Părinţii mei – „Hipioţii”

hippie

foto: www.freedigitalphotos.net

de Andreea Giurgea

Notă: Andreea Giurgea are 42 de ani, este căsătorită din 1993 şi are 6 copii. A terminat Facultatea de Jurnalism a Universităţii Bucureşti în 1997 şi Facultatea de Psihologie a Universităţii Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanţa ca psihoterapeut.

Nu cred că ei cunoşteau de fapt termenul. Eu l-am învăţat prin facultate şi n-am făcut nicio legătură cu familia noastră. Vară-mea a fost cea care a observat la un moment dat, şi mi-a spus şi mie, că noi am fost crescuţi “aşa, cam hippy”. Întâi m-am mirat. Mi-a luat ceva de răscolit prin amintiri ca să înţeleg că avea, de fapt, dreptate. Dincolo de aparenţe.

Mama n-a avut în viaţa ei blugi. (A avut totuşi o rochiţă hippy autentică, de jerseu, scurtă, imprimată cu flori mari, psihedelice. Acum e la mine). Tata a ajuns ce-i drept să-i poarte sistematic, dar numai după Revoluţie, când au apărut şi la noi – după ce se ieftiniseră. Tata nu a avut vreodată plete, dar am avut eu şi frate-meu. Dar vară-mea a văzut bine, părinţii mei erau spirite libere.

Citeşte şi: „De la al treilea copil, nu am mai simţit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

Munceau amândoi din greu la “serviciile” lor. Tata era de-a dreptul workaholic – în fine, pe vremea aia nu exista cuvântul ăsta la noi. Să zicem că era oltean perfecţionist. Mereu ajungea târziu acasă în timpul săptămânii. Frate-meu a venit odată plângând de la grădiniţă – “copiii răi” îi spuseseră că el nu are tătic. Ca pe noi ne luau mereu mama şi bunica. Atunci a pus mama piciorul în prag şi l-a obligat să-şi facă timp de câteva zile apariţia la 4 jumate să îşi recupereze moştenitorul. La înmormântarea lui am aflat cum colegii şi muncitorii îi spuneau “Ghepardul” – după paşii uriaşi cu care măsura şantierele. (Era un tip înalt. Eu şi frate-meu am moştenit dacă nu paşii, măcar viteza – de la mersul pe jos pe lângă el. La un pas de-al lui noi trebuia să facem trei – şi uite aşa mergem pe stradă de parcă am fi fugăriţi). Ajunsese al doilea în ierarhie după directorul fabricii deşi nu era membru de partid. Făcuse sport în tinereţe, volei, şi se ocupase cu drag să aibă fabrica lor echipă de fotbal, bază sportivă… A fost arbitru şi observator pentru meciurile de fotbal, mereu dispărea duminicile de acasă.

Mama era ceva mai relaxată. Fiindcă era drăguţă şi prietenoasă, şi vorbea fluent câteva limbi străine pe care le învăţase singura fără efort, pe lângă meseria ei de ingineră avea sarcina să facă şi PR – din nou, înainte să existe noţiunea asta pe la noi. Asta însemna că era pusă şi să se ocupe de delegaţiile “străine” care veneau să stabilească diverse colaborări cu fabrica ei – nu săriţi în sus, produceau hârtie. Şi trimisă, când era cazul, în deplasări similare. Traducea şi contractele, şi aşa mai departe. Muncea în plus, dar îi plăcea. Cel puţin n-am auzit-o niciodată plângându-se. Noi eram fericiţi, colaboratorii capitalişti îi mai scăpau câte o recompensă sub formă de ciocolată. Iată cum de pe vremea comuniştilor eu şi frate-meu ştiam ce e aia Toblerone.

Citeşte şi: „Familia înseamnă să te laşi pe tine şi plăcerile tale la o parte. Şi asta nu e uşor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog şi mamă a şase copii

Cea mai mare calitate profesională a părinţilor mei a fost însă că au reuşit să fie Oameni. După ce am terminat facultatea am lucrat vreo câteva luni la birourile unei firme mari din zona industrială. Ajungeam des prin fabrică, printre muncitori. Îmi auzeau numele: a, tu eşti fetiţa lui M/S ? (şi chipul interlocutorului se lumina de un zâmbet cald). Ce mai fac mămica/tăticu? … şi urmau frânturi de amintiri la fel de luminoase ca zâmbetele.

Mama habar n-avea să gătească. A învăţat târziu, după ce a murit bunica – şi de fapt a învăţat cu adevărat numai după ce a ieşit la pensie, de dragul nepoţilor. Nu se omora nici cu ordinea şi curăţenia. Mobila din casa noastră era desperecheată, majoritatea primite de ocazie de pe la rude. Piesele apăreau după nevoi – gen “a crescut copilul, să mai facem rost de un pat”. Eu am dormit până în clasa întâi în pătuţul de fier pe care îl avusesem ca bebe, după ce îi scoseseră plasele. S-a îndurat până la urma bunica şi mi-a cumpărat din pensie o mobilă cu pat şi birou pentru camera “mea”. Frate-meu avea o dormeză veche, cu arcuri. Ce mai săream toată ziua pe ea! Singura piesă de mobilier impresionantă era biblioteca din sufragerie, aproape cât peretele – când am apărut noi era deja plină ochi, stăteau cărţile în ea pe 2-3 rânduri. Clasicii ruşi erau pe rândul 2, aşa că i-am descoperit târziu.

