valorile familiei

Legături vii

tree
www.freedigitalphotos.ne

de Andreea Giurgea

Andreea Giurgea are 42 de ani și este căsătorită cu Eugen Giurgea din 1993. Au împreună 6 copii. Andreea a terminat Facultatea de Jurnalism a Universității București în 1997 și Facultatea de Psihologie a Universității Ovidius în 2006. În prezent lucrează în Constanța ca psihoterapeut.

Am luat de pe umeraș vesta bărbătească neagră, mult prea mare, și am trântit-o pe coșul nostru extraplin din Auchan. Soțul meu m-a privit și nu a spus nimic. (De obicei urmacâte un comentariu gen „chiar avem nevoie de asta?”).

După ce ne-am întors acasă am pus-o pe mine, m-am ascuns în curte în locul de joacă al copiilor și am plâns până mi-a ieșit sufletul.

Trecuseră câteva zile de când murise tata.

Ultima oară fusese în vizită la noi în urmă cu vreo două luni. Își fumase cuminte țigarea la masa de plastic de afară, cu copiii mișunând prin jur. Apoi, când a obosit, l-a rugat pe fratele meu să îl ducă „acasă”.

De la noi acasă la părinții mei e un drum de 20-25 de minute cu mașina. Bineînțeles că îi vizita regulat, la 2-3 zile, vorbeam zilnic la telefon, copiii treceau pe la ei de câte ori aveau drum în oraș. Suntem încă norocoși, am mulți prieteni buni care locuiesc, față de părinții lor, în alte țări. Unii chiar pe alte continente.

Dar eu am crescut cu bunica mea în casă. Era o prezență zilnică, firească, la fel ca aerul. Plecadoar seara, după ce veneau părinții noștri de la serviciu. Uneori mai și dormea la noi. Gătea, spala rufele, ținea casa în rânduiala, avea grijă de mine și de fratele meu. Când Dumnezeu a luat-o la El am fost promovați la statutul de „copii cu cheia de gât”. Asta însemna că umbla cu cheia casei atârnată la gât, pe o sfoară. Și așa tot mai reușeam uneori să o pierdem.

Citește și „De la al treilea copil, nu am mai simțit niciun efort – doar casa devenea din ce în ce mai aglomerată” – Andreea Giurgea, psiholog și mamă a șase copii

Am crescut înconjurați de o turmă întreagă de veri și verișoare. Petreceam o grămadă de timp împreună, și noi și părinții noștri. Cam o dată pe lună, poate și mai des, aveau loc reuniuni de familie – cu pretextul vreunui eveniment sau pur și simplu mergeam „în vizită”, de obicei la casa străbunicilor, unde locuia una din surorile bunicii mele. Adulții puneau pe masă ce (nu prea) se găsea, iar noi copiii ne jucăm împreună prin peticul de curte de câțiva metri pătrați. M-a uimit să aflu, stând de vorbă o dată cu mama mea, că avea și ea amintiri asemănătoare din aceeași minusculă curte-dar cu alți verișori.

„Familia extinsă” era o realitate de zi cu zi. Ieșiri pe lângă oraș la sfârșit de săptămână, vacanțe (una din surorile bunicii avea o căsuță la munte unde ne înghesuiam cu toții claie peste grămadă), sărbători, mersul la plajă vara… Nu știu cum, dar oamenii aveau timp pentru asta. Se muncea și pe atunci cel puțin opt ore pe zi, se lucra și sâmbăta, nu prea aveai ce pune pe masă, dar cumva nu conta. Nici distanțele nu erau o piedică. Familia tatei era risipită în Constanța, București și Pitești, dar tot reușeau să se strângă cu toții împreună de două ori pe an, plus alte vizite ocazionale. Astfel se țeseau legături adânci între oameni. Și acum, când ating aceste amintiri, simt un curent profund și viu care mă leagă de verii mei, de unchii și mătușile mele, la fel de real și cald ca și spațiul sacru al copilăriei.

La un an după Revoluție am plecat de acasă – la facultate și într-o lume care aștepta să fie descoperită. M-am întors pentru puțin timp, după ce ne-am căsătorit și câtă vreme primele fetițe erau mici de tot. Apoi ne-am putut permite un prim loc al nostru, ceea ce a fost fantastic. Părinții mei au rămas în peisaj și ne-au ajutat după puteri. Chiar și așa mai de la distanță (ne mutasem în altă zonă a orașului). Mai duceam din copii pe la ei când voiam să ne odihnim, mai veneau și ei la noi… Țin minte cum venea tata cale de 20 de minute cu autobuzul în fiecare dimineață doar ca să ducă fetele la școală sau pe cei mici la grădiniță noastră din cartier. După-amiază când îi aducea înapoi se opreau la o terasă și beau cu toții suc. Mama îi scotea la plimbare, în parc… cred că au învățat mai multă engleza cu ea decât la școală. Era mai bine să stăm separat, aveau și ei liniștea lor și noi un spațiu al nostru, ne spuneam.

