Și-a riscat viața păstrând sarcina, iar acest copil puternic, conceput după citostatice, i-a redat darul vieții
de Redacția Stiripentruviata.ro
Din revista Reader’s Digest România, noiembrie 2009
Ioan Antonie, copilul-minune primit în dar de sus într-un moment de răscruce din viața părinților, a împlinit de curând 16 ani. Cu acordul familiei, reproducem mărturia părinților, așa cum a fost spusă unui reporter în 2009, cu mențiunea că Antonie este posibil să fi fost conceput chiar înainte de ultima cură de citostatice a mamei. Intertitlurile aparțin redacției noastre.
Daniela Popa nu va uita niciodată acea zi de vineri. Când medicul a ieșit o clipă de la tomograf, a simțit că ceva era în neregulă. Știa că după a douăsprezecea ședință de citostatice ganglionii mediastinali erau în continuare măriți și apăsau pe plămâni. Ce altceva putea fi atât de grav încât să determine medicul să iasă în mijlocul sesiunii de tomografie?
Pe hol aștepta Richard, soțul ei.
– Domnule Popa, știți că soția dumneavoastră este însărcinată? Ce facem? Continuăm tomografia?
A fost singurul moment din viața lui când i s-au înmuiat picioarele. Pe vremuri, pe ușa cabinetelor de tomografie era desenată o femeie gravidă, peste care era aplicat un X cu roșu, adică „Interzis femeilor însărcinate”. Iar Dana era deja înăuntru! Și se pregăteau în continuare pentru alte radiații. Toți medicii spuseseră că radioterapia era singura șansă la viață care îi mai rămăsese Danielei, al cărei cancer tocmai regresase de la stadiul IVB la II.
Richard a îngăimat ceva de genul: „Continuați!” Parcă nici nu mai putea gândi. De fapt, se gândea numai la ea. La Dana lui. La nimeni și nimic altceva. Aveau nevoie de tomografie pentru a merge apoi la o clinică germană, unde Dana urma să facă radioterapia.
Medicul nici nu a găsit necesar să noteze în fișa medicală ceea ce se văzuse la tomograf în zona pelvisului.
– Oricum o să renunțați la sarcină, nu? i-a spus Danei.
– Nu știu. Mai am și altă soluție?
– Altă soluție nu mai aveți. Trebuie să renunțați la sarcină!
Suferea de cel mai agresiv subtip al bolii
Cu numai un an înainte, în 2005, Daniela și Richard Popa, amândoi consultanți financiari în București, formau o familie fericită și împlinită, alături de cei doi copii ai lor, Mihaela, de 10 ani, și Andrei, de 9 ani. Făceau, mai mult sau mai puțin, ceea ce făceau toate familiile obișnuite: muncă la birou, teme cu copiii, cină în familie, vacanțe la mare. Anual, de Paști, Richard mergea în pelerinaj la Sf. Munte Athos.
În mai 2005, se afla tot într-un astfel de periplu spiritual, când și-a sunat soția. La plecare o lăsase acasă cu o febră ușoară și o teribilă oboseală. Un medic îi prescrisese nurofen, dar simptomele persistau.
– Cum te mai simți? a întrebat-o el la telefon.
– Nu prea bine. Mi s-au umflat ganglionii din zona gâtului.
Inflamația nu a cedat toată luna mai. Oboseala nu-i trecea, iar Daniela începuse să aibă puseuri de transpirație abundentă. Au urmat investigațiile. După ce a fost eliminat și diagnosticul de hipertiroidie, au ajuns la biopsie.
„Când vorbesc de doamna Popa, îmi apare în minte lama cu țesutul biopsiat. Îmi amintesc astfel doar cazurile dificile”, povestește dr. Camelia Dobrea, medic primar anatomopatolog la Institutul Național „Victor Babeș”.
„În limfomul Hodgkin, celulele tumorale sunt foarte puține și poate și de aceea prognosticul este ceva mai bun. Dar, deși toți markerii erau de limfomul Hodgkin, pe secțiune erau multe celule canceroase, ca în cazul limfomul non-Hodgkin. Diferențierea este foarte importantă, deoarece tratamentul diferă mult în cele două boli, motiv pentru care dr. Dobrea a și cerut o a doua părere. Prof. Stefano Pileri de la Universitatea din Bologna a confirmat diagnosticul: limfomul Hodgkin clasic cu depleție limfocitară.
Dr. Dobrea explică: „Este o formă de limfomul Hodgkin (sub 1%), în care limfocitele reactive (n.r.: celulele albe din sânge, care se luptă cu boala), sunt foarte puține. Era cazul doamnei Popa”.
Limfocitele maligne formau tumori în nodulii limfatici, care creșteau și apăsau pe organe. Daniela suferea de cel mai agresiv subtip al bolii. Dar șansa ei era că descoperise în stadiu incipient o boală care adesea se diagnostichează în stadii avansate, tinzând să apară mai întâi în locuri greu accesibile, nu la ganglionii din zona gâtului.
„Se moare și la 37 de ani, să știi!”
„Când am aflat diagnosticul, nu m-am speriat. Eu sunt o fire optimistă”, povestește Daniela Popa. „A fost, totuși, un moment de cumpănă. Îmi amintesc că eram în spital și răsfoiam o carte de la mama. Acolo am găsit citatul din Evanghelie: În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea! Mesajul acesta m-a susținut enorm.”
Diagnosticul dat de dr. Dobrea confirma concluzia medicilor de la Clinica de Hematologie a Spitalului Colțea. Toți medicii spuneau că Daniela trebuia să înceapă urgent chimioterapia.
Dar ea nu fusese niciodată un fan al medicinii alopate, iar când a aflat efectele secundare ale substanțelor care urmau să i se administreze, s-a îngrozit. Ele puteau să-i afecteze și mai mult sistemul imunitar, să-i dea aritmii cardiace, afecțiuni renale, poate chiar și o fibroză pulmonară care să îi fie fatală.
S-a îndreptat întâi spre soluțiile naturiste. A început o cură de detoxifiere: fără carne, cu multe crudități și antioxidanți. Un medic naturist din Brașov i-a prescris niște ceaiuri despre care spunea că vindecaseră cazuri similare.
Dar ganglionii continuau să se umfle, iar febra nu-i scădea. Verișoara ei, medic ORL, care avusese cancer și făcuse chimioterapie, a avertizat-o:
– Crezi că nu se moare la 37 de ani? Se moare și la 37 de ani, să știi!
„Dar eu nu am crezut niciodată că voi muri. Niciodată. Chiar nu mă puteam gândi la moarte. Încercam, dar îmi era imposibil”, spune Daniela.
Copiii se rugau în fiecare seară Sfântului Nectarie
Totuși, boala evolua galopant. Din a doua jumătate a lunii iunie 2005, febra Danei a urcat la peste 38 de grade Celsius și a așa a rămas timp de luni de zile. În august a început pruritul (mâncărimi de piele), teribil. Se scărpina până își făcea răni pe tot corpul. Avea miros de sânge. Respira greu (din cauza ganglionilor limfatici din interiorul cutiei toracice, care se măriseră de câteva ori și apăsau pe plămâni – avea să afle ulterior).
În septembrie, transpira atât de abundent, încât nu putea dormi și se schimba de 10-12 ori pe noapte. Ganglionii de la gât erau atât de umflați, încât gâtul ajunsese mai lat decât capul. Abia se mai putea mișca dintr-o cameră în alta. La mijlocul lui septembrie, s-a hotărât să înceapă citostaticele.
Medicii de la Clinica de Hematologie a Spitalului Colțea i-au certat aspru pe soții Popa că au amânat patru luni tratamentul. Boala avansase la stadiul IVB: Daniela avea noduli multipli, și în partea de sus a corpului, și în partea inferioară, și toate simptomele aferente.
La 19 septembrie 2005, Dana a început chimioterapia. „În ziua în care făceam perfuzia aveam o stare de vomă acută, de leșin, de dureri de cap insuportabile. Și inima, și creierul parcă mi se blocau”, povestește Daniela.
Într-o dimineață, după a doua cură de citostatice, când s-a ridicat din pat, părul ei lung, negru și des a rămas pe pernă în smocuri groase.
– Eu nu rezist! N-o să fac față! a spus ea atunci.
– Lasă, o să trecem și peste asta! i-a răspuns soțul ei.
A doua zi, când a venit de la serviciu, Richard a observat că ea se tunsese singură. Atunci a făcut un lucru pe care nu-și imaginea că avea să-l facă vreodată: și-ras în cap soția cu mâinile lui.
Când au văzut-o copiii, au avut un șoc. Mihaela, fetița, a reușit să-și ascundă emoția, dar Andrei a izbucnit în plâns. Copiii se rugau în fiecare seară Sfântului Nectarie, vindecătorul de cancer, să o ajute pe mama lor să se facă bine.
