Nicolae Tonitza, Mama și copilul
Avortul, ultima etapă a nimicirii iubirii conjugale
A vorbi despre avort înseamnă a ne referi, potrivit moralei ortodoxe, la cel mai mare păcat pe care îl poate săvârși cineva în lume. La începutul creștinismului, trei păcate erau considerate a fi cele mai grave: apostazia, uciderea și desfrânarea. Avortul se pare a fi sinteza acestor trei păcate laolaltă și încă ceva mai mult. E ultima pecete a condamnării la dispariție a iubirii conjugale. În înțelepciunea Sa negrăită, Dumnezeu a hotărât ca un prunc, înainte de a vedea lumina zilei, să petreacă vreme de nouă luni în sânul maicii sale. Acest sân îi este adăpost și hrană, pavăză și mijloc de aparare în fața oricărei primejdii. Trupul mamei, sânul matern, este, fară îndoială, cel mai sigur loc ce poate ocroti o ființă umană. E și templul iubirii celor doi soți. Căci asemenea unei providențe divine, acest sân oferă, așa cum se exprimă profetul Isaia, „un loc de scăpare în încercări, un liman în vremea furtunii și o umbră în plină dogoare” (XXV, 4). Dar mama, căreia i s-a încredințat ocrotirea copilului, își trădează această îndatorire, care îi revine prin căsătorie, omorându-și propriul ei odor. Uciderea se savârșește tocmai în acest loc, în care este prezentă, într-un chip deosebit, mâna lui Dumnezeu. Sfinții Părinți ai Bisericii Răsăritene spun că, prin lepadarea voită a copilului, păcatul pătrunde în vistieriile vieții. Chiar și din punct de vedere rațional, ridicând o problemă ca aceasta: „suntem sau nu suntem încă în prezența unei ființe umane?”, înseamnă să prejudiciem întrebarea. Faptul în sine privește adevărul că Dumnezeu însuși intenționează să creeze o făptură omenească și că această făptură, apărută în sânul mamei, este prin avort, în mod deliberat, privată de viață, iar acest lucru nici nu este altceva decât un asasinat. Orice crimă este un ultragiu adus persoanei și trupului omenesc, nici una însă nu se aseamănă cu pruncuciderea, care secătuiește tezaurul vieții, distrugând familia și ruinând neamul.
Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de avort
Ortodoxia este creștinismul unei religii luptătoare. Ea nu se mulțumește cu descoperirea răului, cu formularea unei judecăți de valoare, care spune răului pe nume, respectiv nu e împăcată cu declararea avortului drept crimă, și încă una din cele mai abominabile. Misiunea ei este de a condamna, dar tot misiunea ei este de a salva. În cazul de față, ea nu are numai menirea de a trezi conștiința credincioșilor din comunitatea bisericească, arătându-le tuturor în ce constă păcatul avortului și care este gravitatea lui, ci are și îndatorirea de luptă, cu metodele și forțele ei proprii, pentru respectarea celui dintâi și poate cel mai sfânt drept ce revine fiecărui om din lume și anume acela de a se naște.Biserica condamnă avortul în numele lui Dumnezeu Atotțiitorul care a rânduit apariția vieții omenești în clipa creației: „Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său” (Facerea I, 27); în numele Domnului Savaot, care a îngrădit această viață, pe Muntele Sinai, cu porunca: „Să nu ucizi” (Ieșire XX, 13); dar mai ales în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos care, venind în lume, și-a vărsat propriul Său sânge și a înviat din morți, pentru ca omul „viață să aibă și mai multă să aibă” (Ioan X, 10).
Venind în apărarea copilului, din momentul conceperii sale, Biserica creștină încă de la apariția ei, a avut de spus un cuvânt definitiv și categoric cu privire la avort. Ea a proclamat, cea dintâi în istoria omenirii, într-un mod absolut, înainte de „Declarația drepturilor nenăscutului de la Geneva”, din 1922, înainte de „Declarația privind drepturile copilului”, din 1959, ca și de „Convenția privind drepturile copilului” din 1988, protecția supremă de care trebuie să se bucure copilul, mai înainte de orice. La această oră, în care bilanțul unui sfârșit de secol ne avertizează că, în societatea noastră de tip european, post-creștină și deplin secularizată, sub auspiciile industriei avortului, crima colectivă s-a generalizat. În oricare țară, bunăoară, cu aproximativ două zeci de milioane de locuitori, sunt omorâți prin avort peste un milion de copii. În fața acestei situații, creștinii zilelor noastre, nu pot să rămână în expectativă. E momentul să se întrebe dacă mai există un drept al copilului. După cum este momentul să știe ce au de făcut, înanite de a cădea sub osânda generațiilor viitoare. Dar mai înainte încă sub osânda lui Dumnezeu.
