar nu vroiam să mai fie un secret, vroiam ca ea să ştie că reprezintă totul pentru mine.
 
(Narator:) Heath şi Jeniffer au mai adus pe lume al treilea copil, în 2010. O altă fetiţă, pe nume Tex. Şi acum îl aşteaptă pe al patrulea, tot o fetiţă, care urmează să se nască în octombrie anul acesta.
 
Reporter: Arăţi ca un eschimos.
 
(Narator:) Pe 4 martie anul acesta, la 38 de ani, Heath White se pregătea s-o împingă pe Paisley, acum în vârstă de 5 ani, pentru ultima oară. Această ultimă cursă urma să aibă un obiectiv mai adânc: de a alerga împreună  321 de mile, un număr cu o semnificaţie profundă. Numărul 321 este semnificativ pentru că Sindromul Down este a treia replică a celui de-al 21-lea cromozom. Atingând acest număr la ultima cursă, ea va rămâne în amintire pentru toată viaţa.
 
Reporter: De ce să te opreşti acum?
 
Heath White: Motivul e dincolo de Paisley. Ea se poate juca, poate merge mai departe fără ca eu s-o împing de la spate.
 
Jeniffer White: La început Heath a spus că nu vrea să aibă grijă de cineva pentru tot restul vieţii lui. Acum când se gândeşte la asta spune că s-ar putea să nu poată ajunge să aibă grijă de ea pentru tot restul vieţii ei.
 
Reporter: Cum descrii momentul în care ai trecut linia de sosire?
 
Heath White: A fost un moment greu, de-abia mi-am recăpătat răsuflarea. Nu ştiu ştiu dacă a fost epuizare fizică, dar eram destul de emoţionat, ştiind că va fi ultima oară când alergam împreună. Tot ce am făcut, tot ce am încercat să realizez nu a fost perfect. Dar dragostea mea pentru Paisley este perfectă. Voi fi mereu acolo ca să mă asigur că trece de linia de sosire.

Înainte ca tu să te naşti, eram îngrijorat numai de modul în care dizabilitatea ta va afecta imaginea mea. Nu există pe lume o oglindă mai bună decât tine. Tu eşti lumina şi întunericul meu şi este un privilegiu să-ţi fiu tată. Te voi iubi întotdeauna!

Tati

*
Din comentariile primite de la telespectatorii americani:
 
Anne Gross Beal: Ce ciudat că oamenii îşi doresc copii „perfecţi”, am fost şi eu pentru scurt timp însărcinată la 46 de ani (dar am pierdut sarcina) şi am refuzat testarea pre-natală, fiindcă ceilalţi copii ai mei erau deja adolescenţi şi ştiam că nu exista nicio analiză care putea să depisteze în avans accesele de nesupunere capricioasă, episoadele de udare a patului în somn, urcatul pe acoperiş, săritul pe fereastră de la etajul doi, condusul cu 140 la oră în zonă unde e limită de viteză 40 zone, mersul fără ulei de motor cale de 25 de kilometri, corijenţa la mate sau fizică, pierderea unei geci nou-nouţe care a costat peste 100 de dolari sau caca pe trotuar după ce ieşim de la biserică. Nu există teste prenatale care să ne poată scuti şi de aceste disconforturi, aşa că de ce să ne mai agităm? Niciun copil nu-i perfect! Obişnuiţi-vă cu asta.
 
Christine Temple: Fiica mea de 4 ani are SD. Tatăl ei a vrut să mă facă să o dau spre adopţie, iar medicii mi-au oferit avortul ca unică soluţie şi niciun fel de consiliere pentru alte opţiuni. M-am hotărât să las sarcina şi să sper că o să fe bine. când s-a născut, m-am simţit pe loc legată de ea şi, când am luat-o în braţe prima dată, am fost uimită cât de scumpă era. Da, astfel de copii vin cu unele probleme, dar frumuseţea de a o avea în viaţa noastră le depăşeşte cu mult. Cred că m-a făcut să devin o persoană mult mai bună, mai empatică. Puteţi vedea scumpetea mea, pe care mă bucur mult că am păstrat-o, la facebook.com/angelina.temple
 
Charoline Chambers: Fratele meu s-a născut în 1962 cu Sindrom Down. Nu pot să vă spun în câte feluri ne-a schimbat în mod minunat viaţa! Viaţa lui a fost un dar incredibil de la Dumnezeu atât pentru noi, familia sa, cât şi pentru toţi cei cu care intră în legătură. A plecat la ceruri la 48 de ani şi, în timp ce ne-am adunat să îl petrecem pe ultimul drum, a devenit evident că personalitatea lui plină de iubire necondiţionată, pusă pe şotii, graţioasă şi caldă ne-a influenţat şi ne-a schimbat pe toţi. Am devenit cu toţii mult mai buni numai prin faptul că l-am cunoscut. Cred că cei care se nasc cu SD au o inimă curată, sunt daruri direct din inima lui Dumnezeu! Sunt total de acord că aceşti copii ne pot învăţa că viaţa este cu adevărat perfectă doar atunci când ne primim unii pe ceilalţi cu braţele deschise!
 
Anonima: Slavă Domnului pentru mama aceea.  Soţul meu şi prima lui soţie au aflat că urma să aibă un copil cu sidnrom down (sic). El vorbise cu alt bărbat, care trecuse prin aceeaşi problemă. Acesta i-a spus soţului meu că avortarea propriului său copil cu SD a fost cea mai bună alegere. Din nefericire, şi soţul meu, împreună cu soţia de atunci, au decis să facă la fel. După 4 luni de sarcină, fosta a născut forţat un băieţel mort care avea SD, era minuscul, dar în rest perfect.
De atunci, pe soţul meu îl urmăreşte regretul că şi-a omorât propriul fiu fiindcă nu era „perfect” sau mai bine zis nu se potrivea cu imaginea noastră despre cum ar trebui să fie un copil. Mi-aş fi dorit ca o astfel de poveste să apară la vremea aceea, când au fost nevoiţi să ia o decizie, dar e bine şi acum, deoarece li se poate arăta şi altor părinţi că, acolo unde e bucurie, întotdeauna e şi perfecţiune. Chiar cred că povestea acestui bărbat va salva vieţi.
Kelly Ann McDonnell Justus: Fiica mea şi-a avortat al treilea copil. Soţul ei nu s-a putut apoi împăca cu gândul că şi-a ucis propriul fiu. Fiica mea a fost sedată, dar el a văzut totul. Ne-a fost foarte greu tuturor. Mie îmi place să cred că a fost o fetiţă. Luna aceasta ar fi împlinit trei ani.  Am fost mult timp sfâşiată, dar acum mi-am mai revenit.
Surse: LifeNews.com, ESPN

, , , , , , , , , , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns