Ioana Picoș: „Fiecare viață este un dar pe care suntem chemați să îl ocrotim!”

stiripentruviata.ro: Ioana Picoș, care a fost rolul tău la ediția 2015 a Marșului pentru viață 2015 „Fiecare viață este un dar”?

Ioana Picoș: Ca și anul trecut, la Marșul pentru viață 2014 „Adopția, o alegere nobilă”, anul acesta am fost purtătorul de cuvânt al evenimentului și m-am ocupat de concertul Live for Life, atât în partea de producție-coordonare și de zona media, cât și de prezentarea evenimentului în data de 21 martie.

Marșul este neconfesional, apolitic și nu solicităm interzicerea legală a avortului. Tema din acest an a fost „Fiecare viață este un dar”. Prin ea dorim să îndemnăm societatea la un nivel mai mare de conștientizare în ceea ce privește mama și copilul, importanța și rolul maternității în societate, dreptul femeii la maternitate, dreptul copilului la o viață care să îi permită dezvoltarea armonioasă, care are ca bază nivelul de afecțiune primit din partea familiei.

La București, s-a plecat la ora 14.30 din Piața Unirii și s-a ajuns în Parcul Tineretului, intrarea Șincai, în jurul orei 16.00, unde ne-am bucurat de un concertul Live for Life, care a reunit pe aceeași scenă nume mari din showbizz-ul românesc care sunt pro-viață:  Vlad Miriță, Marius Bălan, Kaira, Emisia 2, Rafaelo Varga, iar, la final, show-ul trupei IRIS. Dacă anul trecut au fost 1.500 de oameni care ni s-au alăturat în București, anul acesta au fost 2.500-3.000, conform estimărilor Jandarmeriei.

Care sunt reacțiile oamenilor când le propui să se implice în eveniment?

Diverse. Din fericire, majoritatea înțeleg faptul că a te lupta pentru drepturile copilului și ale mamei este ceea ce va duce țara aceasta mai departe. Acesta este motorul și trebuie să avem acest lucru prioritar. Faptul că vedetele decid să se implice în concert, dar și în interviuri de susținere, totul pro-bono, arată o mare deschidere și dorință de a schimba lucrurile într-o Românie în care, în cazul crizei de sarcină, singura opțiune pe care mulți o văd este ca femeia să se supună necondiționat traumei avortului, în condițiile în care majoritatea femeilor nu asta își doresc.

De exemplu, toboșarul Nelu Dumitrescu de la Iris a dorit să vină în conferința de presă și, între altele, a spus cum la primul său copil soția avea astm și exista și posibilitatea avortului, dar a născut copilul și au fost bucuroși. La conferința de presă a fost și Rafaelo Varga, el însuși fiind un exemplu pentru potențialul extraordinar al fiecărui copil, fie că este nedorit și abandonat, cum a fost cazul lui. Acest lucru nu l-a împiedicat să-i mulțumească mamei sale pentru faptul că a ales să-i dea viață, iar astăzi Rafaelo Varga este unul dintre interpreții care au făcut senzație la X Factor.

Au românii o cultură a implicării sociale pro-viață?

Încep să o aibă din ce în ce mai mult. Desigur că este loc de creștere, dar stăm bine, zic eu. Implicarea socială este încă mică la noi. Roșia Montană a fost un exemplu de solidaritate. Îmi amintesc cu emoție toate demonstrațiile la care am participat, fizic, cât și solidarizarea de pe internet.

Sunt multe de făcut în România, din perspectiva pro-viață. Sunt asociații mai vechi, atât în București și în țară, cât și în Republica Moldova, care sprijină de ani buni femeile în criza de sarcină, ori femeile și copiii victime ale violenței domestice. Eu cunosc mai bine ce face asociația Studenți pentru viață și ce încercăm să facem la Feminism proFamilie. De la articole pe marginea subiectului, la activități menite să sprijine femeile și copiii, la consiliere psihologică pentru fetele și femeile aflate în situație de criză; s-au găsit locuri de muncă, sponsorizări – am încercat ca pentru fiecare mamă să oferim ceea ce realmente avea nevoie. Iar asta a dus la faptul că mama a putut să își păstreze copilul, să îl nască, să se bucure de maternitate. Cu cât vom fi mai mulți, cu atât vom fi o forță mai mare și vom putea schimba lucrurile care acum sunt în defavoarea femeii și a copilului.

Să vorbim puțin despre avort, un subiect cu un statut aproape tabu în societatea românească.