Încă un hop pe parcursul bolii
Chimioterapia s-a dovedit eficientă. Simptomele s-au ameliorat de la prima ședință. Ganglionii s-au retras, nu mai avea mâncărimi, febra scăzuse și putea dormi noaptea.
„Mi-a fost rău de la citostatice, dar cred că mai rău mi-a fost în lunile dinainte. Dacă ar fi să o iau de la capăt, a doua oară probabil că aș trece mai repede la citostatice, deși sunt sigură că le-aș suporta la fel de greu”, spune acum Daniela. „Au fost momente când mama și Richard mă forțau să stau pe pat. Mă usturau venele și îmi era extrem de rău”, își amintește ea.
După a douăsprezecea ședință de citostatice (a șasea cură), tomografia arăta noduli de 3,5 cm în mediastin (zona mediană a toracelui). Cancerul nu era vindecat. Mari rămânea doar radioterapia, pe care aveau de gând să o facă la Köln, cu aparate mai performante. Richard coresponda deja cu un medic de acolo.
La Köln, specialistul a consultat-o pe Daniela și a studiat atent dosarul. În asemenea cazuri, protocolul medical german indica încă patru ședințe de citostatice înainte de radioterapie.
– Dacă doriți, putem face radioterapia acum, dar nu v-aș sfătui, a spus el.
Auzind de citostatice, Daniela a izbucnit în plâns. În seara aceea, a ținut un „sfat de taină” cu Richard. Copiii aveau nevoie de mama lor. Și Richard avea nevoie de ea. Faptul că se simțea atât de iubită i-a dat puterea să continue.
Acasă îi aștepta însă un alt hop: după prima sesiune suplimentară de chimioterapie, Dana a primit rezultatele unor analize pe care le făcuse înainte de a pleca în Germania. Avea și tuberculoză. Sistemul ei imunitar cedase. În aprilie 2006, Daniela a oprit citostaticele și a luat zilnic cele nouă pastile tuberculostatice.
Între timp, însă, cancerul avansa. În mai, oncologii i-au spus că, dacă mai amână radioterapia, va fi prea târziu ca să-și mai salveze viața. Atunci s-au hotărât să meargă din nou la Köln.
Înainte de plecare, în acea memorabilă zi de vineri, tomografia le-a adus vestea că așteptau un copil.
„Ne-au spus că mama va muri, iar copilul va ieși cu malformații”
Cei doi soți așteptau tăcuți, pe holul spitalului, rezultatul tomografiei. Luni urma să cumpere biletele de avion. Pe drumul spre casă, în mașină, au continuat să nu scoată un cuvânt. Sarcina avea șapte săptămâni. Copilul fusese conceput după sesiunea suplimentară de chimioterapie și suportase două luni de tuberculostatice. Iar acum fusese iradiat la tomograf.
„Toți medicii ne-au spus ulterior că mama va muri, iar copilul – dacă apuca să se nască – va ieși cu malformații. Unii ne-au făcut nebuni” spune Richard Popa.
„Se consideră că pacienții care au fost tratați pentru boala Hodgkin pot să facă un copil numai după o perioadă lungă de timp și o investigare genetică prealabilă”, confirmă dr. Dobrea.
„A fost un moment de îndoială pentru noi. La început am luat-o ca pe o altă grea încercare”, spune Daniela.
Aveau nevoie de un sfat. Și-au sunat duhovnicul:
– Părinte, ce facem?
După o pauză care a părut a dura o veșnicie, acesta le-a răspuns:
– Știți că nu aveți niciun drept de viață asupra acestui copil…
Ulterior, într-o conversație privată, părintele avea să admită că i-a fost foarte greu să se pronunțe astfel.
Povara a trecut pe umerii Altcuiva
„După ce am închis telefonul, am început brusc să vorbim. Știam ce aveam de făcut. Parcă se ridicase o povară de pe umerii noștri și trecuse pe umerii altcuiva”, își amintește Richard.
Dr. Zoe Chișleag, de la Spitalul de Obstetrică-Ginecologie Filantropia, medic cu o vastă experiență, este o femeie hotărâtă și energică. Nu poate fi cale de mijloc cu ea. Fie o iubești, fie o urăști. Când ușa cabinetului se deschide și Daniela Popa, noua ei pacientă, vine iar la consult, dr. Chișleag spune:
– Vă implor, nu mai veniți la mine! deși eu nu mai fac chiuretaje de 15 ani, chiar vă sfătuiesc să faceți unul!
Nu mai avusese un astfel de caz. Exista un risc foarte mare de copil malformat și de recădere a bolii.
