Sinuciderea este o tragedie, indiferent dacă este vorba de bolnavi cronici, în fază terminală sau persoane cu dizabilități
Sinuciderea este ceva pe care oamenii ar dori să o împiedice cu orice preț, chiar dacă persoana în cauză este bolnavă, cu dizabilitiăți, bătrână sau săracă. Atunci când Brittany Maynard a fost diagnosticată cu tumoare la creier la vârsta de 29 de ani, dorința ei de a muri a fost salutată ca demnă și curajoasă.
Aurelia Brouwers a murit de asemenea la vârsta de 29 de ani prin eutanasiere, din cauză că suferea de tulburare de personalitate borderline, depresie și anxietate. Aceasta și-a anunțat sinuciderea pe Facebook cu câteva ore înainte, iar familia și prietenii au privit-o cum moare.
Susie Adelson a organizat o petrecere cu ocazia sinuciderii bunicii ei – care nu era bolnavă în fază terminală – iar prietenii și familia au privit-o și au toastat pentru bătrână în timp ce medicul o eutanasia. Moartea ei a fost salutată pentru că era în vârstă. Toate femeile menționate au murit cu „demnitate” s-a spus în media, de parcă persoane care suferă de afecțiuni similare, dar decedează din cauze naturale, nu ar muri cu demnitate. Dimpotrivă, în cazul lor există mai multă demnitate.
Ziua Mondială a Prevenirii Sinuciderii a fost declarată 10 septembrie. În aceste context, în SUA septembrie a devenit Luna Conștientizării Prevenirii Sinuciderii, iar una din săptămânile lunii intitulată Săptămâna Pevenirii Sinuciderii (8-14.09 în acest an). Pe toată durata lunii specialiști în domeniu (psihiatrii, psihologi), organizații și activiști pro-viață, supraviețuitori, membri ai comunităților, toți își unesc eforturile pentru a atrage atenția societății asupra importanței prevenirii sinuciderilor, în acest scop fiind organizate acțiuni, evenimente, campanii.
Cu toate acestea, societatea actuală pare a celebra sinuciderile. În 2017 s-au sinucis 47.173 de americani, cu 33% mai mulți decât în 1999. Acestea sunt decese pe care programele de prevenire a sinuciderii și majoritatea americanilor speră să le împiedice.
Diferența apare atunci când vine vorba de persoane ca Maynard, Brouwers și Adelson. Cât timp cuvântul „asistată” apare după „sinucidere”, imediat moartea ca alegere personală nu numai că este acceptată, ci și sărbătorită. Cu alte cuvinte, atât timp cât o persoană este considerată vrednică să trăiască, nu trebuie lăsată să se sinucidă. Atunci când este însă vorba de bolnavi cronici, de cei în fază terminală sau de aceia cu afecțiuni psihice, toți aceștia se pot sinucide fără nicio problemă.
De ce se întâmplă așa? De ce este un motiv de celebrare sinuciderea unei femei cu dizabilități, dar o tragedie sinuciderea unei femei de aceiași vârstă fără probleme medicale.
Răspunsul este unul simplu, și anume din cauza discriminării. Cei cu dizabilități sunt discriminați încă din momentul conceperii. Există mentalitatea potrivit căreia dacă o persoană primește un anumit diagnostic, atunci are dreptul de a alege să moară. Dacă un copil nenăscut este diagnosticat cu dizabilități sau afecțiuni majore, atunci mama îl poate ucide prin avort, chiar și înainte de naștere. Dacă nu o face ar putea fi chiar criticată pentru că a permis nașterea copilului cu aceste probleme. Dacă o persoană de 20 de ani primește un diagnostic fatal, atunci poate muri prin sinucidere „asistată”, ca și cum un medic, care a jurat să vindece, dar care o ajută să se sinucidă, poate face ca lucrurile să devină într-un anumit fel chiar „minunate”. De fapt este o uriașă și flagrantă eugenie, bazată pe dublul standard, care sare fiecăruia în ochi și totuși este acceptată drept „compasiune”. Cei care vor să își ia viața, asistați sau nu, se simt adesea ca o povară pentru ceilalți, iar eutanasia legală nu face decât să confirme acest lucru. Legalizarea și acceptarea socială a eutanasiei le spune acestora că ar trebui să moară, din cauză că viața va deveni prea grea pentru ei și pentru cei din jurul lor. Este tragic.
Chiar și pentru aceia care suferă de depresie, la fel ca actorul Robin Williams sau pastorul Jarrid Wilson, sinuciderea este privită aproape ca un tratament. Fiecare dintre cei doi menționați a fost descris ca „liber” după ce s-a sinucis. Această abordare terifiantă de a considera sinuciderea drept „o eliberare”, încurajează și mai multe persoane să se sinucidă.
Legalizarea sinuciderii asistate transmite două mesaje. Primul este acela că sinuciderea este un lucru bun. Aceasta va duce automat la o creștere a ratei sinuciderilor. De asemenea, urmărirea prin intermediul rețelelor de socializare a persoanelor care se sinucid, fiind aclamate și considerate „eroi”, va influența și alte persoane să urmeze această cale spre mormânt.
Al doilea mesaj este acela că persoanele cu un anumit diagnostic sunt o povară și de aceea ar trebui să-și dorească moară. Aceasta reiese clar din faptul că sistemul asigurărilor medicale din statele care au legalizat eutanasia este dispus să acopere mai degrabă costurile pentru eutanasierea pacientului, evident mai mici, decât să acopere tratamentul acestuia. Dacă ne dorim să ne unim eforturile pentru prevenirea sinuciderilor, trebuie să încetăm să glorificăm sinuciderea. Toate sinuciderile sunt tragedii. Nu doar ale studenților stresați de rezultatele școlare sau ale copiilor victime ale bullyingului la școală. Nu doar cele ale adolescentelor părăsite de prieten. Nu doar moartea celor tineri și frumoși, aceia pentru care totul părea să meargă bine. Toți oamenii trebuie să fie protejați de sinucidere și să fie tratați cu respect. Nimeni nu merită săi fie privat de speranță sau de viitor… indiferent cât de scurt ar fi acesta.
Sursă: liveaction.org
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
