eutanasie

Nu este nimic eroic în a te sinucide: Pe data de 1 noiembrie, tânăra de 29 de ani Brittany Maynard a anunțat că își va lua viața

This undated photo provided by the Maynard family shows Brittany Maynard. The terminally ill California woman moved to Portland, Ore., to take advantage of Oregon's Death with Dignity Act, which was established in the 1990s. Maynard wants to pass a similar law in California and has turned to advocacy in her final days. (AP Photo/Maynard Family)
de Matt Walsh

Dacă ați petrecut ceva timp pe Facebook, atunci probabil că ați observat figura lui Brittany Maynard apărând obsesiv, în ultimele zile, pe pagina de noutăți a profilului dumneavoastră. Iar prietenii din lista de Facebook, care v-au trimis link-uri spre site-uri ce afișau povestea acestei tinere, au postat probabil comentarii prin care își arătau susținerea și adorația față de acesta, comentarii ca acela pe care tocmai l-am citit acum câteva minute: “Wow! O poveste care te inspiră! Brittany, ești așa de curajoasă!”

Veți fi scuzați dacă ați ales să nu dați click pentru a citi mai departe despre ce este vorba. În ziua de azi suntem așa de supraaglomerați de “povești inspiraționale” furnizate de mediile virtuale, încât devine din ce în ce mai greu să le mai ingeram. Dar, înainte de a vă continua programul zilnic, rămânând cu vaga impresie că undeva, cineva cu numele Brittany Maynard, săvârșește un act eroic și impresionant, cred că ar trebui, totuși, să știți exact care este acest act care i-a extaziat în așa măsură pe toți prietenii voștri:

Pe data de 1 noiembrie, anul acesta, tânăra de 29 de ani, Brittany Maynard, își va lua viața.

Ea își va curma viața cu ajutorul unei pastile și asistată de un medic.

Sinucidere.

Prietenii dumneavoastră sunt impresionați de faptul că o femeie își plănuiește sinuciderea.

Am reușit să vă rețin atenția?

Această fotografie, nedatată, furnizată de familia Maynard, o înfățișează pe Brittany. Tânăra, suferind de o boală în stadiu terminal, s-a mutat din California în Portland, Oregon, împreună cu soțul ei, pentru a beneficia de prevederile legii “Moarte cu demnitate”, adoptată în anii ’90. Maynard vrea ca o astfel de lege să fie adoptată și în California, de aceea, în ultimele sale zile, a devenit o militantă pentru această cauză.

Cu siguranță, povestea sa este una teribilă, tragică. Chiar dacă nu împărtășesc entuziasmul cvasi-universal față de intenția sa de a alege eutanasia, totuși, îmi e foarte milă de ea.

Iată o scurtă trecere în revistă a evenimentelor:

La începutul acestui an, Brittany a fost diagnosticată cu o tumoră pe creier. La început, doctorii i-au spus că mai are 10 ani de trăit, dar acești 10 ani s-au transformat curând în câteva luni, boala avansând mai repede decât se anticipase.

După “luni de cercetare”, tânăra a decis că este mai bine “să moară cu demnitate” decât să încerce să lupte cu boala, luptă care ar fi implicat, fără îndoială, multă durere și suferință. Așa că ea și soțul ei s-au mutat în Oregon, unde sinuciderea asistată este legală, iar Brittany și-a notat în calendar dată la care s-a hotărât să moară.

A ales că acesta dată să fie 1 noiembrie, deoarece pe 30 octombrie este ziua soțului ei.

A realizat o înregistrare video pentru un grup pro-eutanasie, prin intermediul căreia a descris cum vor fi ultimele sale clipe de viață: “Am hotărât că voi fi înconjurată de membrii apropiați ai familiei, adică soțul, mama, tatăl vitreg și prietena mea cea mai bună, care este și ea medic. Îmi voi sfârși viața sus, în dormitorul meu și al soțului, cu el și cu mama mea lângă mine, și mă voi stinge liniștit, pe fondul muzical al unei melodii preferate.”

Eu nu am avut niciodată cancer în ultimul stadiu. Nici nu-mi pot imagina panica, durerea, sfâșierea pe care această stare o implică. Mă rog pentru acesta tânără și pentru toți cei loviți de acest flagel înspăimântător. Îmi pare foarte, foarte rău pentru că această imensă povară a fost aruncată pe umerii ei. Cu siguranță, este o cruce mai grea decât orice mi-a fost dat mie să duc vreodată (deși, poate, la un moment dat, va veni și rândul meu).