Dar Daniela nu era o pacientă oarecare. Făcuse o ecografie tridimensională care nu arăta anomali la făt și spunea că nu putea ucide o ființă doar pentru a avea ea șanse mai multe la viață.
Daniela povestește: „Primele luni de sarcină au fost mai grele. Următoarele au fost minunate. Mi-nu-na-te! Simțeam că port viață în mine. Dar presiunea asupra noastră a fost uriașă: că facem o greșeală… că ce fel de intelectuali suntem”…
Doar la Clinica Naturalia au găsit sprijin în acea perioadă confuză pentru ei. Dr. Pavel Chirilă a fost rezervat. Le-a spus doar: „Minuni s-au mai văzut”. Și le-a relatat două cazuri din experiența sa. Văzuse o femeie cu TBC cavernos ale cărui leziuni pulmonare dispăruseră după naștere. Iar alta, care suferea de angiosarcom (tumoare malignă a unui vas sanguin), supraviețuise încă opt ani după ce născuse o fetiță.
Un copilul puternic, apărut în condiții improbabile
Iar regretata soție a acestuia, dr. Maria Chirilă, i-a spus Danielei:
„Copilul acesta a apărut în condiții atât de vitrege! Trebuie să fie foarte puternic. Crezi că Dumnezeu îți dă un copil ca să te piardă?”
Daniela a oprit orice tratament, continuând să se hrănească atent, să bea multe sucuri proaspete de legume, să ia suplimente alimentare și să se roage ca totul să fie bine.
Toată familia se ruga. În vara lui 2005, fratele Danielei, preot la Mănăstirea Putna, o prezenta tuturor spunând: „Este sora mea. Are cancer. Rugați-vă pentru ea!”
Și Richard inițiase momente de rugăciune-împreună, la care participaseră zeci de persoane. Apelase la preoți și mireni din țară și de peste hotare.
„De curând am revăzut-o la Putna pe o femeie din Ucraina pe care o cunosc doar din vedere. Mi-a zis: «Tot anul m-am rugat pentru dumneavoastră. Cum vă mai simțiți?» M-a impresionat profund. Până atunci, eu nu mă mai rugasem niciodată pentru străini”, spune Daniela.
A născut un copil de nota 10
La miezul nopții de 16-17 ianuarie 2007, Daniela, pe atunci în vârstă de 38 de ani, a născut pe cale naturală un băiețel. Dr. Chișleag povestește: „A fost «o naștere unsă», cum îi spunem noi. Bebelușului i-am dat scorul APGAR 9 doar ca să fiu exigentă, dar am ezitat între 9 și 10. Nu pot să spun decât un lucru: credința mamei i-a depășit pe toți doctorii!”
După naștere, Daniela nu a dormit toată noaptea. „Mă temeam că ar avea ceva și nimeni nu voia să-mi spună.” Dar micuțului i s-au făcut toate analizele și era perfect sănătos. Iar dr. Chișleag își amintește că mama, în ciuda hemoragiei inerente nașterii și a antecedentelor de anemie severă (timp de ani de zile i se prescriseseră în zadar suplimente cu fier), avea acum un nivel excelent al fierului în sânge.
Iar adevărata minune a fost dispariția, la scurt timp, a nodulilor măriți de boală din organismul mamei și însănătoșirea plămânilor.
„Înainte, când eram consultant financiar, mă neglijam. Acasă copiii stăteau cu bona, iar eu nu mâncam nimic, beam cafele de la dozator și mă amăgeam că ajut oameni, învățându-i să-și investească banii. Poate că nu era cazul să depun efort în acea direcție. Am destul serviciu acasă!” spune Daniela, care acum s-a dedicat total familiei.
Richard spune: „Eu mă bucur să vorbesc despre aceasta, pentru că îmi amintește mereu unde ne situăm. Am o soție foarte frumoasă și lăuntric, nu numai fizic, cu o putere interioară ieșită din comun. Noi însă nu am făcut mare lucru. A fost mai degrabă, cum frumos spunea cineva: «Doamne, înainte vedeam patru urme de pași, ai Tăi și ai mei, acum văd doar două. De ce m-ai părăsit?» «Nu te-am părăsit. Acum te țin în brațe»”.
În curte, micul Ioan Antonie aleargă „să prindă vântul” cu o morișcă, până când tata îi arată că o poate face și stând pe loc. Antonie este mai ascultător decât alți băieței de vârsta lui. Tatăl lui spune: „E o minune de copil din toate punctele de vedere. Se cunoaște că e rodul rugăciunii. O minune de copil!”
O minune de copil! by Ştiri pentru viaţă on Scribd
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
