Cât este de răspândită practica pruncuciderii în clinicile de avort?

În Roma Antică exista obiceiul ca noul-născut să fie prezentat tatălui, care decidea apoi dacă acesta va trăi sau va muri. Astăzi, acest drept este revendicat de mame.
În timp ce, chiar şi majoritatea susţinătorilor avorturilor târzii sunt de acord că viaţa începe cel mai târziu la naştere, acel moment magic în care o bucată de ţesut devine brusc o fiinţă umană, există şi persoane care promovează dreptul mamei de a-şi ucide propriul nou-născut, în special după o tentativă eşuată de avort. Nu toată lumea o spune atât de direct precum Alberto Giunilinişi Francesca Minerva, care folosesc oximoronul „avortul de după naştere”, dar eufemismele utilizate de alţii nu lasă nicio urmă de îndoială despre poziţia lor. Angajaţii clinicilor pentru avort, asemeni Centrului de Sănătate pentruFemei din Bronx, se referă la copiii născuţi vii folosind termenul de „specimene” sau, incorect, prin „sarcini”. Angajaţii le spun clienţilor lor ca aceştia vor fi puşi într-o soluţie toxică şi le oferă sfaturi despre cum să scape de copilul viu chiar acasă. Planned Parenthood, potrivit reprezentantei lor, Alisa LaPolt Snow, „crede că, ştiţi, orice decizie [în legătură cu un copil născut viu] trebuie luată de femeie, familia sa şi medic.” (Sub presiunea publică, Planned Parenthood s-a distanţat de această declaraţie.)
Unii merg la fel de departe precum gazda MSNBC Melissa Harris Perry, care crede că începutul vieţii „depinde foarte mult de sentimentul părinţilor. Un sentiment puternic – dar nu ştiinţă.” Conform acestei logici, nu există o limită superioară de vârstă pentru „avortarea” unui copil după naştere, aşa că, ar trebui să mergem pe vârfuri în preajma părinţilor noştri.
Pruncuciderea are suporteri influenţi precum Bill Clinton care a respins, în 1995 şi 1997, Legea de interzicere a avortului prin naştere parţială, lege care ar fi pus capăt torturii la care este supus copilul în timpul avortului (un act similar a fost în cele din urmă adoptat în 2003); şi Barack Obama, care a votat de câteva ori, în 2001 şi 2002, împotriva Actului de Protecţie a Copiilor Născuţi Vii (care, aşa cum titlul sugerează, era conceput să protejeze copiii născuţi vii), declarând că: “Ceea ce facem noi aici este să împovărăm şi mai mult femeile” şi că “ar fi luat doctorilor capacitatea profesională de a decide când un făt este viabil.”
În mai 2003, ucigaşul în serie Kermit Gosnell a fost condamnat pentru trei capete de crimă (printre alte acuzaţii). Pentru cei ce urmăresc presa liberală, Gosnell efectua avorturi şi, în câteva cazuri, „a provocat travaliul, a forţat naşterea unor copiii viabili în a şasea, a şaptea sau a opta lună de sarcină pe care apoi îi ucidea prin introducerea unei foarfeci în spatele gâtului şi distrugându-le coloana vertebrală.” Deşi el a fost condamnat doar pentru trei capete de crimă, angajaţii săi descriu această tehnică ca fiind procedura standard pe care o foloseau de regulă. Având în vedere că Gosnell efectua avorturi din 1972 (înainte ca ele să fie legale) până în momentul arestării sale din 2011, el poate fi considerat cel mai prolific ucigaş în serie din lume.
Ca urmare a procesului lui Gosnell, trei foşti asistenţi ai doctorului Douglas Karpen care efectua avorturi în Texas, au mărturisit, oferind detalii înfiorătoare, despre cum angajatorul lor omora zilnic câţiva copii născuţi vii  sau îi aruncă la gunoi cât încă erau în viaţă.
Alte centre pur şi simplu abandonează nou-născuţii până mor, lucru ce poate dura câteva zile. Această practică a fost evidenţiată în 1999 de Jill Stanek, care lucra în Christ Hospital din Oak Lawn, Illionis, ca asistentă. Mărturia sa a dus la adoptarea în 2002 a Legii de Protecţie a Copiilor Născuţi Vii.
În tratatul său, „Copiii: Lucruri pe care le aruncăm? (Children: Things We Thow Away?”), asistenta Melanie Green nu doar că descrie cum a fost martoră la moartea unui copil care a supravieţuit unui avort cu soluţie salină, dar, de asemenea, menţionează că aceasta este o practică obişnuită:
“Sunt casnică şi asistentă cu diplomă, în Jacksonville. Lucram pe tura de la 11 p.m la 7 a.m. şi când nu eram ocupaţi, mă duceam să ajut secţia de  nou-născuţi. Într-o noapte am văzut un coş pentru copii în afara camerei pentru ei. Era un copil în coş – un copil perfect dezvoltat care plângea – dar era ceva diferit la acest copil. Era o fetiţă şi avea arsuri pe tot corpul. Era copilul unui avort cu soluţie salină. Arata de parcă ar fi fost pusă într-o oală cu apă fiartă. Niciun doctor, nicio asistentă, niciun părinte nu îngrijeau acest copil rănit, ars. A fost lăsată singură să moară în durere. Nu au lăsat-o în camera pentru copii – nici nu s-au deranjat să o acopere. Mi-a fost ruşine de meseria mea în acea noapte! E greu să crezi că astfel de lucruri se întâmplă în spitalele noastre moderne, dar se întâmplă. Se întâmplă tot timpul. Credeam că spitalul este un loc unde bolnavii sunt vindecaţi – nu un loc al crimei. Am întrebat o asistentă de la alt spital ce fac ei cu copiii avortaţi cu soluţie salină. Spre deosebire de spitalul meu, unde copilul era lăsat singur să se lupte să respire, spitalul lor pune copilul într-un coş pe care îl acoperă cu un capac. Moarte prin sufocare!”
Susţinătorii dreptului la avort continuă să spună că Gosnell era un caz izolat, dar există multe indicii cum sunt declaraţiile mai sus menţionate ale lui Melanie Green, Jill Stanek, a angajaţilor lui Karpen, a asistenţilor de la Planned Parenthood şi ai Dr. Emily, printre mulţi alţii, care arată că “gosnellizarea” nou-născuţilor este o metodă obişnuită de a scăpa de avorturi nereuşite, în unele cazuri chiar şi în ciuda dorinţei mamei.
Mass-media liberală ignoră în general astfel de cazuri, şi nu doar pentru că aceste poveşti întorc pe dos stomacul oricărei persoane, fie ei pro-viaţă sau pro-avort. Aceste poveşti aruncă o lumină nedorită asupra realităţii industriei avortului şi îi pot face pe cei indecişi să se opună avortului iar pe cei pro-avort să pună la îndoială ceea ce cred. O procedură legală şi o crimă de gradul întâi sunt foarte apropiate. Un nou-născut nu este diferit de fătul care era cu doar câteva minute înainte de naştere şi asta poate duce la o întrebare tulburătoare: dacă sunt la fel, este nou-născutul încă o bucată de ţesut? Sau este fătul deja o fiinţă umană?
Sursă: LifeSiteNews
Traducător: Diana Lois
Căutăm voluntari care să traducă articole din engleză, franceză, spaniolă, italiană sau rusă. Pentru detalii puteţi scrie pe adresa: redactievremuri@gmail.com

, , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns