Cătălin Sturza: „Vreți să știți cum fac banii cu lopata băieții de la noi din oraș? Fiecare are câte o fetiță afară, la produs”
de Cătălin Sturza, Facebook
Scenă de familie la un loc de joacă de la o pensiune din România. Stau de vorbă cu un tătic care are trei copii și care a venit, împreună cu soția, să se relaxeze de Revelion într-un loc tihnit. După cârnați, fripturi, vin și țuică, discuția alunecă mai ușor. Vorbim „ca tăticii” despre strategii de a-i face pe copii să-și pună mănușile (se suflă în ele întâi, ca să le încălzești), despre avantajele statului la casă, față de locuitul la bloc (noi pe vremea noastră ne jucam doar în curte sau pe stradă, abia reușeau ai noștri să ne strângă în casă), despre ce jocuri se mai pot inventa pentru copii în serile lungi de iarnă (eu îi sugerez teatrul de păpuși; funcționează foarte bine cu fiică-mea). Discuția ajunge și la cheltuielile curente, și de aici la bani.
„Mă gândesc de mai mulți ani să-mi deschid o afacere”, îmi spune omul. Eu îi povestesc despre București, despre ce afaceri mai încearcă unii și alții prin capitală (par să meargă bine în anii ăștia covrigăriile și imobiliarele). El îmi povestește despre orășelul de provincie în care locuiește. „La noi, merg bine casele de amanet”.
„Păi de unde au oamenii bani pentru amanet?”, întreb eu. Îi zic că înțeleg că sunt mulți dependenți de tot felul de jocuri de noroc și chiar de păcănele, că asta e situația în multe orașe de provincie din România. Am auzit această poveste anul trecut de la niște taximetriști din Iași, care îmi ziceau că sunt cu sutele și cu miile băieții care-și toacă ultimul ban la păcănele. Dar de unde au totuși banii?
„Vreți să vă zic de unde?” – mă întreabă el. „Chiar nu știți?”; „Chiar nu știți de unde au băieții ăștia bani să-i întoarcă cu lopata?”
Îi zic că nu, nu știu. Mă întreb de ceva vreme, dar nu știu. Nu fac pe niznaiu – îmi imaginez că pleacă în străinătate unii dintre ei, muncesc sezonier, poate mai dau și câte un tun acolo. Una din scheme ar fi cea cu telefonul mobil: îți faci un abonament de telefon într-o țară din UE, îți iei câte telefoane îți perminte contractul, pe abonamentul ăla, și apoi o ștergi din țară, cu telefoanele în bagaj. Și apoi vinzi telefoanele cu câte 1000 de euro bucata și faci un „bonus” de 10.000 de euro, să zicem, pe lângă banii munciți. Evident, nu te mai întorci niciodată în țara respectivă – dar aplici scehma în următoarea țară. Am mai auzit de asta de la diverși „băiețași”. Dar schema e totuși o simplă schemă, și tot nu explică de unde întorc unii banii cu lopata într-un oraș fără afaceri, fără industrie, fără nimic. Și cum de merg așa de bine casele de amanent în provincia românească.
„Banii din munca în afară sunt mizilic”, îmi zice omul meu. „Chiar și tunurile date în afară sunt tot mizilic”. „Băieții ăștia sparg banii așa de ușor pe păcănele și amaneturi deoarece îi fac ușor. Majoritatea au cel puțin câte o fetiță afară. Înțelegeți? Îi fac ușor, îi sparg ușor. Cu o fetiță afară, vin bani repede și mulți”.
Îmi trec prin cap toate textele pe care le-am scris anul trecut cu privire la traficul de persoane. La faptul că România este princiapalul „exportator” din UE de prostituate; multe dintre fete sunt victime și trăiesc, într-un fel sau altul, într-o formă de sclavie albă. La articolul din El Mundo care zicea că româncele sunt printre cele mai frecvente victime ale traficului de persoane, în lume. La metoda „Lover Boy” şi la „momeala” stilului de viaţă luxos – urmată de realitatea unei vieți în mizerie și sclavie. La faptul că estimam, anul trecut, că peste un milion (1.000.000) de românce au căzut, în ultimii 30 de ani, victime traficului de persoane.
„Dar în afară de amaneturi, mișcă ceva?”, mai întreb eu. „Nu – nimic; ce să miște?”; „Băieții ca ei nu se gândesc să facă nimic pe termen lung. Când ai o fetiță afară, banii vin ușor, mulți și repede. Ce le mai trebuie? Și oricum, nu-i duce mintea mai mult. Atâta pot ei, atâta fac. V-am spus, băieții învârt la noi în oraș banii cu lopata. Bani care vin ușor și se sparg ușor. De aceea, amanetul e cea mai bună afacere la noi. Dai un tun garantat. Trebuie doar să ai niște relații, îți iei o franciză, și te-ai scos. La câte fetițe avem la produs…”
Începe să ningă. Copiii se joacă împreună pe un tobogan. Pentru mine cel puțin, atmosfera a devenit rece, foarte rece. M-a pătruns un frig care nu este frigul de afară. Îmi trece prin cap că nu-i doresc acestui tată, așa cum nu-i doresc nici unui tată din România ca peste 10-15 ani fetița lui să îngroașe rândurile sutelor de mii de fetițe care fac ca amanetul să devină „tunul” sau „afacerea” momentului în provincia românească. A unor fetițe, fete și femei momite cu un stil de viață luxos, căzute în capcana sclaviei și scoase de niște hiene și șacali „la produs”.
Citește mai multe opinii de Cătălin Sturza
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
