De Jeannie Deangelis
Când eram mică, tatăl meu avea o vorbă: “Binele este tot bine chiar dacă nu-l face nimeni, și greșeala e tot greșeală, chiar dacă toți greșesc la fel.”Acea mostră de înțelepciune m-a urmărit toată viața. Acum, ca adult, și fiind genul de om pentru care totul în viață se împarte în alb și negru, sunt extrem de tulburată de felul în care acest curent al relativismului a infestat reperele morale ale societății în care trăim. După 34 de ani trăiți ca un creștin ce crede cu putere în cuvântul Bibliei, aflu că există oameni – de altfel, supuși greșelilor -, care se comportă de parcă ar fi dumnezei, provocând astfel foarte multă suferință celor din jur.Societatea modernă a cunoscut o evoluție patologică până la punctul în care dreptul de a face ceea ce vrei a ajuns să fie mai important decât a face ceea ce este corect să faci. Uciderea pruncilor nenăscuți s-a transformat în “dreptul de a alege” iar sodomia stă ascunsă sub masca “drepturilor homosexualilor”.
Asupra noastră s-a abătut o dublă nenorocire, pentru că Biblia spune clar: “Vai celor ce spun răului bine și binelui rău, celor ce iau întunericul drept lumină și lumina drept întuneric, celor ce iau amarul ca dulce și dulcele ca amar.” Relativismul moral a oferit deja un “vai”, celor ce refuză să vadă diferența dintre bine și rău.
Cu treizeci de ani în urmă, am avut o discuție cu un adept al curentului relativismului moral. Tânărul era indignat de faptul că am îndrăznit să sugerez că există valori morale absolute. Argumentul meu era că în Biblie scrie clar faptul că oamenii cunosc în mod implicit diferența dintre bine și rău, arătând astfel că, fie că ne place sau nu, există standarde absolute de moralitate. Ceea ce voiam să demonstrez era faptul că relativismul moral nu reprezintă decât un efort al omului de a-și reduce la tăcere propria conștiință, și de a-și găsi scuze pentru firea păcătoasă care, dacă n-ar avea cuvântul lui Dumnezeu ca metodă de constrângere, ar fi capabilă să hărțuiască, să încarcereze și să devoreze o altă ființă umană(canibalism).
Adeptul relativismului moral a continuat să-și susțină poziția conform căreia nu ar exista valori morale absolute, iar conceptele de bine și rău ar fi relative, din multe puncte de vedere. El pornea de la premiza conform căreia nu Dumnezeu sau celelalte persoane, ci individul însuși este cel în măsură să judece care este adevărul lui personal. În acel moment l-am întrebat: “Asta înseamnă că, dacă vecinul de vizavi ar molesta un copil și ar simți că întreținerea de relații sexuale cu un minor de 5 ani este un lucru acceptabil, dumneata n-ai avea nimic împotrivă ca acel vecin să abuzeze sexual și de copilul dumitale?”
Adversarul meu îmi răspunde, bâlbâindu-se: “Cred că ați exagerat puțin”. Atunci l-am întrebat: “Vreți să spuneți că există un standard pentru bine și rău, dar că singura diferență este aceea că dumneata ești cel ce stabilește nivelul acelui standard?”În urma acestei întrebări, preț de două secunde, o grea tăcere se așternu între noi. Dar eu am insistat, întrebând: “Deci, după părerea dumitale, a viola copii este un lucru rău? Prin urmare, deși dumneata dorești ca nici Dumnezeu, și nici societatea, să nu-și impună propriile standarde de moralitate asupra acțiunilor dumitale, totuși, dumneata te simți foarte bine impunându-ți propria viziune legată de moralitate, asupra unui pervers căruia ochii îi alunecă, plini de poftă, peste trupul copilului tău preșcolar?”
Oricât ar părea de șocant, respectiva persoană era atât de pornită pe ideea de a nu judeca sau jigni pe cineva, încât a fost capabilă să declare următoarele: “Ei bine, presupun că n-am cum să mă pronunț în privința asta, întrucât n-am nici un drept de a-mi impune propriile standarde asupra vecinului de vizavi, doar pentru că lui îi place să facă sex cu copii.” Pentru un adept convins al curentului relativismului moral, riscul de a-și expune propriul copil pericolului de a fi abuzat sexual de către un pedofil este, cu siguranță, un preț foarte mare, pe care, însă, acesta este dispus să-l plătească doar de dragul de a-și rezerva dreptul de a rămâne fidel opțiunilor personale subiective (și, în acest caz, chiar dezgustătoare).
În prezent, poporul american trăiește într-o cultură în cadrul căreia indivizii emit judecăți de valoare și trag concluzii bazate pe o experiență de viață foarte limitată, o săracă și defectuoasă cultură generală și pe o largă gamă de emoții ambivalente, toate stând sub influența minciunilor, a viziunilor obtuze și a slăbiciunii umane. Mai adăugați la toate acestea și credința – acceptată la scară din ce în ce mai largă – conform căreia valorile morale nu au o determinare divină și nici nu sunt relevante la modul general, și iată rețeta perfectă pentru un dezastru.
Tocmai acesta este și motivul pentru care, atunci când citesc despre întâmplări precum cea petrecută în Oklahoma, unde o mamă și fiul ei de 11 ani au fost arestați după ce acesta și-a violat sora de doar 6 ani, iar mama ei i-a spus acesteia să nu spună nimănui, nu mai sunt deloc șocat.Ceea ce cu adevărat mă șochează este reacția opiniei publice față de acest tânăr, precoce sexualizat și crescut într-un mediu lipsit de orice urmă de constrângere morală, care nu a făcut altceva decât să se comporte exact așa cum a fost crescut și educat. Un preadolescent de 11 ani își violează sora de 6 ani, iar oamenii ce promovează o cultură ce se face vinovată de ocrotirea și dezvoltarea unui asemenea comportament deviant, întreabă DE CE?
Adevărata întrebare care se impune a fi pusă nu este DE CE asemenea lucruri se întâmplă, ci, mai degrabă, CINE dintre noi este în măsură de a spune dacă ceea ce a făcut acest băiat este sau nu un lucru rău. Cine are dreptul de a-i spune acelei mame faptul că, a nu reclama la poliție un act de incest juvenil forțat, este inacceptabil? Oare, nu cumva faptul de a declara ca fiind un lucru foarte urât ca un copil să-și violeze sora, iar mama lor să nu spună nimic, ba chiar să încerce să acopere totul, reprezintă, în realitate o încercare a noastră de a impune propriile noastre standarde de moralitate asupra unei familii a cărei proprie măsură a decenței poate fi diferită de a noastră?
Prin simpla lor aderare la principiile relativismului moral, adepții acestui curent și ideile lor prezintă un grad de rezistență egal cu zero față de orice tip de comportament, chiar dacă asemenea comportamente perverse, deviante, diabolice chiar, îi șochează sau, cel puțin, au un impact negativ asupra vieții lor. Nu uitați niciodată: prețul aderării la principiile relativismului moral poate fi foarte mare!
Cu cât înaintez în vârstă, cu atât înțeleg mai bine vorbele tatălui meu. A încerca să conduci o societate pe baza credinței conform căreia canoanele moralității pot fi stabilite de către fiecare individ în parte poate părea o idee grozavă, până în clipa în care un nebun începe să tragă cu pistolul la întâmplare într-o școală generală, sau un preadolescent își violează sora mai mică. Acesta este momentul în care ramificațiile unei ideologii greșit înțelese, ce promovează abolirea standardelor morale absolute, ajung să demonstreze adevărul vorbelor tatălui meu, și anume, faptul că “binele tot bine este, chiar dacă nimeni nu îl face, iar răul, tot rău se cheamă, chiar dacă toți greșesc la fel.”
Traducere din limba engleză: Diana Orzan
Sursa: http://liveactionnews.org
DONEAZĂ
Asociaţia ProValori Media
RO18RZBR0000060016473191 (RON)
RO85RZBR0000060016473246 (EUR)
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.