Și, dată fiind starea ei, e de înțeles dacă voi fi acuzat de cruzime și lipsă de sensibilitate pentru că nu sunt de acord cu alegerea pe care a făcut-o. Dar trebuie să ținem seama de faptul că noi nici nu am fi știut despre această alegere dacă ea nu ar fi ales să o facă publică. Brittany a formulat cereri și memorii și a susținut înființarea de grupuri pro-eutanasie, totul cu scopul de a transforma eutanasia într-un act acceptat, atât din punct de vedere legal, cât și cultural.

Brittany este un pacient cu cancer și, în același tip, o activistă înfocată în cadrul programelor de susținere a eutanasiei. Această ultimă calitate a sa face să fie necesar ca noi, cei care ne opunem acestui curent, acestui adevărat cult al morții, să ne facem auziți. Tăcerea noastră poate fi mortală, atât la propriu, cât și la figurat.

Dacă există cineva care are ceva de obiectat, dacă există cineva care ar vrea să se implice în această chestiune pentru a menționa faptul că, totuși, poate nu ar trebui să tratăm sinuciderea ca fiind soluția medicală legitimă pentru cancer, cred că acum este momentul potrivit ca aceste persoane care au ceva de zis în acest sens să se facă auzite. Pentru că până acum reacțiile și comentariile publicate vizavi de cazul Brittany sunt doar dintre cele care susțin cu tărie cauza eutanasiei, ceea ce mi se pare îngrijorător.

Canalul de televiziune CBS a difuzat o parte din filmulețul pro-eutanasie al lui Brittany și, în loc să  trateze tema sa ca pe o chestiune controversată, l-a prezentat ca fiind o “mărturie plină de forță”, iar autoarea ei ar trebui “aplaudata”.
Alte publicații cu pretenții de imparțialitate au înlocuit cuvântul “eutanasie” cu expresia “a muri cu demnitate”, expresie pe care o folosesc când se referă la sinuciderea asistată în articole care, de fapt, pledează pentru acesta cauză, nu doar relatează în mod echidistant cazul Brittany.

Eu unul m-am săturat să văd cum în toată media se vorbește despre sinucidere folosind cuvinte ca “demnitate”, “curaj”, îndrăzneală”, “forță”. Expresiile-clișeu prin care oamenii se eschivează de obicei de la a condamna pe față actele criminale sunt din nou scoase la înaintare: “este corpul ei”, “este alegerea ei”, “este viața ei”.

Dacă veți citi comentariile cititorilor din subsolul articolelor ce relatează acest caz, veți descoperi că ele scot la iveală adorația oarbă și de-a dreptul înfricoșătoare a autorilor lor față de eutanasie. Se face referire la persoana lui Brittany cu apelative și expresii folosite, în general, doar atunci când facem referire la eroi de război sau la martiri. Iată o mostră din Povestea lui Roy:

“Această femeie este al naibii de NEÎNFRICATĂ și altruistă. Respect .
Îi admir curajul și sper doar că eu să fiu la fel de puternic când voi avea de luat aceeași decizie pentru mine.
Ce femeie curajoasă. Plină de demnitate și calm.
Îi aplaud curajul, onestitatea și eroismul în fata sorții oribile.”

Dacă e să ne luăm după opinia generală, se pare că în această societate a noastră, atât de modernă și emancipată, Brittany chiar este o martiră. Este o martiră a cauzei auto-distrugerii.
Mă îngrozesc la gândul că ai mei copii vor trebui să crească într-o lume care venerează cu atâta înfocare, fără nici o reținere, sinuciderea. Este atât de greșită această atitudine, a slăvi o persoană pentru că își ia viața, adresându-i apelative ca “eroină” și “plină de curaj” poate avea implicații atât de dezastruoase, încât nici nu știu cu ce să încep în a explica cum stă, de fapt, situația. Poate că ar fi mai potrivit să încep, pur și simplu, cu ceea ce este cel mai evident.

Dacă afirmăm că pacienții bolnavi de cancer care decid să se omoare sunt plini de curaj și eroism, ce spunem atunci despre acei pacienți care nu fac asta? Ce spunem despre o femeie care alege să se lupte până la sfârșit, să trăiască cât de mult poate și care se topește încet, în agonie, până la ultima suflare ?

Acesta persoană nu este plină de eroism? Nu este plină de demnitate? Eu credeam că trebuie să aplaudăm tocmai acest gen de persoane. Credeam că este de admirat tocmai curajul și tenacitatea acesteia. Îmi pare rău, dar nu putem să emitem, în această chestiune, două teorii cu aceeași valoare de adevăr. Dacă este un act eroic să te lupți cu cancerul, atunci eroismul acestui act este dat tocmai de lupta în sine, și nu de renunțarea la ea și alegerea morții în loc.

Altfel spus, dacă a te chinui să ții piept cancerului până la amarul sfârșit este un act de curaj, atunci nu poate fi tot un act de curaj și a opta “să mori în termenii tăi”. Ceea ce face ca una dintre opțiuni să fie cea care implică o doză imensă de curaj este tocmai faptul că o exclude pe cealaltă. Faptul că există o altă cale, mai ușoară, dar individual alege să meargă pe calea admirabilă a luptei face din acest act un act demn de toată lauda.

Deci, ce variantă alegem? Pe care dintre cele două comportamente le admiram?

Vorbim fără să ne dăm seama ce spunem? Dacă spunem că Brittany a ales să moară cu demnitate, înseamnă că a muri de cancer, luptând cu acesta, e lipsit de demnitate. Îi acuzăm pe cei care mor de cancer că nu au pic de demnitate, asta facem. Raționați! Analizați-vă cuvintele! Fiți responsabili atunci când vorbiți!

Și, oricum, ce înseamnă că eutanasia este “o moarte în termenii tăi”? Cei care fac asta obțin cumva o victorie asupra morții folosind eutanasia pentru a scăpa de o viață dureroasă? “Termenii tăi”? Poate cei ai fabricantului respectivului medicament care a amestecat o otravă cu o pastilă, dar ai tăi…? În niciun caz. Niciunul dintre noi nu putem muri “în termenii noștri”, pentru că dacă ar fi după cum vrem noi, sunt sigur că toți ne-am dori o viață perfectă, fericită și sănătoasă, în care durerea și moartea nu apar niciodată.

Dar nimeni nu are parte de o astfel de soartă, pentru că nimeni nu poate stabili condițiile propriei existente. Suntem înzestrați cu liberul arbitru, dar asta nu însemna că ne aparținem, și în mod sigur nu putem să devenim mai stăpâni pe ființa noastră desființându-ne. Asta e ca și cum ai încerca să scrii o carte folosind o radieră.

Ne este dată viața, luăm parte la ea, ne implicăm în ea, dar viața nu ne aparține. Nu putem să punem stăpânire pe viețile noastre așa cum procedează un copil de doi ani care îi smulge jucăria prietenului său și strigă “E a mea!”. Viețile noastre sunt mai greu de luat în posesie și mai valoroase decât o jucărie, slavă Domnului. Viața noastră nu este doar o coincidență, o mutație datorată unui accident sau o cauză neînsemnată într-un lung șir de efecte neînsemnate.

Bineînțeles, pentru cei care cred că suntem nimic, că am venit din nimic și ne vom întoarce în nimic, pentru aceștia este clar că sinuciderea are un anume sens. Adică de a readuce corpul uman la starea sa naturală de nimicnicie. Ne reîntoarcem în abis, unde nu există individualitatea ființei, rațiune, unde nu este nimic. Dar majoritatea oamenilor nu gândesc astfel. Cei mai mulți dintre noi nu suntem niște nihiliști radicali. Nici măcar Brittany nu este, pentru că ea spune că va muri și se va duce “la orice va fi fiind dincolo”. În sinea ei, știe că mai este o altă dimensiune, diferită de acesta realitate a noastră, că, dincolo de aparențe, există o semnificație mult mai adâncă a lucrurilor. Știe, așa cum presupun că știm cu toții, că suntem întrețesuți în această tapiserie a creației – că toți avem un rol, chiar dacă nu pe deplin perceput, că faptele noastre au ramificații pe care nu putem să le înțelegem și că viețile noastre au un sens mai profund decât ceea ce înțelegem noi din ele.

