avort

„Mi-a omorât copilul! Mi-a omorât copilul!“: ziua în care Cultura morții mi-a răpit fiica

avort 

de Jason Jones (StudentsforLife), LifeSiteNews, 9 decembrie 2013

Era într-o sâmbătă dimineață și mai aveam două zile până să împlinesc 17 ani. În ziua anterioară jucasem într-un meci. Așa că mă simțeam obosit și mă durea tot corpul, dar de jos venea miros de mic dejun, în timp ce pe scară se auzeau niște pași urcând. Eram pe jumătate adormit. S-a deschis ușa. Era prietena mea și i-am zâmbit, desigur, dar avea o expresie care-mi spunea că nu e cazul să zâmbesc. Era ceva grav, așa că mi-am făcut curaj.

După câteva clipe lungi, m-a privit în față și mi-a zis:

– Sunt însărcinată.

Asta m-a trezit rapid. Ne-am așezat acolo, doi adolescenți în dormitor. Camera mea încă arăta ca a unui băiețel, cu postere de fotbaliști, teniși și mănuși de baseball împrăștiate pe podea. Dar iată că ședeam acolo, lângă prietena mea însărcinată. Brusc, mi-am dat seama că pierdusem dreptul de a mai fi doar un băiețel. Ea mergea la școala catolică și se pregătea pentru facultate, iar eu visam la o echipă de fotbal universitară și o carieră în Liga Națională de Fotbal American (NFL). Aveam proiecte de viață. Acum trebuia să renunțăm la ele.

Ne-am făcut un plan de bătaie, pentru a putea avea grijă de noua ființă căreia îi dădusem viață. Totul părea perfect firesc și, în mod paradoxal, chiar entuziasmant: ne începeam viața adultă mai repede decât plănuisem, dar aveam să ne descurcăm cumva. Iată ce hotărâre am luat împreună: eu urma să renunț la liceu pentru a intra în armată (un prieten de-al meu tocmai făcuse la fel). Ea avea să păstreze secretul, purtând pulovere largi și luând vitamine până mă întorceam din concentrare și atunci puteam fi împreună, iar eu voi putea avea grijă de familie.

Așa am făcut. M-am dus la biroul de recrutare și am făcut actele, care trebuiau semnate de mama și de directorul liceului. Cum din cei 565 de elevi de la  Liceul „Amos Alonzo Stagg“ eram pe locul 565 la învățătură, directorul a fost fericit să semneze hârtia. Mama, care avea cinci copii, a semnat și ea rapid fără să-mi pună prea multe întrebări.

După ce m-am încorporat, nu mergeam la biserică. Am încercat o dată, dar era prea mult pentru mine. De fapt, mi-am dat seama că mai degrabă aș fi făcut altceva în timpul acela. Așa că i-am întrebat pe sergenții de instrucție:

– Nu pot să rămân și să curăț ceva în timp ce voi mergeți la biserică?

Au fost de acord, așa că mi-am luat o sarcină pe care nimeni nu o voia, aceea de a curăța oalele și cratițele. Pe lângă mașina de gătit am găsit și un congelator în care sergenții de instrucție ascundeau înghețata. Mi-am dat seama că, dacă luam niște înghețate și le puneam în găleți cu gheață, pe care le strecuram sus, în baracă, când soldații se întorceau de la biserică, le puteam negocia contra altor servicii: „Îmi faci pantofii timp de o săptămână? Bine, uite o înghețată. Îmi lustruiești alămurile timp de o săptămână? Bine, îți dau o înghețată. Îmi faci patul…?“ Astfel, dacă chiuleam de la biserică, nu mai trebuia să-mi lustruiesc alămurile și pantofii sau să-mi fac patul. Nu era tocmai un început bun pentru educația mea morală….

Instrucția de bază și cea avansată pentru infanterie erau pe terminate, iar eu mă pregăteam de absolvire și de întoarcerea acasă. Nu voi uita niciodată ziua aceea – era într-o duminică, iar eu tocmai curățam oalele și tigăile în timp ce toți ceilalți se rugau. Un prieten a venit în fugă și mi-a zis:

– Jones, e prietena ta la telefon și plânge!

Am fugit la telefon, deși nu aveam voie să plec din post sau să primesc telefoane. Când am ridicat receptorul, ea plângea cum nu mai auzisem nicio altă femeie plângând. Niciodată. Nu-mi pot explica decât prin faptul că îi plângea sufletul. Și îmi spunea întruna, iar și iar:

– Îmi pare rău, îmi pare rău, îmi pare rău. Nu din vina mea.

Apoi, ridicând receptorul din altă cameră, tatăl ei mi-a zis:

– Jason, știu secretul vostru, acum nu mai există. A făcut avort.

„Sunați la poliție, tatăl prietenei mele mi-a omorât copilul!“

Imediat ce mi-a spus asta, un sergent s-a întins peste umărul meu și mi-a închis telefonul. I-am dat un pumn. Alt sergent de instrucție m-a înșfăcat, dar m-a văzut că plângeam și nu făceam decât să repet:

– Mi-a omorât copilul! Mi-a omorât copilul!

M-au târât în biroul căpitanului, unde m-au trântit pe un scaun. Când m-a văzut în ce hal eram, căpitanul – un ofițer voinic din elita infanteriei – a părut și el destul de afectat de spectacol. Am reușit să formez niște propoziții:

– Să trăiți, domnule căpitan, sunați la poliție! Tatăl prietenei mele mi-a omorât copilul.

Mi-a cerut să-i spun ce se întâmplase. I-am spus, iar el părea încurcat, așa că mi-a zis:

– Soldat, de ce să sun la poliție? Nu știi că avortul este legal?

Chiar nu știam.

Cu toate că eram doar un soldat cu cel mai mic grad în armată, plătit cu trei sute de dolari pe lună, știam un lucru: că viața omului începe din momentul concepției. Nu era o informație pentru care îți trebuia doctoratul. Știam despre copilul meu că e o ființă umană. Probabil că și căpitanul gândea la fel, poate era chiar creștin, fiindcă mi-a făcut, pe un ton grav și compătimitor, un rezumat al cazului istoric Roe vs. Wade (n.red.: judecat la Curtea Supremă în SUA, a decis dreptul femeii de a face avort ca parte a dreptului acesteia la viață privată). Apoi mi-a dat un fișic de monede pentru telefonul public și mi-a spus:

– Du-te la intendență, nu vreau să deranjezi tot batalionul.

M-am dus la intendență, simțind pierderea ca pe un mare gol în stomac, în timp ce suspinele prietenei mele încă îmi mai răsunau în urechi. Gândul la copil îmi dăduse putere în fiecare zi cumplită de instrucție. Aveam inima frântă.

În cap, mi se puseseră rotițele în mișcare. Mi se tăia răsuflarea când mă gândeam la ceea ce era cu adevărat de neînțeles, și anume că ceea ce se întâmplase cu copilul meu era perfect legal. Asta nu-mi putea intra deloc în cap. Era nebunie curată. Am ajuns la telefonul public și am sunat-o înapoi. Am stat pe fir până când am consumat toți banii, iar vocea robotului ne-a anunțat: „Mai aveți 60 de secunde. Vă rugăm să mai introduceți monede“.

Dar nu știam ce să-i spun, fiindcă ea plângea întruna. Așa că am consolat-o, spunându-i singurul lucru care mi-a putut trece prin cap. Și aveam de gând să mă țin de cuvânt. I-am spus:

– Chiar dacă nimănui altcuiva nu-i pasă de asta, și chiar dacă o să-mi ia toată viața, îți promit că, în numele fetiței noastre, Jessica, o să mă lupt ca să nu mai existe avorturi!

Aflasem că fusese o fetiță, deoarece medicul care a efectuat procedura i-a spus ulterior prietenei mele: „Á propos, a fost fetiță“. Acum știu că nimeni nu poate învinge singur în lupta împotriva Culturii Morții. Dar eu chiar credeam atunci, la 17 ani, că voi pune capăt avorturilor prin simpla mea determinare. Chiar credeam în asta.

Când m-am întors la post, mă gândisem cu ce să încep. Eram încartiruit la Cazarma Schofield, din Hawaii. Mi-am spus: „O să-ncep să bat pe la uși“. Știam că mormonii și martorii lui Iehova îi băteau mamei la ușă, iar ea stătea de vorbă cu ei. Chiar lângă cazarmă erau o mulțime de reședințe pline de imigranți filipinezi veniți să lucreze la ferme. Le băteam la ușă, ei îmi deschideau și ziceau: „Haole (n.red.: Albule), ce vrei?“ Eu, un puști sfrijit și ras în cap, cu haine civile urâte, luate de la intendență, le ziceam: „Vreau să-ți vorbesc despre avort. Putem vorbi despre avort? Știai că e legal?“

Se uitau la mine ca la un nebun, dar uneori îmi turnau o ceașcă de băutură Coors Light cu gheață și stăteau de vorbă cu mine. Alții îmi trânteau ușa în nas, dar cel mai adesea erau de acord cu mine că avortul era o crimă oribilă, care trebuia oprită.

Acesta era planul meu! În timpul liber, până la sfârșitul vieții, aveam de gând să bat pe la uși. Asta era singura idee care-mi venise. Dar, într-o zi, am primit un telefon la cazarmă. Era o femeie nebună de furie. M-a întrebat:

– Ești omul care merge prin vecini și zice că ne reprezintă?

Și mi-a zis numele organizației la care lucra.

– Nu, doamnă, nici nu am auzit de voi. N-am zis niciodată că vă reprezint.

– Ba da, mi-a zis ea.

– Doamnă, îi zic eu, în viața mea n-am auzit de voi, oameni buni! Cum să spun că vă reprezint, dacă nici nu știam de voi?

– Nu ești Jason Jones?, zice ea. Nu i-ai dat numărul tău de telefon lui cutare? Și nu mergi din ușă în ușă ca să vorbești cu oamenii despre avort?

– Ba da, îi zic.

– Păi, cu asta ne ocupă noi. Suntem organizația Hawaii Right to Life (Dreptul la viață din Hawaii)!

Atunci, în loc să mă supăr, am fost încântat:

– Adică există o grupare? Suntem mai mulți?

Putem pune capăt avortului

Înainte să părăsesc armata, unul din ofițerii mei a aflat cu ce mă ocupam. Auzise zvonuri. M-a chemat la el în birou și mi-a spus:

– Soldat, am auzit lucruri ciudate. Aud că în permisie te duci uneori prin împrejurimi și hărțuiești civilii în legătură cu problema avortului.

– Da, să trăiți, așa fac.

– Ai înnebunit?, m-a întrebat.

–  Nu, să trăiți.

Și i-am zis ce voiam să fac: să pun capăt avorturilor în America.

M-a fixat cu privirea și s-a gândit pentru o clipă, apoi mi-a spus:

– Știi, ca ofițer, am fost învățat că, dacă ai un scop înalt, trebuie să ai și un plan bun. Pornești de la scop și refaci calea înapoi până la momentul actual, pas cu pas. Ai nevoie de un plan. Du-te și fă-ți un plan! Fiindcă ți-ai propus să faci ceva măreț.

Așa că m-am dus și am pus pe hârtie un plan superambițios. I l-am arătat și i-am zis:

– Să trăiți, iată planul! Iată cum o să pun capăt avorturilor.

– E un plan bun, mi-a zis el. Pune-l în aplicare! Lucrează la el pentru tot restul vieții și poate îți vei atinge scopul.

Când am ieșit din armată, am început să-mi pun în aplicare planul. Și lucrez la el de atunci. Desigur, Dumnezeu intervine și mă mai face să deviez uneori, așa că trebuie să schimb planul pentru a-l adapta la schimbările politice din țara mea. Dar orice fac în viața privată sau în carieră poartă pecetea țintei pe care mi-am trasat-o la 17 ani, când am pierdut-o pe fetița mea, Jessica: să promovez valoarea inestimabilă a persoanei umane.

M-am înscris la Universitatea din Hawaii, am înființat un grup de studenți pro-life și am devenit vicepreședintele organizației Tinerii Republicani. Când eram la facultate, încă ateu – fiind chiar un fan al scriitoarei raționaliste și ateiste Ayn Rand –, mi-am dat seama de cât curaj ai nevoie dacă vrei să aperi valoarea vieții umane. Cei care răspândesc cultura morții în campusul universitar – dintre care cei mai vocali sunt îmbătrâniții în rele care susțin că trebuie să faci avort dacă vrei la facultate – refuză să recunoască faptul că noi încercăm să apărăm demnitatea și valoarea inestimabilă a persoanei umane. Papagalii hipioți te portretizează ca pe un tip care încearcă să le strice cheful tuturor, transformând escapade amoroase „inofensive“ în catastrofe care-ți schimbă viața. Iar misiunea ta e să-i faci să înțeleagă că niște „cuplări“ în camere imunde de cămin nu pot justifica denigrarea demnității persoanei umane și negarea valorilor morale transcendente precum dreptatea, iubirea și compasiunea.

Acum, când apar și pe genericul unor filme de la Hollywood, oamenii vin și mă felicită pentru curaj. Știți ce le spun? „E incomparabil mai ușor să fii anti-avort la Hollywood decât într-un campus universitar. Știți cine sunt curajoșii? Studenții care fac activism anti-avort. Ei sunt în prima linie de foc“.

Este esențial ca tinerii care cred în valoarea vieții să rămână curajos pe poziții. Să nu uităm că, pe lângă fiecare persoană care aderă la un grup studențesc pentru viață sau ia cuvântul în favoarea cauzei, sunt cel puțin alte 100, poate 1.000 care sunt de acord cu aceasta, deși nu se exprimă. Asta e valabil chiar și în campusurile universitare, dar mai ales în restul societății (viitori șefi, colegi, posibili soți).

Cercetările sociologice au demonstrat asta. În 2012, un sondaj Gallup arăta că numai 41% din americani s-au declarat „pro-choice“ (în favoarea dreptului femeii de a alege dacă păstrează copilul), în timp ce 50% s-au declarat „pro-life“. Este cel mai bun procentaj înregistrat de poziția anti-avort de când Gallup a început să le pună oamenilor această întrebare, în 1995. Iar opțiunea pentru viață este pe o tendință ascendentă. Adevărul că viața e sacră este întipărit în inimile oamenilor și nicio minciună nu-l poate birui la nesfârșit.

Am aflat asta citind una din cele mai puternice cărți care mi-au căzut în mână. Este vorba despre autobiografia Papei Ioan Paul al II-lea, Memorie și identitate. A fost ultima carte pe care a scris-o înainte de moarte. În ea, Papa scrie despre cele trei mari ideologii ale răului cu care s-a confruntat de-a lungul vieții: nazism, comunism și cultura morții. El subliniază că a trăit pe vremea când nazismul părea de neînvins. Naziștii cuceriseră cea mai mare parte a Europei, amenințau Anglia și se scurgeau încolonați direct spre Moscova, pornind mașinăria de exterminare. Cei care au trăit sub ocupație germană aveau toate motivele să creadă că puterea acestora va dura un timp nedefinit. Dar, în realitate, regimul a căzut după numai 12 ani. Atâta s-a ales din Reich-ul lor de o mie de ani.