O să vă răspund, dar nu puțin, pentru că adesea avortul este afișat într-un mod mincinos în spațiul public. Se spune că este un drept și se pune punct. Dar un drept trebuie să fie un ajutor, trebuie să fie ceva constructiv. Ori avortul a fost, este și va fi întotdeauna o traumă, atât pentru femeia în cauză, cât și pentru familia acesteia. La nivel psihologic, avortul produce tulburări foarte adânci, care nu trec poate niciodată. De ce femeile însărcinate nu sunt sprijinite de către tatăl copilului, de către rude, de către prieteni, de către societate, ca să poată păstra sarcina, în loc ca avortul să le fie prezentat ca singura soluție în criza de sarcină? De ce nu există legi care să sprijine concret mamele aflate în criză de sarcină prin ajutor financiar sau prin mai multe analize gratuite?

Dacă vorbiți cu o femeie în criză de sarcină veți vedea lista motivelor pentru avort: tatăl copilului m-a părăsit când a aflat că sunt însărcinată, tatăl copilului nu îl vrea, tatăl copilului mi-a spus că nu îl va recunoaște, tatăl copilului m-a amenințat că mă părăsește, tatăl copilului m-a bătut că l-am făcut cu alt bărbat, tatăl copilului mi-a spus că nu are/nu avem bani să creștem copilul ori încă un copil, nu am serviciu, nu am terminat școala, nu are cine să stea cu copilul acasă când eu merg la serviciu/școală. Mai sunt și altele, desigur, dar acestea sunt motivele cel mai des întâlnite în cazul avorturilor la cerere.

În fața acestor motive, care sunt exterioare femeii însărcinate, care o presează din afară, ce facem noi, cei de lângă ea? Dacă aceste motive dispar de pe lista problemelor și femeia își poate exprima opțiunea sa, liberă de aceste constrângeri exterioare, în majoritatea cazurilor este bucuroasă să nască copilul, chiar dacă a rămas însărcinată fără să se aștepte. Așadar, ce facem, ca oameni, ca societate? Ne spălăm pe mâini în fața acestor motive și spunem că eu nu am treabă, că nu-i copilul meu, că nu am pus-o eu să facă asta și cealaltă? Sau ne spunem: e o situație de criză, hai să ofer o mână de ajutor, dacă este nevoie de ea.

Chiar și atunci când femeia este însărcinată și și-a dorit aceasta, ea trece printr-o perioadă de vulnerabilitate, și în timpul sarcinii, și după naștere; o vulnerabilitate mai mare sau mai mică, depinde de fiecare femeie, o vulnerabilitate care este diferită chiar și în cazul aceleiași femei, de la o sarcină la alta. Cu atât mai mult, când o femeie află că este însărcinată, fără să își fi dorit acest lucru, vă dați seama cât de vulnerabilă este, cât de singură se simte în fața crizei?

Nevoia de sprijin nu există doar în timpul sarcinii, ci și după naștere. Cât muncesc mamele, pentru a-și crește copiii? Acum câteva zile, fostul președinte al țării spunea că de creșterea fetelor lui s-a ocupat soția sa, el fiind plecat pe mare, și nu a știut cum au crescut, dar acum, ca bunic, vede cât de greu este să ai grijă de copiii mici și ar dubla alocațiile pentru creșterea copiilor. De ce nu cresc alocațiile pentru copii? De ce nu este sprijinită femeia în perioada sarcinii, când are atâtea nevoi, generate exact de faptul că este însărcinată, de la banala necesitate de a purta haine mai largi, la medicamentele și vitaminele pe care trebuie să le ia, la analizele și vizitele la doctor pe care trebuie să le facă? De ce, în perioada sarcinii și în perioada de după concediul post-natal, femeile nu au posibilitatea – nu teoretică, ci reală, acceptată de societate, de mediul economic – să aibă un program cu 2-3 ore mai scurt decât obișnuitul program 8-16 sau 9-17, ci, având un program cu 2-3 ore mai scurt, să poată îngriji copiii? Se știe foarte bine că un copil lipsit de afecțiune va avea probleme serioase în dezvoltarea sa afectivă, ceea ce va duce la incapacitatea lui de a se integra corect în societate. Din acest motiv, acei doi ani sunt esențiali pentru mamă și copil. Dar mama trebuie să opteze între doi ani de concediu și o indemnizație de creștere a copilului mai mică, sau un an de concediu și o indemnizație mai mare. Sunt probleme care sunt cunoscute de mulți ani.