Nimeni nu-şi bătea la noi capul cu estetica sau feng-shui-ul. Mobila din casă era mai degrabă un decor pentru activităţile locatarilor. Jucărioarele noastre făceau alpinism pe bibliotecă folosind aţă şi bolduri pe post de pitoane. (Varianta Himalaia era să îi coborâm legaţi cu sfoară în jos de la balcon, de la etajul 6). Ne căţărăm pe şifonier şi de acolo săream de-a latul camerei în patul părinţilor. Din cutii de bomboane sau pantofi făceam tot felul de complexe rezidenţiale înşirate prin toată casa. Sub masă din sufragerie construiam forturi. Taburetele mergeau perfect la cursele cu obstacole organizate pe hol – la una din astea am reuşit să îmi sparg capul. Cel mai romantic joc era cel în care eu şi frate-meu deveneam haiduci, ne făceam cai dintr-o combinaţie suspecta de scaune, perne şi paturi iar semnul distinctiv al haiduciei, nu ştiu de ce, erau 2 pălării ale tatei. Jocul se chema “De-a Vitezele Pălării”. Când apăreau şi verişorii se lăsa cu baba-oarba pe holuri şi ascunsa prin şifoniere. Nu-mi amintesc să fi fost certaţi vreodată, deşi diversele consecinţe ale imaginaţiei noastre umpleau casa cu zilele blocând traficul spre baie sau frigider. Prin comparaţie, eu sunt faţă de copiii mei o adevărată scorpie.

Aveau salarii mari, dar niciodată nu am avut senzaţia că „avem bani”. (Acum realizez că probabil banii lor se duceau pe mâncare cumpărată la negru, fiindcă nu îmi amintesc să fi stat regulat la cozi sau să fi suferit de foame). Nu aveam în casă lucruri de valoare. (Aveam, ce-i drept, o maşină cumpărată cam pe când mă născusem eu). Nu primeam cadouri scumpe. Nu aveam blugi – supremul lux pe vremea aia. Dacă voiam o păpuşă mai de fitze mă duceam să mă rog de bunica. Dar au reuşit să ne cumpere biciclete la amândoi – Pegasuri din alea pliabile să încapă în lift, costau o grămadă. (După aia tata băga aproape zilnic una din ele în portbagaj şi mergea cu noi în Portul Tomis unde nu era trafic, să se convingă că ne descurcăm. Abia acum îl înţeleg, pe atunci tare ne mai enerva). În schimb, nu era vacanţă de vară şi de iarnă fără să plecăm pe undeva. Ne cazam pe la prieteni, la rude, uneori la vreun hotel sau cabană. Ne-au dus pe munte – în Ciucaş – de pe la 7-8 ani. Ne-au cumpărat chiar şi patine de la Sinaia (le schimbam periodic cu ale verişorilor sau prietenilor când ne rămâneau mici). Ne-au cărat în drumeţii. Aproape fiecare sfârşit de săptămână de când se încălzea afară însemna ieşiri în jurul oraşului cu câte un grup de prieteni. Am o grămadă de amintiri pline de aer şi soare, de mare şi lac, de magicele păduri din Dobrogea debordând de viaţă. Când tai iarba în curte acum, mirosul mă aruncă direct în copilărie.

Nu am simţit că eram centrul vieţii lor, dar nici nu am fost vreodată deranjaţi de asta. Nu au renunţat pentru noi la bucuriile lor ( îmi amintesc seri prelungite de remi cu masa acoperită cu o pătură să nu facă zgomot, de băute relaxate cu prietenii, de adunări pe la câte unul care „avea video” până noaptea târziu). Doar ne-au altoit firesc pe lângă ele ca şi cum asta ar fi fost singura soluţie logică. Ne distram şi noi pe lângă ei în legea noastră cu copiii prietenilor respectivi sau cu verişorii aferenţi. Care acum ne sunt, la rândul lor, prieteni. Acum realizez că atmosfera în care am crescut seamăna oarecum cu cea pe care am trăit-o mai târziu la cămin pe când eram la facultate – o comuniune relaxată cu oameni având aceleaşi interese şi plăceri, cu care te poţi înţelege în gesturi şi cuvinte puţine, şi care te acceptă aşa cum eşti. Lângă care poţi fi tu însuţi..

Tata şi mama se purtau ca o echipă. Într-un concediu de iarnă cu polei am derapat şi am intrat cu maşina într-un şanţ; tata a suit-o pe mama pe capota, aşa am reuşit să ieşim şi am mers câţiva kilometri. Nici acum nu înţeleg cum a reuşit să stea pe capota sticloasă de la chiciură. Pe când era însărcinată cu mine era consemnată la pat în ultimele luni şi tata o scotea afară cărând-o în braţe. Tata avea diabet insulinodependent, avea perioade când făcea destul de des crize de hipoglicemie (la astea omul nu mai e conştient şi de obicei nu-i deloc cooperant, e destul de greu să te descurci cu el, mai ales că tata avea un metru optzeci) – n-am auzit-o pe mama să se plângă vreodată de complicaţiile vieţii alături de el. Nu erau cuplul perfect, se ciondăneau şi ei ca oamenii, se călcau pe nervi mai mereu unul pe celălalt, dar nu se certau niciodată în situaţii de criză. Atunci se mobilizau şi făceau ceea ce trebuia făcut, fără văicăreli şi reproşuri. (Cred că se completau unul pe altul mult mai mult decât am înţeles noi vreodată. Probabil că faptul că tata a supravieţuit până la 82 de ani cu un diabet sever declanşat în tinereţe se datorează în mare măsură relaţiei lor).

Au ştiut mereu să îşi acorde unul altuia libertatea de a fi ei înşişi. Tata dispărea liniştit la meciurile lui, mama venea în unele seri târziu acasă de la vreo „cină de protocol” sau mergea fără el la teatru… Ne mai luau şi pe noi uneori. Nu că nu ar fi încercat să împărtăşească preocupările respective unul cu altul, doar ajunseseră în timp la concluzia că nu-i obligatoriu ca tot ceea ce îi place unuia să îi placă şi celuilalt Singurele scandaluri erau când workaholicul de tata declară că nu-şi poate lua concediu. Astea erau activităţi clare de familie, nu existau scuze.

Şi-au acceptat cu drag unul celuilalt părinţii, fraţii şi surorile, şi majoritatea rubedeniilor. Am crescut într-o mare familie prietenoasă, printre verişori de diverse grade şi provenienţe, am realizat destul de târziu care din ei e din partea mamei şi care din partea tatei. Prietenii unuia deveneau automat şi prietenii celuilalt, primiţi oricând în la noi în casă şi ajutaţi necondiţionat. Aşa cum erau primiţi mai târziu şi prietenii noştri.

Ne-au oferit şi nouă aceeaşi libertate. Nu ne-au cenzurat niciodată preocupările, hainele, timpul liber, prieteniile, ni le-au acceptat ca pe ceva firesc. Nu ne-au impus vreo facultate sau vreo carieră anume, ci ne-au lăsat să ne asumăm propriile alegeri şi chiar eşecurile. Mai comentau ei uneori, dar interdicţii propriu-zise nu au existat. Poate că ne-a fost mai greu aşa – şi eu şi fratele meu am renunţat după un an la facultăţile la care intrasem iniţial după terminarea liceului – dar acum nici unul din noi nu e nefericit cu meseria lui, şi cred că nu e puţin lucru.

Ne-au ajutat mereu cât au putut – tata mai discret, ca un adevărat senior, mama mai protestând şi dându-şi cu părerea, dar au fost alături de noi la nevoie cu tot ce au putut ei. Am învăţat şi noi să nu le cerem mai mult. Ni s-a părut corect, căci şi ei ne cereau rareori câte ceva – tata aproape niciodată.
Nu i-am auzit vreodată făcându-şi vreo declaraţie de dragoste. Dar nu am auzit niciodată la noi în casa nici înjurături sau cuvinte tăioase. Sau ironii încărcate de răutate. Am auzit în schimb spunându-se lucrurilor pe nume. Am auzit glume şi haz de necaz cât cuprinde. Nimeni nu se supăra, şi aşa am învăţat să nu ne supărăm nici noi. Şi să râdem unul de altul şi chiar de noi înşine. Să nu te iei prea în serios e un exerciţiu minunat.

Nu au fost părinţii perfecţi. (E drept, nici nu au cerut perfecţiunea de la noi).Şi eu şi fratele meu am avut destule să le reproşăm de-a lungul anilor, spuse sau nespuse. Dar nu cred că le-am mulţumit vreodată îndeajuns pentru tot ce ne-au dăruit fiind aşa cum au fost – lucruri pe care ni le-au transmis fără să ne dăm măcar seama. Pentru loialitate, generozitate, curaj. Pentru firescul de a lua din povara celui de lângă tine atunci când devine prea grea, fără a cere nimic în schimb. Pentru tăria de a accepta durerea şi greutăţile ca pe o parte inerentă a vieţii şi relaţiilor dintre oameni. Pentru munţi şi pentru plajele pustii, pentru păduri, pentru iarba proaspăt cosită. Pentru mersul prin zăpada până la genunchi. Pentru libertate.

Şi pentru puterea de a plăti preţul ei.

Mulţumesc, mamă!

Mulţumesc, tată!

Subscribe

Subscribe to our e-mail newsletter to receive updates.

, ,


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com



Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.