Deci, dacă Dumnezeu însuși a venit spre noi din înălțimile nemuririi Sale pentru a ne înmâna aceste vieți ale noastre, cum putem crede noi că este acceptabil sau, mai rău, de dorit, să aruncăm acest dar înainte de a ni se fi terminat timpul ce ne-a fost hărăzit?

Inevitabil, esența acestei discuții se reduce, din nou, la vechile întrebări, cele mai vechi dintre toate : Ce este viața? Cine suntem? Care este rostul vieții?

Pentru cei care idolatrizează sinuciderea, răspunsul a fost dat deja: viața este nimicnicie, noi nu avem niciun rost și totul este fără sens.

Cei care gândesc diferit trebuie  automat să conștientizeze valoarea implicită, inerentă a vieții. Acesta este conceptul care le dă atâtea bătăi de cap multor oameni din zilele noastre. Ei își chinuie mintea, încercând să înțeleagă de ce unii dintre noi, nebunii de creștini, ne supărăm atât de tare când se pune problema avortului, eutanasiei și a experimentelor cu celule stem embrionare. Din nu știu ce motiv, aceștia nu vor să înțeleagă ceea ce noi încercăm să le spunem: viața are valoare. Este un lucru valoros. Merită prețuită. Are valoare în sine, dincolo de sentimentele noaste față de ea, de orice circumstanțe, context, dincolo de boli, stadii de dezvoltare, vârstă. VIAȚA ARE VALOARE ÎN SINE.

Acesta nu este doar unul dintre preceptele creștine. Este concepția pe care se bazează întrega civilizație occidentală. Fiecare dintre idealurile nobile, cum sunt dreptatea, corectitudinea, compasiunea , generozitatea, echitatea – toate, absolut toate au la bază această concepție despre viață, concepție potrivit căreia viața umană are valoare intrinsecă. Valoarea vieții umane nu se socotește în funcție de utilitatea sa, de conveniențele sociale sau în funcție de cât de plăcută e. Este valoroasă. Este valoroasă pentru că este viață. Dacă negăm asta, atunci nimic nu mai are sens. Nu mai avem nevoie de dreptate, corectitudine, echitate, compasiune sau generozitate, din moment ce viața umană nu are nicio valoare, sau are doar o valoare variabilă, dependentă de contingențe și de niște parametri arbitrari, pe care îi adoptăm noi într-un un moment sau altul. Nu mai poate fi nicio rațiune pentru existența “drepturilor noastre umane” , din moment ce noi nu suntem decât niște proprietăți cu valoare variabilă, asemeni obiectelor care se pot comercializa.

Și să atingem și latura medicală a problemei. Jurământul lui Hipocrat? Potrivit lui, cadrele medicale ar trebui să respecte demnitatea vieții – nu a sinuciderii, atenție!, a vieții – în caz contrar, ei nefiind potriviți cu natura profesiei lor. Acesta este unul dintre aspectele cele mai urâte ale eutanasiei. Până la urmă, eutanasia nu are loc în momentul în care individul decide ca viața să nu are valoare, ci atunci când autoritățile medicale și guvernamentale decid asta.
Dacă o persoană perfect sănătoasă ar intra în cabinetul doctorului său și i-ar cere să fie omorâtă, niciun doctor, din niciun stat, nu ar consimți la asta. Eutanasia se realizează în anumite condiții, stabilite de comisiile medicale. Cu alte cuvinte doctorul trebuie să fie de acord că viața pacientului nu are valoare. Chiar suntem atât de orbiți încât să nu vedem ce imens de înfricoșător conflict de interese încurajăm dacă suntem de acord cu așa ceva?

Imaginați-vă că ați avea cancer în stadiul 4 și mergeți la un doctor care, cu doar câteva clipe în urmă, a “prescris” o pastilă otrăvitoare unei alte persoane aflate în exact aceeași situație ca și dumneavoastră. Cu doar câteva minute înainte, acest doctor i-a spus cuiva “da, sunt de acord, viața ta trebuie să ia sfârșit”. Și dumnevoastră vă așteptați ca acest medic să facă acum, pentru dumneavoastră, tot ce-i stă în putință pentru a prelungi ceea ce el tocmai a diagnosticat ca fiind fără sens?

Cum le putem permite medicilor să prescrie moarte? Cum se poate ca moartea să fie văzută ca o opțiune legitimă de tratament? A legaliza eutanasia înseamnă să modificăm însuși sensul și scopul medicinei. Din ceva menit să ne ajute să trăim, medicina se va transforma în ceva menit să ne ajute să murim.

