Notă: Andreea Giurgea are 42 de ani, este căsătorită din 1993 și are 6 copii. A terminat Facultatea de Jurnalism a Universității București în 1997 și Facultatea de Psihologie a Universității Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanța ca psihoterapeut.
Nu cred că ei cunoșteau de fapt termenul. Eu l-am învățat prin facultate și n-am făcut nicio legătură cu familia noastră. Vară-mea a fost cea care a observat la un moment dat, și mi-a spus și mie, că noi am fost crescuți “așa, cam hippy”. Întâi m-am mirat. Mi-a luat ceva de răscolit prin amintiri ca să înțeleg că avea, de fapt, dreptate. Dincolo de aparențe.
Mama n-a avut în viața ei blugi. (A avut totuși o rochiță hippy autentică, de jerseu, scurtă, imprimată cu flori mari, psihedelice. Acum e la mine). Tata a ajuns ce-i drept să-i poarte sistematic, dar numai după Revoluție, când au apărut și la noi – după ce se ieftiniseră. Tata nu a avut vreodată plete, dar am avut eu și frate-meu. Dar vară-mea a văzut bine, părinții mei erau spirite libere.
Citește și: „De la al treilea copil, nu am mai simțit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog și mamă a șase copii
Munceau amândoi din greu la “serviciile” lor. Tata era de-a dreptul workaholic – în fine, pe vremea aia nu exista cuvântul ăsta la noi. Să zicem că era oltean perfecționist. Mereu ajungea târziu acasă în timpul săptămânii. Frate-meu a venit odată plângând de la grădiniță – “copiii răi” îi spuseseră că el nu are tătic. Ca pe noi ne luau mereu mama și bunica. Atunci a pus mama piciorul în prag și l-a obligat să-și facă timp de câteva zile apariția la 4 jumate să își recupereze moștenitorul. La înmormântarea lui am aflat cum colegii și muncitorii îi spuneau “Ghepardul” – după pașii uriași cu care măsura șantierele. (Era un tip înalt. Eu și frate-meu am moștenit dacă nu pașii, măcar viteza – de la mersul pe jos pe lângă el. La un pas de-al lui noi trebuia să facem trei – și uite așa mergem pe stradă de parcă am fi fugăriți). Ajunsese al doilea în ierarhie după directorul fabricii deși nu era membru de partid. Făcuse sport în tinerețe, volei, și se ocupase cu drag să aibă fabrica lor echipă de fotbal, bază sportivă… A fost arbitru și observator pentru meciurile de fotbal, mereu dispărea duminicile de acasă.
Mama era ceva mai relaxată. Fiindcă era drăguță și prietenoasă, și vorbea fluent câteva limbi străine pe care le învățase singura fără efort, pe lângă meseria ei de ingineră avea sarcina să facă și PR – din nou, înainte să existe noțiunea asta pe la noi. Asta însemna că era pusă și să se ocupe de delegațiile “străine” care veneau să stabilească diverse colaborări cu fabrica ei – nu săriți în sus, produceau hârtie. Și trimisă, când era cazul, în deplasări similare. Traducea și contractele, și așa mai departe. Muncea în plus, dar îi plăcea. Cel puțin n-am auzit-o niciodată plângându-se. Noi eram fericiți, colaboratorii capitaliști îi mai scăpau câte o recompensă sub formă de ciocolată. Iată cum de pe vremea comuniștilor eu și frate-meu știam ce e aia Toblerone.
Cea mai mare calitate profesională a părinților mei a fost însă că au reușit să fie Oameni. După ce am terminat facultatea am lucrat vreo câteva luni la birourile unei firme mari din zona industrială. Ajungeam des prin fabrică, printre muncitori. Îmi auzeau numele: a, tu ești fetița lui M/S ? (și chipul interlocutorului se lumina de un zâmbet cald). Ce mai fac mămica/tăticu? … și urmau frânturi de amintiri la fel de luminoase ca zâmbetele.
Mama habar n-avea să gătească. A învățat târziu, după ce a murit bunica – și de fapt a învățat cu adevărat numai după ce a ieșit la pensie, de dragul nepoților. Nu se omora nici cu ordinea și curățenia. Mobila din casa noastră era desperecheată, majoritatea primite de ocazie de pe la rude. Piesele apăreau după nevoi – gen “a crescut copilul, să mai facem rost de un pat”. Eu am dormit până în clasa întâi în pătuțul de fier pe care îl avusesem ca bebe, după ce îi scoseseră plasele. S-a îndurat până la urma bunica și mi-a cumpărat din pensie o mobilă cu pat și birou pentru camera “mea”. Frate-meu avea o dormeză veche, cu arcuri. Ce mai săream toată ziua pe ea! Singura piesă de mobilier impresionantă era biblioteca din sufragerie, aproape cât peretele – când am apărut noi era deja plină ochi, stăteau cărțile în ea pe 2-3 rânduri. Clasicii ruși erau pe rândul 2, așa că i-am descoperit târziu.
Nimeni nu-și bătea la noi capul cu estetica sau feng-shui-ul. Mobila din casă era mai degrabă un decor pentru activitățile locatarilor. Jucărioarele noastre făceau alpinism pe bibliotecă folosind ață și bolduri pe post de pitoane. (Varianta Himalaia era să îi coborâm legați cu sfoară în jos de la balcon, de la etajul 6). Ne cățărăm pe șifonier și de acolo săream de-a latul camerei în patul părinților. Din cutii de bomboane sau pantofi făceam tot felul de complexe rezidențiale înșirate prin toată casa. Sub masă din sufragerie construiam forturi. Taburetele mergeau perfect la cursele cu obstacole organizate pe hol – la una din astea am reușit să îmi sparg capul. Cel mai romantic joc era cel în care eu și frate-meu deveneam haiduci, ne făceam cai dintr-o combinație suspecta de scaune, perne și paturi iar semnul distinctiv al haiduciei, nu știu de ce, erau 2 pălării ale tatei. Jocul se chema “De-a Vitezele Pălării”. Când apăreau și verișorii se lăsa cu baba-oarba pe holuri și ascunsa prin șifoniere. Nu-mi amintesc să fi fost certați vreodată, deși diversele consecințe ale imaginației noastre umpleau casa cu zilele blocând traficul spre baie sau frigider. Prin comparație, eu sunt față de copiii mei o adevărată scorpie.
Aveau salarii mari, dar niciodată nu am avut senzația că „avem bani”. (Acum realizez că probabil banii lor se duceau pe mâncare cumpărată la negru, fiindcă nu îmi amintesc să fi stat regulat la cozi sau să fi suferit de foame). Nu aveam în casă lucruri de valoare. (Aveam, ce-i drept, o mașină cumpărată cam pe când mă născusem eu). Nu primeam cadouri scumpe. Nu aveam blugi – supremul lux pe vremea aia. Dacă voiam o păpușă mai de fitze mă duceam să mă rog de bunica. Dar au reușit să ne cumpere biciclete la amândoi – Pegasuri din alea pliabile să încapă în lift, costau o grămadă. (După aia tata băga aproape zilnic una din ele în portbagaj și mergea cu noi în Portul Tomis unde nu era trafic, să se convingă că ne descurcăm. Abia acum îl înțeleg, pe atunci tare ne mai enerva). În schimb, nu era vacanță de vară și de iarnă fără să plecăm pe undeva. Ne cazam pe la prieteni, la rude, uneori la vreun hotel sau cabană. Ne-au dus pe munte – în Ciucaș – de pe la 7-8 ani. Ne-au cumpărat chiar și patine de la Sinaia (le schimbam periodic cu ale verișorilor sau prietenilor când ne rămâneau mici). Ne-au cărat în drumeții. Aproape fiecare sfârșit de săptămână de când se încălzea afară însemna ieșiri în jurul orașului cu câte un grup de prieteni. Am o grămadă de amintiri pline de aer și soare, de mare și lac, de magicele păduri din Dobrogea debordând de viață. Când tai iarba în curte acum, mirosul mă aruncă direct în copilărie.
Nu am simțit că eram centrul vieții lor, dar nici nu am fost vreodată deranjați de asta. Nu au renunțat pentru noi la bucuriile lor ( îmi amintesc seri prelungite de remi cu masa acoperită cu o pătură să nu facă zgomot, de băute relaxate cu prietenii, de adunări pe la câte unul care „avea video” până noaptea târziu). Doar ne-au altoit firesc pe lângă ele ca și cum asta ar fi fost singura soluție logică. Ne distram și noi pe lângă ei în legea noastră cu copiii prietenilor respectivi sau cu verișorii aferenți. Care acum ne sunt, la rândul lor, prieteni. Acum realizez că atmosfera în care am crescut seamăna oarecum cu cea pe care am trăit-o mai târziu la cămin pe când eram la facultate – o comuniune relaxată cu oameni având aceleași interese și plăceri, cu care te poți înțelege în gesturi și cuvinte puține, și care te acceptă așa cum ești. Lângă care poți fi tu însuți..
Tata și mama se purtau ca o echipă. Într-un concediu de iarnă cu polei am derapat și am intrat cu mașina într-un șanț; tata a suit-o pe mama pe capota, așa am reușit să ieșim și am mers câțiva kilometri. Nici acum nu înțeleg cum a reușit să stea pe capota sticloasă de la chiciură. Pe când era însărcinată cu mine era consemnată la pat în ultimele luni și tata o scotea afară cărând-o în brațe. Tata avea diabet insulinodependent, avea perioade când făcea destul de des crize de hipoglicemie (la astea omul nu mai e conștient și de obicei nu-i deloc cooperant, e destul de greu să te descurci cu el, mai ales că tata avea un metru optzeci) – n-am auzit-o pe mama să se plângă vreodată de complicațiile vieții alături de el. Nu erau cuplul perfect, se ciondăneau și ei ca oamenii, se călcau pe nervi mai mereu unul pe celălalt, dar nu se certau niciodată în situații de criză. Atunci se mobilizau și făceau ceea ce trebuia făcut, fără văicăreli și reproșuri. (Cred că se completau unul pe altul mult mai mult decât am înțeles noi vreodată. Probabil că faptul că tata a supraviețuit până la 82 de ani cu un diabet sever declanșat în tinerețe se datorează în mare măsură relației lor).
Au știut mereu să își acorde unul altuia libertatea de a fi ei înșiși. Tata dispărea liniștit la meciurile lui, mama venea în unele seri târziu acasă de la vreo „cină de protocol” sau mergea fără el la teatru… Ne mai luau și pe noi uneori. Nu că nu ar fi încercat să împărtășească preocupările respective unul cu altul, doar ajunseseră în timp la concluzia că nu-i obligatoriu ca tot ceea ce îi place unuia să îi placă și celuilalt Singurele scandaluri erau când workaholicul de tata declară că nu-și poate lua concediu. Astea erau activități clare de familie, nu existau scuze.
Și-au acceptat cu drag unul celuilalt părinții, frații și surorile, și majoritatea rubedeniilor. Am crescut într-o mare familie prietenoasă, printre verișori de diverse grade și proveniențe, am realizat destul de târziu care din ei e din partea mamei și care din partea tatei. Prietenii unuia deveneau automat și prietenii celuilalt, primiți oricând în la noi în casă și ajutați necondiționat. Așa cum erau primiți mai târziu și prietenii noștri.
Ne-au oferit și nouă aceeași libertate. Nu ne-au cenzurat niciodată preocupările, hainele, timpul liber, prieteniile, ni le-au acceptat ca pe ceva firesc. Nu ne-au impus vreo facultate sau vreo carieră anume, ci ne-au lăsat să ne asumăm propriile alegeri și chiar eșecurile. Mai comentau ei uneori, dar interdicții propriu-zise nu au existat. Poate că ne-a fost mai greu așa – și eu și fratele meu am renunțat după un an la facultățile la care intrasem inițial după terminarea liceului – dar acum nici unul din noi nu e nefericit cu meseria lui, și cred că nu e puțin lucru.
Ne-au ajutat mereu cât au putut – tata mai discret, ca un adevărat senior, mama mai protestând și dându-și cu părerea, dar au fost alături de noi la nevoie cu tot ce au putut ei. Am învățat și noi să nu le cerem mai mult. Ni s-a părut corect, căci și ei ne cereau rareori câte ceva – tata aproape niciodată.
Nu i-am auzit vreodată făcându-și vreo declarație de dragoste. Dar nu am auzit niciodată la noi în casa nici înjurături sau cuvinte tăioase. Sau ironii încărcate de răutate. Am auzit în schimb spunându-se lucrurilor pe nume. Am auzit glume și haz de necaz cât cuprinde. Nimeni nu se supăra, și așa am învățat să nu ne supărăm nici noi. Și să râdem unul de altul și chiar de noi înșine. Să nu te iei prea în serios e un exercițiu minunat.
Nu au fost părinții perfecți. (E drept, nici nu au cerut perfecțiunea de la noi).Și eu și fratele meu am avut destule să le reproșăm de-a lungul anilor, spuse sau nespuse. Dar nu cred că le-am mulțumit vreodată îndeajuns pentru tot ce ne-au dăruit fiind așa cum au fost – lucruri pe care ni le-au transmis fără să ne dăm măcar seama. Pentru loialitate, generozitate, curaj. Pentru firescul de a lua din povara celui de lângă tine atunci când devine prea grea, fără a cere nimic în schimb. Pentru tăria de a accepta durerea și greutățile ca pe o parte inerentă a vieții și relațiilor dintre oameni. Pentru munți și pentru plajele pustii, pentru păduri, pentru iarba proaspăt cosită. Pentru mersul prin zăpada până la genunchi. Pentru libertate.
Și pentru puterea de a plăti prețul ei.
Mulțumesc, mamă!
Mulțumesc, tată!
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
