Familie cu opt copii: Curaj, nebunie, sau credință în Dumnezeu?
de Daniela Bălinișteanu
Maria are 28 de ani și opt copii. Și ea și soțul ei provin din familii cu mulți copii, dar cu probleme, fără prea multă școală, cu părinți alcoolici. Primul lor copil s-a născut când ea avea doar 15 ani. S-au căsătorit mai apoi, după care Dumnezeu le-a mai dăruit încă șapte copii. Locuiesc într-o căsuță săracă, care, la un moment dat, va deveni neîncăpătoare. Este un tablou ridicol, înrămat în blamarea și disprețul societății.
De ce? Pentru că familia creștină trăiește într-o lume standardizată, într-un sistem social care nu își dorește o familie puternică și stabilă. Ideologia globalistă încurajează îndepărtarea de tradiție și de Dumnezeu, printr-o îndoctrinare în masă, care are ca scop distorsionarea ideii de familie și dispariția modelului familial. Copiii sunt priviți ca bunuri, ca achiziții pe care le faci la un moment dat în viață, când crezi că e momentul cel mai potrivit.
Iată totuși că tocmai această familie este puternică și rezistentă și, deși nu corespunde criteriilor sociale actuale, se încadrează în normele creștine crescând și se dezvoltându-se după legile lui Dumnezeu. Chiar dacă viața lor de familie a început dintr-o greșeală, sau mai corect spus, dintr-o lipsă de interes și învățătură din partea părinților, au găsit sprijinul în Biserică. Și nu este vorba de un ajutor financiar, ci de unul moral și sufletesc. Acești părinți sunt conștienți că viața lor este dată de Dumnezeu, cu toate greutățile și bucuriile. Fizic, trăiesc într-o sărăcie pe care probabil mulți dintre noi nu ar putea să o suporte, dar bogăția și mulțumirea sufletească echilibrează balanța.
Ei sunt exemplul cel mai grăitor că nu educația intelectuală te ajută să ai o gândire sănătoasă și firească, ci educația creștină și disponibilitatea sufletească de a accepta condiția pe care Dumnezeu a lasat-o. Dar, în același timp, ei sunt “proștii” aceia despre care lumea vorbește: fără educație, care nu se mai opresc din făcut copii, fără posibilități materiale, care nu ajută la dezvoltarea societății, ci, dimpotrivă, reprezintă o piedică în evoluția generală, fiind considerați complet neproductivi.
“…umblam și noi ca și cum n-am fi avut părinți”
Maria, Costel și cei opt copii ai lor își duc traiul modest într-un sătuc din județul Botoșani. Când intri pe poartă, în curtea dezordonată, e o încântare să fii înconjurat din toate părțile de copii curioși, senini, dar tăcuți și mirați că niște străini îi pot privi cu dragoste. Maria ne-a povestit cu sinceritate despre copilăria ei scurtă, care s-a terminat în maternitate. “Eram la început, eram tineri. Eu aveam 14 ani.
Primul copil l-am născut când aveam 15 ani. Părinții mei erau bețivi și nu prea s-au ocupat de copii. Și dacă n-a fost cine să ne învețe, umblam și noi ca și cum n-am fi avut părinți. Am purtat sarcina în școală opt luni…eram în clasa a opta. Apoi m-am dus la maternitate și am născut și m-am ocupat de copil”, ne-a explicat Maria.
Din acel moment a început călătoria lungă și anevoioasă prin viață. Studiile s-au terminat aici, nefiind nimeni altcineva care să îngrijească copilul. Nu aveau nimic, nu aveau casă, motiv pentru care stăteau alternativ la părinți. “Ajutor nu am avut decât de la nașii de cununie și de botez, că altfel, să iei de toate începând de la lingură, noi singurei nu ne descurcam”, ne-a povestit mama.
Căsuța în care locuiesc acum au construit-o ei – două camere și un hol cu rol de bucătărie. El a lucrat la un cioban o perioadă, și a strâns bani, iar din ce primeau lunar din alocațiile copiilor mai cumparau câteva materiale pentru a ridica casa. Mai luau o vițică pe care o creșteau și apoi o vindeau. Până la al treilea copil a fost gata și casa, cu multă muncă și multe sacrificii.