Apoi, Papa arată că și comuniștii, care luptaseră mult împotriva naziștilor, pentru ca apoi să le ia locul în rolul de cuceritori și tirani, păreau absolut imbatabili. Comunismul s-a întins peste Europa de Est, a cucerit China și și-a exportat agenții și armatele în toate colțurile lumii, blindându-se cu arme nucleare care ar fi putut șterge umanitatea de pe fața pământului.

Dar iată că, în 1989, colosul comunist s-a prăbușit dinăuntru. Fusese construit pe o temelie de minciuni despre persoana umană, așa că oamenii l-au respins în cele din urmă. Ne-am născut pentru a cunoaște adevărul și  ceva din noi are repulsie față de minciună. Această revelație cere timp și efort. Dar, în cele din urmă, este de neoprit.

Acum, o generație întreagă a crescut în libertate în țări precum Polonia Papei Ioan Paul al II-lea – la timp pentru a se confrunta cu ceea ce Papa a numit al treilea rău al secolului: cultura morții. Pare prea profund împământenită pentru a mai fi dislocată. Elitele noastre culturale o îmbrățișează ca pe litera de Evanghelie, fără să o pună în discuție. Guvernul o finanțează și o promovează nu doar la noi, ci și la nivel global, exact ca sovieticii, care promovau cândva comunismul peste hotare. În timp ce scriu aceste rânduri, guvernul federal, prin noua lege a sănătății promovată de administrația Obama, amenință cu închiderea orice instituție – religioasă sau nu – care nu se va supune culturii morții prin includerea pilulelor contraceptive în planul de asigurare de sănătate al angajaților lor.

Perspectiva poate părea sumbră. Dar Papa Ioan Paul ne reamintește că aceasta era și mai sumbră în 1940, și apoi în 1948. Iar ambele imperii ale minciunii s-au prăbușit. Așa se va întâmpla și cu acesta – cu condiția ca întreaga noastră viață să ne-o punem în slujba demnității, frumuseții și incomparabilei valori a persoanei umane.

Acum înțeleg că nu voi putea să-mi țin promisiunea făcută când eram un băiat naiv în vârstă de 17 ani, care tocmai renunțase la școală și voia de unul singur să șteargă avortul de pe fața Pământului. Dar acum știu  și că toți cei care lucrăm împreună vom apuca să vedem schimbarea culturii noastre într-una a vieții. De aceea, țin foarte mult la munca pe care o face organizația Students for Life of America (Studenți Americani pentru Viață). Ei fac ceea ce este absolut necesar pentru această schimbare. Ei inspiră și educă această generație de aboliționiști – cea care a supraviețuit ea însăși avortului și a devenit acum ținta industriei avorturilor, care are scopul de a distruge generația viitoare. Students for Life of America știe prea bine că bătălia crucială pentru schimbare se dă în campusurile universitare și este totodată unica organizație cu această lucrare esențială. Mă simt onorat să le fiu alături.

Știu că, dacă toți ne vom dedica viața și resursele acestei cauze, cea mai măreață din domeniul drepturilor omului, vom apuca să vedem vremea când se va obține deplina protecție a legii pentru persoana umană, fie ea copil în pântecele mamei sau în brațele ei, de la embrion până la adultul vârstnic.

Jason Jones este activist pentru drepturile omului, președintele organizației I Am Whole Life, producător co-executiv al filmului artistic Bella, producător al scurtmetrajului Crescendo și producător asociat al filmului artistic The Stoning of Soraya M. Acest eseu a fost publicat inițial în volumul Courageous: Students Abolishing Abortion in This Lifetime (Curajoși: Studenții care Abolesc Avortul în Această Generație), și este reprodus cu permisiunea organizației Students for Life of America. Află mai multe despre volum aici. Eseul a fost preluat și în publicația Intercollegiate Review.

 


Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l

mai jos în caseta „Lasă un răspuns”


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la

stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Taguri

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button
Close