Avortul în perspectiva responsabilității și a culpei
Cuvântul „avort” derivă din latinescul aborior, termen opus lui orior (a naște) și înseamnă „a muri” sau a dispare prematur. Important, deocamdată, este aceea că prin acest termen se exprimă ideea morții premature. Dar moartea la care se referă poate să fie un fapt, după cum poate să fie un act. Vorbind despre un fapt, atunci când avem de a face cu un avort involuntar, care nu-i nici provocat și nici prevăzut. De aceea, el nu poate fi decât o întâmplare profund regretabilă. Câta vreme nu privește voința liberă a cuiva în săvârșirea ei, se înțelege că nu poate fi vorba despre nici un fel de responsabilitate. Dimpotrivă, atunci când avortul este premeditat și voit, el nu mai este un fapt, ci un act. Fie că este savârșit de mamă cu scopul de a scăpa de copil, fie ca este comis pentru a-și salva sănătatea, avortul este un act voluntar și ca atare condamnabil.
De data aceasta responsabilitatea atârnă de femeia în cauză, dar revine, după gradul de participare la înfăptuirea lui, și soțului, după cum revine tuturor celor care, într-un fel sau altul, incidental sau profesional, contribuie la săvârșirea acestui act. Mijloacele prin care se realizează acest act reprobabil sunt mai multe și de diferite feluri: provocări mecanice, administrări de substanțe avortive, intervenții chirurgicale, etc., scopul tuturor însă, rămâne același. Oricum s-ar face, avortul este, în cazul acesta, un act voluntar, iar efectuarea lui privește nemijlocit porunca: „Să nu ucizi”. Sfânta noastră Biserică nu vede în el simplul fapt al morții, ci suprimarea violentă a unei vieți omenești. Numind această faptă „omor” sau „ucidere”, consideră că este încărcată cu întreaga răspundere a unei acțiuni condamnabile pe pământ și în cer. Canonul al doilea al Sfântului Vasile cel Mare, de exemplu, numește pe femeia ce a săvârșit avortul „ucigașă”, precizându-i, astfel, răspunderea și vina, după cum are în vedere și o vină corespunzătoare complicilor ei.
Noțiunea de ucidere, ce se cuvine să o avem în vedere atunci când ne referim la avortul voluntar, nu poate fi despărțită de aceea de vină sau culpă. Vina, însă, la rândul ei, este de mai multe feluri. În legătură cu avortul putem aminti de două feluri de culpă: culpa religios-morală și culpa criminală. Prima privește eul personal și spiritualitatea sufletului din primul moment al conceperii copilului în sânul matern, iar al doilea dreptul omului de a se naște. Aflându-se amândouă în atenția Bisericii, le vom analiza pe rând.
Motivele religios – morale ale condamnării avortului de către Biserica Ortodoxă
Calendarul Bisericii Răsăritene cunoaște patru sărbători care prăznuiesc nu doar nașterea, ci chiar zămislirea unora dintre sfinți. Bunăvestirea este însăși sărbătoarea conceperii Mântuitorului în pântecele Maicii Domnului. Pentru a intra în istorie, Fiul lui Dumnezeu Însuși se supune unei legi a firii, întrupându-se în sânul feciorelnic al Mariei, cu nouă luni înainte de nașterea Sa. Așadar, orice prunc, chiar și numai de o zi, odată conceput în trupul mamei, are în el un suflet sau, după cuvântul Scripturii, „duh de viață”. Căci ceea ce s-a petrecut în paradisul dintâi, mai precis, în ziua a șasea a creației, când Dumnezeu a făcut pe om, se petrece și în trupul femeii mame. Chiar umbletul Domnului Dumnezeu, care se preumbla în adierea serii în grădina raiului, poate fi pentru noi o imagine care să ne arate, într-un mod tainic, felul în care ia ființă sufletul copilului în sânul matern. Adresându-se propriilor ei copii, mama Macabeilor se exprimă astfel: „Nu știu cum v-ați zămislit în pântecele meu și nu v-am dat eu duh și viață și închipuirea fiecăruia nu eu am întocmit-o” (II Macabei VII, 22). Existența, în sânul mamei, a unei „suflări de viață”, din ceasul conceperii, datorită unei intervenții divine creatoare, este pentru gândirea ortodoxă un adevăr absolut. De aceea și orice atentat asupra fătului odată conceput este un atentat asupra unui om întreg, format din suflet și trup. Sfântul Grigorie de Nissa, făcând o comparație cu bobul de grâu care cuprinde în sine toată specia plantei respective, spune că „nu e drept a zice nici că sufletul e înaintea trupului și nici că trupul e fără suflet, ci amândouă au unic început întemeiat după rațiunea lui cea mai înaltă, în voia primă a lui Dumnezeu”.
Biserica Ortodoxă, pornind de la adevărul întrupării, înțelege că nașterea unui prunc este o taină a colaborarii lui Dumnezeu cu părinții. În același timp, însă, știe că numeroase date ale observației noastre curente, corecte și oneste, pot fi elemente de seamă, care să aducă un spor de înțelegere la cunoașterea acestei taine, întrucât se înscriu în ordinea descoperirii sau a revelației naturale. E vorba despre acele date care, înainte de a constrânge conștiința, într-un anumit fel, constrânge rațiunea de a le constata și accepta.
Avortul, rană de moarte a sufletului etnic
Legătura dintre suflet și trup, ce se înfiripă cu ocazia zămislirii unui copil, nu are un scop efemer, deși moartea pândește pe copil din prima clipă. Finalitatea ei este existența veșnică. Nu este vorba numai de existența personală, ci și de existența neamului. Veșnicia existenței personale, spre care tinde sufletul prin însăși natură lui spirituală, îi este asigurată, după cădere, de faptul Învierii lui Hristos. Veșnicia neamului este și ea o taină pe care ne-o descoperă, în parte, unul și același act al zămislirii copilului în legătură nemijlocită cu părinții, care reprezintă trecutul, adormiții, dar și ca un nod divin, din care purcede solidaritatea fraților între ei în prezent. Neamul nici nu este altceva decât o familie mare. Sufletul nu este numai nucleul eului personal, ci și a eului etnic. De aceea suprimarea vieții în pântecele matern nu este numai un atentat asupra unei persoane, ci și asupra unui neam. Păcatul pruncuciderii este, în același timp, omor și genocid. În sensul acesta ne spun Sfinții Părinți că acest păcat pătrunde în vistieriile vieții.Cu fiecare concepere, cu fiecare naștere, cu fiecare zâmbet de copil, neamul se împrimăvărează, își descoperă năzuința spre nemurire. În sânul matern, viața lui nu înregistrează doar un simplu popas. În acest sân se înnoiește Taina zămislirii, „Misterium vitae”, fiind și taina perpetuării lui. Primejdia care îl paște pe copil îl paște și pe el. Uciderea este contrafacerea tainei conceperii, dar și a tainei neamului.
Inaugurarea unui nou câmp de bătălie în apărarea vieții copilului nenăscut
Imaginea unui nou câmp de bătălie, în vederea salvării de la moarte a copilului, care n-a văzut încă lumina zilei, se află în legătură cu un fapt de dimensiuni, în felul lor, extraordinare. Apariția pilulei anovulatorie, în contextul civilizației contemporane, se manifestă ca o adevărată revoluție. Cuvântul „revoluție” poartă în sine ceva din cutremurarea evenimentelor sociale ale cunoscutei Revoluții Franceze, dar nu mai puțin a exploziei bombei atomice, de la Hiroshima, din 6 august 1945. Pentru prima dată în istorie, omenirea dispune de arme absolute care permit să disocieze sexualitatea de procreație. E vorba și de sensul în care iubirea conjugală primește lovitura capitală. Ce a făcut Pincus și Rock, inventatori și descoperitori ai pilulei, nu au făcut Napoleon sau Lenin, Mendel sau Einstein. E adevărat, revoluția lui Pincus și Rock a fost precedată de altă revoluție, aceea care s-a petrecut în conștiința omenirii odată cu decretarea liberalizării avorturilor. Așa-zisul drept de alegere al mamei nu este altul decât dreptul aceleiași femei, cel mai rece dintre monștri, după o expresie a lui Nietzsche, de a săvârși o crimă, pruncuciderea prin avort. De data aceasta, crima pe care poate să o săvârșească o mamă ajunge să se constituie drept o crimă perpetuă, tocmai prin folosirea pilulei. Pilula anovulatorie nu este numai o armă contraceptivă ci, în speță, una contragestivă. Deși posibilitatea întreruperii sarcinii între concepere și implantare părea, cu puțin timp înainte, aproape imposibilă, acțiunea fiind redusă la o intervenție chirurgicală, dezvoltarea industriei și piața planificată a pilulelor a schimbat completamente situația. Pilula ajunge nu doar să prevină conceperea, ci și implantarea embrionului, după ce conceperea a avut loc, iar utilizarea ei să dobândească o extindere mondială.
Referirea pe care o facem la produsele farmaceutice, de proveniență hormonale, nu exclude raportarea la celelalte mijloace, care pe alte căi, urmăresc aceleași efecte. În noul câmp de bătălie împotriva copilului, la pilula de „control al nașterii”, care se ia în doze mici și care se poate găsi peste tot, acționând ca un mijloc chimic de avort, se adaugă și comunul IUD (dispozitivul intrauterin). Totuși, e de notat că pilula avortivă (RU486) rămâne arma principală a pruncuciderii, ea nemaiavând nici măcar legitimitatea falsă de a preveni conceperea, ci este de-a dreptul un medicament, considerat sigur și eficient în execuția avortului. Specificul acestei acțiuni contragestive devine relevant prin aceea că pilula actuală de gen „morning after” a ajuns un medicament de întrerupere a sarcinii în funcție de care femeia nu va mai ști niciodată dacă a fost sau nu însărcinată. Este tocmai ceea ce constituie esența crimei infantile neîntrerupte.
Pr. Prof. Ilie Moldovan
Fragment extras din „Adevărul și frumusețea căsătoriei. Teologia iubirii II”, Alba Iulia, 1996, pp. 230 – 245
Sursă: avort.net
DONEAZĂ
Asociaţia ProValori Media
RO18RZBR0000060016473191 (RON)
RO85RZBR0000060016473246 (EUR)
Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la stiripentruviata@gmail.com
DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.