Mulți ar spune că este o poveste clasică, specifică pentru mediul rural și că lipsa de educație își spune cuvântul. Însă problema asumării copiilor pe care Dumnezeu ni-i oferă nu este una de ordin material sau intelectual, ci mai degrabă una de credință, de moralitate și de acceptare a propriei condiții. Cu cât este mai mare numărul de copii, cu atât crește jertfa și truda părinților. Societatea este dominată de scepticism, de dorință de planificare, de libertate de alegere, de egoism și de atracție spre material, care duc în mod firesc la încercarea de a construi mai întâi o casă, de a avea o carieră profitabilă.
Copilul nu ar trebui să fie rezultatul unor planuri, ci ar trebui să fie un rod al dragostei dintre soți. Drept urmare, o lecție foarte importantă este aceea că Dumnezeu, Atotștiutorul, alege momentul pe care îl consideră cel mai potrivit pentru ca doi tineri să devină părinți, indiferent de mentalitatea și planurile acestora. Prin avort, părinții luptă împotriva voinței lui Dumnezeu și împotriva propriei mântuiri. Iar mântuirea femeii, așa cum ne spune Sfânta Scriptură, vine prin naștere de prunci.
„Nu-mi pare rău că am atâția copii. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că sunt sănătoși și nu am avut probleme cu ei. Dacă o vrea Dumnezeu să-mi mai dea un băiețel… Așa mai stăm câteodată amândoi și ne gândim ce-o să facem când o să crească ei mari, dar cu ajutorul lui Dumnezeu și Maicii Domnului i-om rândui pe toți. Pe noi nu ne-au ajutat părinții, nu ne-au dat nimic, dar dacă te duci și te rogi la Dumnezeu și la Maica Domnului, îți dau cât ai nevoie. Ne mai chinuim, mai este greu uneori, nu e tot timpul ușor cu atâția copii”, ne-a mărturisit mama.
Ce facem cu atâția copii?
Când vine vorba de familii numeroase, cu atât mai mult cu cât nu au o situație materială prea bună, oamenii, de la medici până la rude, nu numai că descurajează sarcina, dar mulți încurajează avortul. Uită că, dincolo de probleme și greutăți, copiii nu sunt o povară, ci o mare bucurie, dar care necesită, într-adevăr, cele mai mari sacrificii.
„Mi-au spus mulți, chiar și când m-am dus la spital, că de ce faci atâția, ce o să le oferi? Și eu le ziceam că o să le ofere Dumnezeu și o să le rânduiască pe toate, că doar și noi am fost tot mulți la casă și fiecare, dacă muncește și e harnic, are, dacă nu, nu. Am zis că decât să-mi fac păcate mai bine fac copilul. Câtă mâncare fac, mai rămâne și pentru celălalt, să-i dau și lui”, ne-a spus Maria.
De obicei, la primul copil, părinții sunt felicitați. La al doilea li se spune că au avut curaj. Și mai departe, cu fiecare copil ce mai vine, apare dezaprobarea, mila, sau chiar disprețul celor din jur. Și iată cât de mult este devalorizat copilul, dacă el este așezat pe scara valorilor sub lucrurile materiale. Iar principala cauză este egoismul, dorința fiecăruia dintre noi de a avea o viață cât mai lipsită de griji aici pe pământ, o stare generală, cultivată și consolidată în timp.
Majoritatea oamenilor consideră că a avea copii este o povară. Puține sunt familiile în care ei sunt lăsați să vină atunci când Dumnezeu rânduiește. Chiar și cei trecuți prin viață le recomandă tinerilor să mai aștepte până fac un copil, sau să nu facă mai mult de 2-3. La fel, părinții care ajung să aibă doi copii se „opresc” aici, pentru a nu-și îngreuna viața peste putința lor. Este greu să ai grijă de ei, este greu să renunți la confortul propriu și să oferi unei alte persoane toată energia și toată dragostea. Dar mai greu ar trebui să fie să-l scoatem pe Dumnezeu din viața noastră, în încercarea deja obsesivă de a ne controla cât mai strict propriile vieți.
Din cartea Fericiri născute și nenăscute. Mărturii despre viață, de Daniela Bălinișteanu, Ed. Doxologia, Iași, 2013
Foto: Doxologia.ro
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
