Discursul din Parlament al Președintelui Senatului, Călin Popescu-Tăriceanu, cu ocazia vizitei președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker
Pe 11 mai 2017, cu ocazia vizitei în România a președintelui Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, Președintele Senatului României, Călin Popescu-Tăriceanu, a susținut un discurs în plenul reunit al Parlamentului, din care redăm câteva fragmente:
Domnule Președinte al Comisiei Europene,
Domnule Președinte al Camerei Deputaților,
Domnule Prim-ministru,
Stimați membri ai Guvernului,
Domnule fost președinte al României,
Domnilor foști prim-miniștri,
Doamnelor și domnilor senatori și deputați,
Distinși membri ai Corpului Diplomatic,
Stimați invitați,Tucidide a scris cândva că, pentru oamenii politici, speranța este un prost sfătuitor. La șaizeci de ani de la fondarea Comunităților europene și la zece ani de la integrarea României în Uniunea europeană este momentul să constatăm că speranțele pe care națiunile occidentale și România deopotrivă și le-au pus în procesul de construcție europeană, mai întâi după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, apoi după căderea zidului Berlinului s-au dovedit, prin excepție, cel mai bun sfat pe care popoarele Europei l-au primit vreodată de la oamenii lor politici.
(…)
La zece ani de la integrarea României, a sosit timpul să admitem că Tucidide nu a avut dreptate. Speranța europeană a românilor a fost un bun sfătuitor. Trăim astăzi într-o țară cu totul diferită de cea care se scutura de totalitarism în 1989.
Avuția națională, calitatea vieții, eficacitatea raporturilor dintre stat și cetățeni, randamentul politicilor publice nu numai că au crescut exponențial, dar și-au schimbat și natura.
Cu toate imperfecțiunile sale, statul se pune din ce în ce mai mult la dispoziția cetățenilor și se străduiește să le ofere serviciile publice necesare unei vieți tot mai decente.
Să recunoaștem că cele mai puține transformări le-a avut versantul represiv al statului. Prin serviciile speciale, prin parchete, prin destule curți de justiție, fantoma comunismului încă mai bântuie. Mentalitatea, comportamentele și procedurile nu s-au primenit îndeajuns. Ceea ce stârnește uimirea societății de câțiva ani este faptul că tocmai această componentă insuficient reformată a statului pare să fie apreciată de unii funcționari de la Bruxelles.
Cel puțin atunci când tratează cu România, anumiți funcționari ai Comisiei Europene par să fi pierdut știința părinților fondatori de a recunoaște imediat și de a respinge hotărât derapajele autoritare și discreționare ale agențiilor represive ale statului. Noi, care, ca și Adenauer, De Gasperi și Schuman, am trăit experiența totalitară, am învățat să nu confundăm represiunea nedreaptă și abuzul de putere cu statul de drept.
Pentru a reveni la zilele noastre, n-ar trebui să lăsăm cadă astăzi, în locul cortinei de fier care separa cândva Europa în curs de integrare de Europa dominației sovietice, alte cortine, de data aceasta de catifea, menite să opereze distincții în interiorul statelor-membre, ca și între statele-membre. Tocmai de aceea și pentru a împiedica ca insatisfacțiile să se difuzeze și să se acumuleze în societate este nimerit să ne întoarcem, în căutarea inspirației, la gândirea părinților fondatorilor.
Este necesar în primul rând să luăm în serios cuvintele pe care le-au utilizat. Tendința dominantă în anii 1940 și 1950 era cea de a crea organizații internaționale sau interguvernamentale. Unele, ca ONU sau NATO, dăinuie până astăzi.
Cu toate acestea, Robert Schuman, Alcide De Gasperi și Konrad Adenauer au ales să fondeze o comunitate. Au fondat în realitate mai multe. Au creat o comunitate de comunități. Numele pe care l-au dat construcției lor instituționale nu este întâmplător, ci ascunde un întreg program filosofic și politic. Oricât de incorect politic ar putea suna acest lucru pentru unii în ziua de astăzi, spiritul care i-a animat, inclusiv în alegerea cuvintelor, a fost cel al umanismului creștin. Este spiritul democrației creștine, pe care Președintele Juncker o reprezintă în vremea noastră cu fidelitate și strălucire.
Cei trei detestau atât mecanica birocratică a totalitarismului, cât și emotivitatea incontrolabilă a tiraniei majorității. Le fusese dat celor trei, ca și întregii lor generații, să traverseze experiența ambelor patologii politice. Au conceput deci o comunitate fondată pe deliberare, consens și co-responsabilitate, în care toate statele-membre, indiferent de mărime, urmau să joace un rol principal.
Iată înțelepciunea pe care o moștenim, pe care se pare că am uitat-o și pe care se cuvine să o revendicăm în acest moment de transformare a Uniunii Europene. Să recunoaștem: Uniunea a înghițit Comunitățile și procedează după o logică diferită de cea imaginată de fondatori. Directivele înlocuiesc adesea deliberarea. Aplauzele spectatorilor pentru scenariile la care n-au contribuit sunt botezate putere de co-decizie. Ni se propun rute către viitor ce comportă mai multe viteze.
Fie, dacă este vorba ca politicile comune să fie desfășurate pe orizontală după geometrii ce pot varia, ca la începuturile Comunității. Unele state pot decide să exploreze împreună o integrare mai profundă într-un anume domeniu economic ori social, integrare pe care alte state o pot considera inoportună sau pentru care nu se simt pregătite.
Este însă de neconceput, dacă luăm în serios spiritul care a pus în mișcare construcția europeană, ca statele membre să fie distribuite în grupuri pe verticala deciziei politice. Unele pe scenă, altele în lojă și ultimele la periferie.
Este inacceptabil ca dinamica convergenței, oricât de lentă ar fi încă, să fie înlocuită de un proces de ierarhizare a capacității de decizie și a nivelului de dezvoltare.
Cu șase decenii în urmă, generația fondatorilor avea viziunea unei comunități politice de egali realizată prin mijloace economice. Riscăm astăzi să aprofundăm prin mijloace politice o uniune economică între inegali. Acest lucru nu trebuie să se întâmple. Suntem astăzi obligați nu numai să reducem deficitul democratic și inflația birocratică, cele două fenomene care au pus o distanță din ce în ce mai dramatică între instituțiile europene și cetățenii statelor-membre, dar, mai ales, este nevoie să gândim mai mult.
Expertiza pare să fi ucis reflecția, iar pragmatismul a sufocat spiritul vizionar. Mai mult decât orice, avem datoria să gândim împreună. Dar nu ca funcționari ai unei arhitecturi instituționale comune, ci ca membri ai unei comunități politice fondate pe libertatea egală a cetățenilor noștri și pe responsabilitatea împărtășită pentru destinul națiunilor noastre.
Vă mulțumesc.
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