Dar lucrurile începeau să se schimbe. La început nu ne-am dat seama, încă ne întâlneam cu toții, cum zicea careva, la „nunți, botezuri și înmormântări”. Cât am fost tineri am tot avut nunți și botezuri. Apoi cei vârstnici au început să își piardă din puteri, apoi să „plece”. Și odată cu ei pleca și altceva.

Fără ei pur și simplu nu am mai reușit să ne strângem împreună. Nu că nu ne-ar plăcea. Verii mei sunt cu toții niște oameni extraordinari și de câte ori se întâmplă să ne vedem sau să vorbim ne simțim minunat. Ne dăm cu bucurie sinceră like-uri pe facebook. Ne cerem și dăm fără ezitare ajutor unii altora, în limita posibilităților.  Dar… Suntem prea ocupați. Ne-am împrăștiat prin țara și prin lume.( Sau, mă rog, prin oraș). Avem copii, servicii, probleme personale. Venim seara târziu acasă, rupți de oboseală. Mereu e altceva mai important de făcut.

Mi-e rușine, rușine rău să o recunosc, dar copiii noștri abia se cunosc între ei. Uneori chiar deloc, sau doar din auzite. Copiii noștri nu au avut parte de șotiile puse la cale împreună, de cățăratul în pomi, de bătăile cu perne pe întuneric, alianțele și certurile noastre, de ironii, de porecle, de glume. De mersul la munte și la plajă în gașca. De hainele purtate unii de la alții. De a fi alăturări în acel trunchi viu al familiei, în care simțeam cât suntem de asemănători fiindcă aveam aceleași rădăcini. Ne recunoșteam unii pe alții. Simțeam ceea ce ne leagă.

Dacă ne pierdem rădăcinile,  vom uita că suntem ramuri. Și, mă tem, copiii noștri vor fi doar frunze risipite de vânt.

Se poate trăi și așa? Firește. Dar asta vrem?

Am râs de mama când și-a luat laptop. În rate, din pensie. Știți ce a făcut prima oară cu el? L-a pus pe fiu-meu să-i creeze cont de e-mail și de skype. Nu înțelege ea prea bine internetul, dar vorbește cu verii ei. Din oraș, din țară sau din lume. Își povestesc de ale lor, își arată poze cu copiii. Vorbesc și la telefon. Au îmbătrânit, unii sunt bolnavi sau prea departe să se vadă. Dar își păstrează legăturile vii. Le hrănesc.

Ceea ce trebuie să învățăm să facem și noi. Pentru că atunci când ei nu vor mai fi va trebui să fim noi rădăcini. De noi depinde să fie copiii noștri ramuri.

E mai greu acum, căci lumea noastră s-a schimbat. Aceste lucruri nu mai curg firesc, așa cum era în copilăria noastră. Stilul de viață de acum se pricepe de minune să ridice ziduri între oameni. E nevoie de energie și hotărâre să faci breșe în ele. Dar cred că se poate să ne străduim, dacă înțelegem cât e de important să lăsăm copiilor noștri ceva mai mult decât bunuri materiale. Ceva care să nu poată fi furat sau pierdut. Ceva ce noi avem deja, deși poate că am uitat. Dar ne putem încă aduce aminte! Deci putem încă să dăm acel ceva mai departe.

Cred că le datorăm asta bunicilor și părinților noștri. Ca să ne poată privi cu drag, zâmbind. De aici din lumea asta și de Dincolo.

(cu drag, din toată inima, pentru minunății mei verișori)

Citește și:
„Familia înseamnă să te lași pe tine și plăcerile tale la o parte. Și asta nu e ușor.” – interviu cu Andreea Giurgea, psiholog și mamă a șase copii
FENGSHUIU’ în camera copilului

 

Taguri

Invităm cititorii să își exprime opiniile pe subiectele de actualitate scriindu-ne la adresa stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


Articole relaționate

One Comment

  1. – am o singura nota:
    se muncea si atunci, inclusiv sambata- dar dupa-amiaza toata lumea era acasa- de obicei pe la 3, 4, iar sambata era adesea zi scurta.
    – nu se compara cu halul in care suntem munciti acum- inclusiv in weekenduri.
    – cine nu e bugetar trudeste de-i sar capacele si cind ajunge acasa, seara tarziu, cade frant si abia apuca sa se ocupe de treburile familiei si lectiile copiilor; iar cind prinde o zi libera- face treaba si cumparaturi – sau iese, daca e timp frumos, in parc cu copiii; rareori se intampla sa aiba prietenii timp si chef de iesit fix cind ai tu.
    – si s-a pierdut si bucuria sarbatorilor, tin minte ca toti musafirii veneau in vizita cu cate ceva bun si masa era bogata, se simtea sarbatoarea.
    – acum, saracia sufleteasca a vremurilor i-a facut pe multi sa fie discreti si preocupati strict de mica familie, nu de cea mare si cu atat mai putin de prieteni…
    – prea putini, de altfel, mai au vocatia prieteniei…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *