„Cum am devenit pro-viață”: Când i s-a rupt apa, prima opțiune oferită de medici a fost să renunțe la copil

Mărturie oferită pentru Live Action de Lauren Pope, în prezent director executiv la organizația Rehumanize International, a cărei misiune este de a se asigura că viața fiecărei ființe umane este respectată, prețuită și protejată. Ea pledează pentru formarea personalului medical în oferirea de opțiuni reale pentru femeile însărcinate care se confruntă cu situații similare.

Mi s-a rupt apa când eram însărcinată cu primul meu fiu. Mai aveam puțin până la 22 de săptămâni.

Nu a fost deloc dramatic. Pur și simplu m-am trezit într-un pat ud. Am sunat la linia telefonică pentru paciente a clinicii mele de ginecologie și mi-au spus că probabil „avusesem doar un accident”, dar să merg la un consult, în orice eventualitate. Mă simțeam ușor caraghioasă că mă alarmasem, dar și liniștită.

Medicul meu ginecolog asista nașteri la un mic spital regional, aflat la 30 de minute de condus, în celălalt capăt al orașului, așa că am pornit într-acolo, încercând să nu fim prea anxioși. Din câte îmi puteam da seama, nu mai pierdeam lichid, așa că poate asistenta avusese dreptate.

Sarcina fusese deja o succesiune de complicații. La început avusesem sângerări care sugerau oprirea sarcinii în evoluție și care s-au dovedit a fi efectele unui geamăn care nu se mai dezvoltase. Din nefericire, sângerările nu s-au oprit și, mai târziu, am descoperit că aveam un cheag de sânge în spatele placentei geamănului care supraviețuise.

De fapt, sângeram atât de abundent, încât a trebuit să-mi întrerup studiile pentru o vreme. Ar trebui să menționez că eu și soțul ne căsătoriserăm pe când eram studenți. Încercam să găsim un echilibru între serviciu, facultate și drumurile mele la camera de gardă, care aveau loc la fiecare câteva săptămâni.

În ultima vreme, însă, lucrurile se mai liniștiseră și speram că ce era mai rău trecuse. Apoi m-am trezit în patul ud.

Am ajuns la spital și am fost dusă imediat la secția de Obstetrică+-ginecologie, pentru că trecusem de pragul de 20 de săptămâni de sarcină. Primul test ne-a dat speranțe. Au folosit o bandă pentru măsurarea pH-ului secreției prezente în acel moment, iar rezultatul a fost negativ. Ne pregăteam să plecăm acasă când, în timp ce mă ridicam să merg la baie, am simțit din nou o scurgere masivă de lichid.

Au repetat testul și, de data aceasta, nu mai exista nicio îndoială: pierdeam lichid amniotic.

Opțiunile

Din acel moment, totul s-a întâmplat foarte repede. Medicul a intrat în salon și mi-a explicat că da, mi se rupsese apa, dar că s-ar putea să existe o șansă să-mi salveze copilul.

Mi-a spus că aveam două opțiuni: să nu facem nimic și să nasc acolo, știind că fiul meu nu ar fi supraviețuit, sau să fiu transferată la un spital cu o secție de Terapie Intensivă Neonatală de nivel superior, unde medicii urmau să încerce să prelungească sarcina cât mai mult posibil.

Îmi amintesc că m-am gândit:

„De ce mi-au oferit prima «opțiune»?”

Am spus că doresc să fiu transferată.

Contracțiile au început chiar în timp ce mă urcau în ambulanță pentru transfer.

Pe drum am constatat că ambulanțele nu au suspensii prea bune, așa că eram zguduită la fiecare contracție. Până am ajuns la celălalt spital, eram deja în travaliu activ. Am aflat că aveam dilatație de 4 centimetri. Planul era să facă tot ce puteau pentru a opri contracțiile suficient de mult încât să poată administra corticosteroizi pentru fiul meu.

Mi-au administrat sulfat de magneziu și relaxante musculare, iar eu am adormit înainte să poată finaliza ecografia care urma să arate dacă fiul meu mai era măcar în viață.

M-am trezit cu vestea bună că reușiseră să oprească travaliul, că fiul meu părea stabil și că urmau să înceapă tratamentul pentru a menține sarcina cât mai mult timp posibil.

Mi-au mai spus că existau trei situații care ar fi impus nașterea imediată: o infecție, prolapsul de cordon ombilical sau dezlipirea de placentă. Pentru a reduce riscul apariției oricăreia dintre aceste complicații, aveam să primesc antibiotice intravenos și să rămân la pat, în repaus strict.

Momentul în care am devenit pro-viață

Aș fi acceptat orice pentru a-mi salva fiul.

Am petrecut primele câteva zile în repaus strict la pat, la Baylor All Saints Hospital din Fort Worth, Texas, fără să mi se permită nici măcar să mă ridic pentru a merge la baie.

După ce medicii s-au asigurat că tratamentul cu corticosteroizi își făcuse pe deplin efectul și că relaxantele musculare țineau contracțiile sub control, mi-au permis să fac duș și să merg la baie. După câteva săptămâni, am primit chiar „permisiunea” pentru câte o plimbare săptămânală cu scaunul cu rotile până la capelă și la cafenea.

M-au dus, de asemenea, într-o vizită la secția de Terapie Intensivă Neonatală, ca să-mi fac o idee despre ce înseamnă îngrijirea unui copil născut prematur. Acolo am văzut o fetiță care se născuse la 25 de săptămâni de sarcină. Era incredibil de mică, dar perfect formată.

În acel moment am devenit pro-viață. Cum am putea să susținem uciderea acestor copii? În același timp, m-am liniștit: oricând avea să se nască fiul meu, știam că va fi bine îngrijit în acel spital.

În cele din urmă, am petrecut șapte săptămâni în Secția Perinatală. Minunații mei medici specialiști în medicină materno-fetală au venit să mă vadă în fiecare zi și au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a ne salva pe amândoi.

Pe măsură ce ne apropiam de momentul nașterii, au fost nevoiți să facă unele schimbări. Am pierdut privilegiul de a ieși cu scaunul cu rotile și am petrecut din ce în ce mai mult timp conectată la monitor. Cu o săptămână înainte să nasc, mi-au spus că, judecând după cum arăta starea fiului meu pe monitor, probabil mai aveam doar câteva zile până la naștere.

Credeau că placenta începea să cedeze.

De la APGAR 1 la APGAR 9

În cele din urmă, acest lucru s-a întâmplat într-o noapte, târziu.

Mă simțisem rău toată ziua și, până la cină, făcusem febră ușoară. Medicul mi-a spus că, deși o febră ușoară nu ar fi impus declanșarea imediată a nașterii, faptul că fiul meu avea episoade de scădere a ritmului cardiac o făcea să creadă că ne confruntam cu debutul unei infecții. Având în vedere că ajunsese deja la 29 de săptămâni de sarcină, urmau să facă cezariana chiar în acea noapte.

Mi s-au administrat o mulțime de medicamente, așa că îmi amintesc foarte puțin despre naștere. Eram atât de amețită, încât eram convinsă că asistenta care mă ținea nemișcată în timp ce mi se făcea anestezia epidurală era soțul meu!

Am rămas conștientă doar cât să-mi aud fiul plângând, apoi am adormit din nou. Când mi-am revenit, am aflat că se născuse cenușiu la culoare și cu un scor APGAR de 1.

Au reușit însă să-l resusciteze fără dificultate, iar la a doua evaluare avea un scor bun, de 9. Cumva, plămânii lui erau mai bine dezvoltați decât se temuseră medicii și avea nevoie de foarte puțin sprijin respirator, fiind aproape capabil să respire aerul din încăpere.

Totuși, mi-au spus că placenta era „cea mai deteriorată pe care o văzuseră vreodată în cazul unei nașteri cu copil viu” și că el era foarte mic. De asemenea, ne-au anunțat că amândoi aveam o infecție amniotică și că, prin urmare, aveam nevoie de antibiotice intravenoase timp de câteva zile.

A depășit toate așteptările

Dar era viu! Viu și, se pare, evolua mult mai bine decât se așteptaseră ei!

Era mic, da. Avea nevoie de mult timp ca să crească, da. Dar nu era cel mai bolnav copil din secția de Terapie Intensivă Neonatală, așa cum se temuseră că va fi.

De asemenea, nu avea sindrom Down, despre care medicii se temuseră că ar putea fi o posibilitate din cauza unei scurtări a membrelor, observate după ruperea prematură a membranelor.

Datorită îngrijirii pe care am primit-o, atât la micul spital regional, cât și mai târziu, la spitalul mare, prognoza era ca fiul meu să supraviețuiască.

Și a supraviețuit.

Acum este bărbat în toată firea, iar nașterea sa prematură nu a avut aproape nicio consecință negativă. Am aflat mai târziu că are o tulburare de creștere complet independentă de prematuritate — aceasta era, de fapt, cauza membrelor sale mai scurte în timpul vieții intrauterine. Nici măcar de astm nu suferă!

După nașterea lui, am aflat însă că experiența noastră a fost departe de a fi una obișnuită. M-am alăturat mai multor grupuri de sprijin între mame care trecuseră prin aceeași situație medicală, iar, în mod tragic, unele dintre ele ne-au găsit abia după ce medicii îi spuseseră că trebuie să nască imediat. Copilul au murit și abia APOI a aflat că un alt medic ar fi putut să-l salveze.

Este nevoie de o pregătire medicală mai bună

După schimbarea legii avortului din SUA, medicii care nu sunt instruiți sau informați cu privire la procedurile adecvate de management expectativ trimit femeile acasă fără să le administreze nici măcar antibiotice, crezând în mod eronat că legea îi împiedică să ofere orice alt tip de îngrijire.

Aceasta a dus la cazuri în care au murit atât mama, cât și copilul, deși aceste tragedii ar fi putut fi complet evitate!

Deși este adevărat că nu orice sarcină poate fi prelungită după ruperea apei, este la fel de adevărat că nicio femeie nu ar trebui trimisă vreodată acasă fără îngrijire medicală în astfel de cazuri.

Nicio lege pro-viață nu cere așa ceva și niciun medic pro-viață nu ar proceda vreodată astfel.

Fac apel la o pregătire mai bună a tuturor medicilor specialiști de Obstetrică-Ginecologie în ceea ce privește acest diagnostic. Este inacceptabil ca femeile și copiii să ajungă la septicemie din cauza îngrijirilor necorespunzătoare. Fiul meu și cu mine suntem în viață pentru că medicii noștri erau bine pregătiți și bine informați. Femeile nu ar trebui să depindă de noroc pentru a beneficia de acest standard de îngrijire.

Din păcate, în loc să solicite această pregătire, unii politizează aceste decese și dau vina pe legile pro-viață pentru aceste rezultate. Nimic mai departe de adevăr.

Nicio lege pro-viață din SUA nu le interzice medicilor să inducă nașterea sau să permită continuarea travaliului spontan după ruperea prematură pretravaliu de membrane (PPROM).

Cu toate acestea, sunt destul de mulți medici care nu știu cum să încerce prelungirea sarcinii atunci când femeia își dorește acest lucru. O pregătire mai bună ar aborda ambele probleme.

Nu trebuie să permitem ca ignoranța și frica să ucidă femei și copii.