În schimb, prezentând avortul ca singură soluție, creezi un efect de domino consumerist, distructiv pentru individ, dar constructiv pentru industrii: un avort se face repede și se plătește destul de mult, deci există tot interesul pentru a fi promovat. În România se fac mai mult de 400 de avorturi pe zi. O afacere profitabilă? Apoi femeia va avea nevoie de un psiholog, cele care își permit, căci stresul postabortiv apare mai devreme sau mai târziu. Psihologul costă și el, plus eventualele medicamente antidepresive, care tratează efectul, nu cauza.

Tot din acest domino din jurul avortului face parte și nivelul mare de sexualizare din media, care schimbă raportarea femeii la principiile de viață, la posibilitățile ei reale. Fetelor li se induce ideea că, dacă nu arată ca pe centură, nu valorează nimic – nu judec și nu disprețuiesc pe femeile care se prostituează, căci majoritatea dintre ele ajung acolo în urma abuzului, sărăciei, violenței, înșelării, dar le dau ca exemplu tocmai pentru că ele reprezintă cel mai bine ideea de femeie-obiect, de femeie-marfă, de femeie redusă la sexualitate. O fată care nu este puternic sexualizată primește semnale că nu valorează nimic. Și această mentalitate, în care totul se reduce la ambalaj, este o minciună numai bună pentru industrii.

Efectul acestui domino? Traume psihice și fizice ale femeii, infertilitate, afectarea copiilor pe care îi va avea apoi, afectarea relațiilor bărbat-femeie, a familiei. Solidaritatea și respectul dintre bărbat și femeie sunt într-o scădere drastică. Așa apare, în locul dragostei, ura. Femeile sunt hăituite între serviciu și casă, copiii nu au parte de afecțiunea mamei, de tată nu mai vorbim, ajungem o societate tot mai bolnavă, mai dependentă de fericirea de la TV și implicit manipulată. Ți se spune că ai nevoie de multe. Și alergi cu limba scoasă după o mie de prostii – haine de fițe, solar, 70 de genți și 100 de perechi de pantofi, care, de fapt, sunt chestiuni ce nu contează atât de mult pe cât se bate apa în piuă despre ele. De parcă cineva ar vrea să ne distragă atenția de la esențial, de la ceea ce cu adevărat împlinește ființa umană.

Soluția este în firescul omului: bărbatul să își asume femeia și copilul, femeia să aibă posibilitatea de a fi mamă, fără să fie amenințată că își pierde serviciul, că e părăsită, copilul să învețe și să simtă că părinții îi sunt model. Familia este cea mai importantă. Este motorul care te face să simți că ai pentru ce să trăiești și că la sfârșitul zilei ești înconjurat de iubire. România se luptă să păstreze asta.

La cine pot apela pentru un sfat femeile însărcinate, care știu că nu au mijloacele de a crește singure copilul? Dar femeile căsătorite cărora li se recomandă să avorteze, pentru a nu naște un copil care ar putea suferi de o dizabilitate?

Sunt multe centre care oferă sprijin, dar nu li se face publicitate suficientă. Nici adopția nu este promovată suficient și nu este facilitată suficient de către stat. De exemplu, în SUA, Marea Britanie și Australia, există practica începerii adopției din perioada sarcinii. După naștere există un interval de timp, de câteva luni, în care mama se poate răzgândi, dacă cumva s-a atașat de copil după naștere și nu vrea să îl mai dea spre adopție. Nu vi se pare o soluție reală, simplă, care bucură pe toți cei implicați? Nu poți să crești copilul? Bine, este altcineva care poate și vrea să facă asta! Și vei fi fericită și tu, și copilul, și familia adoptivă. De ce nu adoptă România o astfel de legislație, repet, care există cel puțin în SUA, Marea Britanie și Australia?

În Armenia, de exemplu, dacă la naștere copilul are dizabilități, cunoscute din timpul sarcinii sau nu, mama îl poate încredința spre adopție imediat și foarte ușor. Și, da, sunt familii care vor să adopte copii cu dizabilități! În SUA există o mentalitate foarte bună, mulți părinți care au un copil cu Sindrom Down ori alte dizabilități adoptă încă unul sau doi copii aflați în aceeași situație, pentru că, pe de o parte, știu cum să îi îngrijească, iar, pe de altă parte, mai important, au fost copleșiți de dragostea pe care au simțit-o de la copilul cu dizabilități și de cât bine a adus el în familie, în mod neașteptat.

Ce ne împiedică să avem astfel de prevederi legale? Nu grija pentru femei, ci, iertați‑mă, nepăsarea față de femei și de copii, de familie în general – și nu a guvernării actuale ori a celei trecute, ci a noastră, a întregii societăți, a fiecăruia dintre noi, a mea, a dumneavoastră, care luați interviul, și a cititorului care îl citește, căci am putea face mai mult în aceste direcții, dar nu facem.

Revenind, în București există instituții mari, cum ar fi Clinica Provita Internațional, Provita București, centrul Diaconia. Dar sunt și alte asociații care oferă sprijin, diferite persoane, biserici. De exemplu, femeile în astfel de situații pot apela la asociația Studenți pentru Viață (www.studentipentruviata.ro) și cei de acolo le pot îndruma, în funcție de nevoi, către un psiholog care să le ajute să analizeze problema din toate punctele de vedere și astfel să ia o decizie în cunoștință de cauză, nu sub presiune; li se recomandă un centru unde să poată sta, sunt sprijinite financiar etc.

Un așezământ care a ajutat foarte multe femei în criză de sarcină ori în situații de violență conjugală este cel de la Valea Plopului, inițiat de către Părintele Nicolae Tănase. Mai mic, dar de același tip, este un alt așezământ, inițiat tot de un preot, Valentin Ștefan, așezământul social Sfinții Mihail și Gavriil, din comuna Slobozia, județul Giurgiu.

Vineri, 20 martie, a avut loc conferința „Cum să salvezi viața unui copil nenăscut?” a doctorului ginecolog Ionel Cioată; sâmbătă, 21 martie, a fost Marșul pentru viață; duminică, 22 martie, a fost crosul Alerg pentru viață, cu 150 de participanți. Ce mai faceți în Săptămâna pentru viață, 18-25 martie 2015?

Luni și marți ne odihnim, că nu mai putem de oboseală!

Miercuri, 25 martie, vom citi o povestire copiilor pacienți de la Institutul Oncologic „Alexandru Trestioreanu” – Fundeni și vom merge împreună cu violonistul Bogdan Gogoncea de la Ateneu la mamele și copiii victime ale violenței domestice adăpostite de centrul Diaconia al Patriarhiei române, un concert la ceea ce este acum casa lor. Sunt evenimente la care participă doar artiștii implicați, dar nimic nu ne împiedică pe fiecare dintre noi să ne alegem un centru unde se află persoane cu diferite nevoi și care așteaptă o vorbă bună, dezinteresată – atât în Săptămâna pentru viață, cât și în tot restul anului!

Aș vrea să adresez și pe această cale o serie de mulțumiri, pe care le-am spus și la concertul Live for Life.

Lui Rafaelo Varga, cel mai hotărât tânăr de 17 ani pe care îl cunosc, care a participat și la conferința de presă.

Și, cu rugămintea ca toți ceilalți să nu se supere, le mulțumesc domnilor de la Iris, care se dovedesc a fi bărbați adevărați, sprijinind viața, sprijinind femeia și sprijinind copilul. Iar domnului Nelu Dumitrescu, omagiile mele, ca femeie și ca interpret, unui bărbat și unui artist pe care, deși l-am apreciat din copilărie, acum l-am cunoscut dincolo de scenă.

Andreei Popescu, spiridușul din clipul de promovare, Nicoletei Vascan, cea care v-a invitat cu brațele deschise în clipul de promovare, le mulțumesc, de asemenea.

Mulțumesc trusturilor de presa care au promovat marșul pentru viață 2015, în special instituțiilor Basilica ‎și Blitz TV.

Mulțumiri speciale Manuelei Hărăbor, care a acordat un interviu deosebit de mișcător revistei Pentru viață, al cărei al patrulea număr a fost publicat cu ocazia acestui marș. Manuela Hărăbor apare împreună cu fiul ei, Andrei, pe copertă – dacă nu aveți încă revista, o puteți găsi și pe net, pe studentipentruviata.ro.

Mulțumesc tuturor celor care participă la Marșul pentru viață 2015 și la evenimentele pro-viață din Săptămâna pentru viață 2015 în cele 77 de orașe din România și 2 din Republica Moldova‎. Până azi (luni, 23 martie) știam doar de 78 din România, dar chiar azi am aflat că s-a organizat și la Rădăuți, deci 79 în total. 79!

În acest an, este o imensă bucurie participarea la Marșul pentru viață a Chișinăului și a Orheiului. Pentru cine nu a văzut materialele lor de promovare, vă spun că sunt excepționale (le puteți vedea aici, aici, aici și aici). În stânga Prutului sunt talente artistice uriașe, sădite în caractere puternice și dedicate protejării vieții. Puteți găsi aceste materiale pe saitul  marsulpentruviata.ro ori pe facebook.com/MarsulPentruViataChisinau și veți vedea cum interpreții Silvia Grigore, Cristofor Aldea-Teodorovici, fiul marilor români, al neprețuiților artiști Doina și Ion Aldea Teodorovici, formația Catharsis și Georgeta Voinovan, mamă a șase copii!, s-au implicat în Marșul pentru viață de la Chișinău, organizat de Tineri pentru viață, un grup de inițiativă pornit de tânăra Nadejda Usatîi, împreună cu regizorul Nicolae Negara, al cărui film, 11.30, despre cum este salvată viața unui copil nenăscut, este unic în spațiul românesc.

Nadejda înseamnă speranță; dacă anul trecut în România au fost 40 de orașe organizatoare, iar anul acesta numărul lor s-a dublat, nădăjduim, sperăm, că, în Republica Moldova, anul viitor acest număr va crește, așa cum creștea Făt Frumos într-un an; va crește cât în România în 6 ani și că femeile de acolo se vor simți iubite, prețuite, sprijinite și în maternitatea lor, nu doar pentru frumusețea recunoscută – dar care, în sine, poate să nu aducă bucurie, dacă nu își găsește împlinirea într-o familie armonioasă, funcțională.

Unii dintre noi au purtat pancartele Mulțumesc, mamă, pe care sunt scrise statistici care par de necrezut, ale numărului de copii care au văzut lumina zilei, respectiv nu au văzut lumina zilei. Din acest punct de vedere, trebuie să conștientizăm că suntem practic niște supraviețuitori ai generațiilor noastre. Pentru fiecare român în viață există un copil care nu a apucat să își cunoască părinții, frații, surorile, care nu a apucat să asculte muzica, să vadă răsăritul soarelui, să se întrebe și să afle de unde venim și încotro ne îndreptăm – acest Marș este și în memoria lor, a celor peste 22.000.000 de copii care nu s-au născut în România și în Republica Moldova.

De aceea, la sfârșit, dar înainte de toate, aș vrea să mulțumesc Celui care ne-a dat viață, Părintele Ceresc, și celor care au primit această viață și au ocrotit-o, părinții noștri, și mai ales mamelor noastre, în al căror pântece fiecare dintre noi am aflat primul loc al dragostei, primul loc unde am fost ocrotiți și ne-am simțit în siguranță.

O mișcare atât de amplă nu se poate să nu aibă niște propuneri concrete.

Vom propune instituțiilor de stat două măsuri care au reieșit din discuțiile acestor zile. Una, pe care am propus-o și anul trecut, este adopția deschisă din timpul sarcinii, legiferată în țări precum SUA, Marea Britanie, Australia. Dacă o femeie însărcinată consideră că nu poate să ofere îngrijirea de care este nevoie copilului, ea să aibă posibilitatea începerii procedurii de încredințare spre adopție din timpul sarcinii. Bineînțeles, aspectele concrete ale acestui tip de adopție au în vedere toate situațiile delicate care pot apărea, inclusiv dacă mama se răzgândește după naștere, caz în care ea poate păstra copilul.

A doua are în vedere o realitate pe cât de cunoscută, pe atât de ignorată: în perioada sarcinii, femeia se află într-una dintre perioadele cele mai importante, dar și mai vulnerabile ale vieții sale. În această perioadă are nevoie de o alimentație sănătoasă, de tratamente medicale, iar uneori este nevoită să întrerupă munca. Acum apar diferite necesități speciale, începând cu modificarea vestimentației, necesitatea deplasării în orașe pentru vizite medicale pentru femeile din mediul rural etc. Considerăm firesc ca, odată cu prețuirea și respectul pentru femeia însărcinată, să fie oferită femeii însărcinate o indemnizație pentru nevoile speciale din perioada sarcinii.

Am fost la Marș sau am văzut imagini și ne-au plăcut. Și acum ce facem?

Îndemnul cu care aș vrea să ne întoarcem la casele noastre este să iubim darul vieții, să ocrotim darul vieții prin fapta noastră. A ajuta un copil, a ajuta o persoană cu dizabilități, a ajuta un bătrân, a ajuta o femeie în criză de sarcină sunt lucruri care stau și în puterea noastră, nu trebuie să așteptăm ca alții, alte instituții, ori statul să le facă. Fiecare viață este un dar, pe care noi suntem chemați să îl primim și să îl ocrotim!

Să ne vedem cu bine la Marșul pentru viață 2016!