Christine: „Tot ce se spune despre avort este o minciună: Nu, nu ajută femeile. Nu, nu e niciodată o soluție. Da, este teribil! Distruge un copil și pe părinții acestuia odată cu el” / Mărturii despre criza de sarcină # 61

O mărturie din Franța care deschide fereastra inclusiv spre cel mai ascuns secret al traumei avortului: trauma psihologică – greu explicabilă științific, dar documentată clinic[1] – a copiilor care se nasc după un avort.

Nu am „ales” cu adevărat să avortez… Când testul de sarcină a ieșit pozitiv, eram mai degrabă fericită, dar prietenul meu mi-a spus că mă părăsește dacă păstrez copilul… M-am învoit să fac avort de frică. De teamă să nu-mi pierd iubitul, de teamă să nu rămân singură, de teama reacției tatălui meu la aflarea veștii că eram însărcinată. Așadar, am avortat de frică. Aveam 19 ani.

Era în 1975. Tocmai se legalizase avortul în Franța. Mai întâi am participat împreună la o ședință de „planificare familială”. Mai erau și alte cupluri. Nu ne-au spus mare lucru. Mă simțeam detașată, ca de pe altă planetă.

Ulterior, avortul se făcea la un centru din Montpellier. Prietenul meu a plecat, iar eu a trebuit să petrec noaptea dinaintea avortului acolo. Eram într-o cameră cu alte fete ca mine. În timpul nopții am avut un teribil atac de panică. Am strigat, am urlat. A venit medicul. A încercat să-mi dea asigurări că „acolo” nu era decât o mică celulă, nu mai mare decât o gămălie de ac, că nu era nimic. Și celelalte fete încercau să mă liniștească. Una dintre ele era deja la al patrulea avort! Îmi venea să o iau la fugă, dar eram „prizonieră” acolo. Nu puteam face nimic. Amintirea pe care o păstrez despre noaptea aceea este una de panică și coșmar. Pentru avort m-au anesteziat, nu am văzut și nu am simțit nimic. M-am trezit din anestezie în hohote de plâns… Restul este în ceață…

Imediat după am simțit o imensă și profundă tristețe. Mi-am înghițit repede suspinele și durerea și coșmarul într-o cutie pe care mi-am îngropat-o adânc în inimă.

Am continuat să trăiesc cu prietenul meu ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu mai vorbeam despre aceasta. După un an și jumătate, ne-am căsătorit. La început, nimic nu părea schimbat în viața noastră…

Problemele au apărut după ce ni s-au născut fetele. Aveam tot mai multe resentimente împotriva soțului. Devenisem o maniacă a ordinii și curățeniei în casă. Iar ca mamă eram mama-cloșcă, hiperprotectoare… Am început să am atacuri de panică noaptea, mai ales când soțul era plecat de acasă. Într-o zi, când dădeam cu aspiratorul în camera uneia dintre fete, am dat de un bebeluș de plastic. Atunci am înțeles: angoasa mea provenea de la acel avort. Uneori, mă miram că nu aveam sentimente puternice față de copii, de soț, parcă deveneam tot mai insensibilă. Nu puteam vorbi de trecutul nostru, despre cum ne-am cunoscut, despre istoria noastră ca și cuplu. Refuzam să derulez acele amintiri.

Spre vârsta de opt ani, fiica noastră mai mare a început și ea să aibă crize teribile de angoasă – angoasă de separare, sau episoade în care se îmbolnăvea efectiv. După ce a vorbit cu fiecare dintre noi separat, psihologul școlar mi-a cerut să-i mărturisesc chiar acolo fiicei noastre despre avortul pe care l-am făcut noi, părinții ei. Psihologul spunea că fetița știa în mod inconștient că se petrecuse ceva înainte de nașterea ei.

Vindecarea mea a venit încetul cu încetul, de-a lungul a 39 de ani… și cred că procesul va continua până la moartea mea! Mărturisirea a fost primul pas. Apoi am experimentat puternic dragostea lui Dumnezeu în 1982 și mi-am reluat relația cu credința. Soțul meu m-a urmat, pășind pe aceeași cale după doi ani. O organizație ne-a ajutat să-i dăm un nume copilului pierdut și să vorbim despre el. după alți câțiva ani, am participat la un program al organizației Rachel Vineyard. Nu a avut loc un proces de vindecare uimitor, ci mai degrabă mai multe vindecări mai mici, pas cu pas.

Abia după 34 de ani de la avortul nostru s-a fisurat cutia aceea îngropată adânc în inima mea. Când soțul meu a plecat la fratele lui bolnav, am avut o revelație despre starea lui de suferință din momentul când ne-am cunoscut, în 1974. Cancerul tocmai îi răpise mama. Prietena lui îi avortase copilașul fără să-i ceară părerea și îl părăsise, pentru a se căsători cu altul fără să-l avertizeze… Odată cu aceste amintiri, mi s-a redeschis inima.

Când soțul s-a întors de la fratele lui, de Crăciun, în 2009, am putut, în fine, să-mi plâng copilul …am putut în fine să simt din nou dragostea nebună pe care o aveam la început pentru soțul meu, pentru copiii mei, am putut să plâng, să învăț să mă dăruiesc.

Aceasta mi-a luat timp, dar acum îmi place povestea noastră, trecutul nostru, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmpla. Mă simt iertată, vindecată, iubită. Cicatricea încă doare, dar mi-o pot privi împreună cu soțul meu.

Am decis să rup tăcerea, pentru că tot ce se spune despre avort este o minciună: nu, nu ajută femeile; nu, nu e niciodată o soluție; da, este teribil! Distruge un copil și pe părinții acestuia odată cu el, distruge profund și pe termen lung.

Sursa: Rompre le silence

Vă rugăm să ne sprijiniți trimițând mărturii
sau îndemnând persoanele cunoscute
care au trecut prin criză de sarcină să trimită mărturii la 101marturii@gmail.com

Mărturiile se vor publica la FemeiFericite.com sau AvorturiRegretate.ro
Numele și datele personale nu vor fi făcute publice decât la cerere.

Citește mai multe mărturii despre criza de sarcină

NOTE

[1] Bibliografie selectivă despre frații născuți ai copiilor avortați:

Anita H. Weiner, Eugene C. Weiner, „The aborted sibling factor: A case study”, Clinical Social Work Journal, toamna 1984, vol. 12, nr. 3, pp. 209-215; online la http://link.springer.com/article/10.1007%2FBF00759918?LI=true

J.O. Cavenar, J.G. Spaulding & J.L. Sullivan (1979). „Child’s reaction to mother’s abortion: Case report”, în Military Medicine, 144, vol. 6/1979, pp. 412–413; online la https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/112503

Krell & L. Rabkin (1979). „The effects of sibling death on the surviving child: A family perspective”, în Family Process, 18/1979, pp. 471–477; online la http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.1545-5300.1979.00471.x/full

P.G. Ney, „A consideration of abortion survivors”, în Child Psychiatry and Human Development, 13/1983, vol. 3, pp. 168–179; online la https://link.springer.com/article/10.1007/BF00705857

Philip G. Ney, MD, „Siblings of People Dying in Abortions Suffer Depression”, LifeNews.com, 27 iulie 2011; online la http://www.lifenews.com/2011/07/27/siblings-of-people-dying-in-abortions-suffer-depression/