Unde credeți că va duce acest lucru? Dacă eutanasia va fi legalizată și se va putea performa numai în anumite circumstanțe, atunci va însemna că viața, în acele circumstanțe, este indezirabilă. Și dacă , în acele circumstanțe, viața este socotită indezirabilă în mod obiectiv, însemnă că ea este indezirabilă indiferent de dorințele pacientului. Este clar cât de ambiguă și ușor de trecut e granița dintre eutanasia voluntară și cea involuntară. Bănuiesc că, atunci când va veni timpul și vor fi uciși pacienții indiferent de voința lor de a trăi sau a muri, nu prea se vor mai găsi mulți care să obiecteze. Pentru că deja aproape toată lumea aclamă sinuciderea lui Brittany Maynard, deoarece se pare că majoritatea consideră prostească sau chiar lașă opțiunea de a trăi în condițiile în care suferi și moartea apropiată este o certitudine.
Brittany este acum un promotor al eutanasiei, alături de grupul numit “Compasiune și alegeri”. Acesta este, de fapt, o organizație care militează  pentru dreptul la sinucidere asistată nu doar pentru cei cu boli terminale, dar și pentru cei care nu au nicio problemă de sănătate. Deci nu avem de-a face cu o consecință neintenționată a procesului de susținere a eutanasiei, ci, iată, omorârea persoanelor care nu sunt bolnave devine un obiectiv explicit al grupurilor pro-eutanasie.

Este greșit. Este total greșit. Iar reacția publică la aflarea alegerii lui Brittany este chiar mai mult decât greșită. Este halucinantă, dezamăgitoare, îngrozitoare.

Moartea nu este o soluție. Sinuciderea nu te face demn. A te omorî pentru a scăpa de suferință nu este un act eroic. De fapt, este chiar opusul eroismului. Este opusul unui act de curaj. Dacă sinuciderea este eroică, atunci toate acțiunile despre care s-a vorbit până acum ca despre niște fapte eroice încetează să mai fie astfel.

Toate acestea fiind zise, recunosc că a alege altceva  – în cazul lui Brittany și în atât de multe alte cazuri – înseamnă a opta pentru o viață scurtă și plină de durere și suferință. Pot înțelege dorința de a evita o astfel de viață, dar nu ar trebui să acționăm în funcție de ce ne dorim noi și atât. Viața ar trebui să fie trăită total, asemenea unui pahar pe care îl bem până la ultima picătură. Știu că sună a clișeu, dar sigur mulți dintre noi au citit și au au văzut filme despre persoane bolnave de cancer care au rezistat și s-au luptat cu durerea și, prin această luptă, au ajuns la un grad mai înalt de înțelegere a lucrurilor. Ei au descoperit că fiecare minut este prețios – de fapt, mai prețios decât toate celelalte minute trăite până atunci, când erau sănătoși și fericiți.

Auzim aceste mărturii și ne minunăm. Dar le credem oare, cu adevărat? Sau îi credem pe acești oameni niște mincinoși? Atunci cum putem să îi aplaudăm pe ei și apoi să spunem despre Brittany Maynard că ea este cea curajoasă și demnă?

Oare nu mai auzim nici măcar ce spunem noi înșine?

E foarte trist. Totul e foarte trist. Sunt trist pentru Brittany, pentru această cultură a noastră, pentru toți cei care văd un act de bravură în a te sinucide.

Un act de eroism este să lupți, să trăiești, să continui să mergi pe drumul tău până la final.
Asta este eroic.

Din fericire, încă nu este prea târziu pentru această femeie. Ea este încă printre noi, și, de aceea, lumea este mai bună, deoarece viața sa este importantă și valoroasă. Poate ar trebui  să îi spunem mai degrabă asta, în loc să o încurajăm, spunându-i că e o idee bună să se sinucidă.

 

Traducere: Patricia Pîlsu

********************************************************************************************************

Dacă doriți să traduceți ca voluntar articole pro-viață din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă, vă rugăm să ne  scrieți pe adresa provalorimedia@gmail.com

De asemenea, căutăm corespondent voluntar pentru Republica Moldova.

În măsura posibilităților dumneavoastră, vă rugăm să sprijiniți financiar acest sait.


Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Articole relaționate

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *