Nanayaa la Marșul pentru Viață Londra 2026: Mi-am dat seama că nimeni nu venea să mă salveze. Trebuia să o fac eu însămi

Mărturia dată de Nanayaa din Olanda la Marșul pentru Viață Londra 2026 despre criza de sarcină pe care a reușit să o depășească:

Există momente care îți împart viața în două: înainte și după. Momentul meu a avut loc în prima mea vară ca adult. În doar 22 de zile, viața mea s-a schimbat complet.

Am crescut într-o familie creștină, fiind al patrulea dintre cei cinci copii. Părinții mei erau căsătoriți și au rămas împreună în toate încercările vieții.

A fost frumos să cresc alături de mulți frați și surori, mai ales pentru că aveam două surori mai mari pe care le admiram și cu care, din când în când, mă lăudam.

În acea vară eram în vacanță. Munceam ca să câștig niște bani. Și cunoscusem un bărbat cu care credeam că urma să-mi petrec viața. Fără să gândesc prea mult, am avut primul meu contact sexual.

Două săptămâni mai târziu, menstruația a întârziat. M-am întrebat: Oare a fost suficient o singură dată? Știam deja că menstruația mea nu putea întârzia din niciun alt motiv. Dar nu voiam să accept realitatea.

După o săptămână, dorința de certitudine a învins încercarea de a evita adevărul. Așa că m-am dus să cumpăr un test de sarcină și am rugat-o pe vânzătoare să mi-l ambaleze ca pe un cadou. Mi s-a părut ciudat să mă plimb cu un pachet atât de ușor. Dar rezultatul lui putea avea o greutate foarte mare asupra vieții mele.

A doua zi dimineață, exact la ora 6:00, m-am încuiat în baie și am făcut testul. Instrucțiunile spuneau că urma să dureze aproximativ un minut. Dar imediat a apărut o linie foarte groasă și închisă la culoare.

Mi-am sunat iubitul și i-am spus că bănuielile mele se adeveriseră. M-a liniștit și, de fapt, am decis să păstrăm sarcina secretă timp de 24 de săptămâni.

Eram atât de supărată pe mine. Cu 22 de zile înainte eram virgină, iar acum urma să fiu mamă adolescentă. Am acceptat și minciuna care se spune despre mamele adolescente: viața mea se terminase.

Se întâmpla ceea ce încercasem să evit

În săptămânile care au urmat, mi-am făcut o programare la moașă și am încercat să trăiesc cât mai normal posibil, pentru a nu ridica suspiciuni.

După două săptămâni, sarcina a devenit insuportabilă. Vomitam constant și eram extrem de obosită.

Atunci fratele meu s-a plâns surorii mele. I-a spus că nu îmi făceam treburile din casă. Așa că ea m-a sunat să mă întrebe de ce.

Atunci am cedat. Stând întinsă în pat, i-am spus: „Sunt însărcinată.”

A închis telefonul și m-a sunat înapoi câteva momente mai târziu. Vorbise cu sora mea mai mare și hotărâseră că ar fi cel mai bine să fac un avort.

M-am simțit bine că împărtășeam în sfârșit vestea cu cineva de încredere. Dar acum se întâmpla ceea ce mă temusem și încercasem să evit. Îmi tot spuneau că viața mea va fi nefericită dacă voi păstra copilul, că nu voi putea avea grijă de el și că mama mea, practic, urma să mă mănânce de vie, iar așa-zisul meu iubit nu avea să fie alături de mine.

Îmi amintesc că încercam să împărtășesc ceea ce trăiam, mai ales poftele mele. Aveam poftă de toate lucrurile pe care nu trebuia să le consum și care, înainte, nici măcar nu îmi plăceau, de la sushi la alcool.

Sora mea mi-a spus: „Ar trebui să bei alcool, oricum scapi de el.” Atunci mi-am dat seama că, pentru ele, singura cale de urmat era să fac un avort și să mă întorc la statutul de surioară mai mică.

Știam că avortul nu era soluția

Cântărisem și eu lucrurile care le îngrijorau pe ele și știam că nu avea să fie ușor. Dar știam și că avortul nu era soluția. Dumnezeu este Cel Care dă viața și El este Cel Care o ia. El avea să poarte de grijă.

Presiunea continua să crească și am făcut o programare la o clinică de avort. Nu m-am dus.

Când sora mea a aflat că nu m-am dus la programare, a insistat să facă altă programare. De data aceasta, a decis să vină cu mine pentru a se asigura că mă duc.

Speram că se va întâmpla o minune

A venit dimineața programării și speram că se va întâmpla o minune, că cineva va veni și mă va salva. Auzisem că erau oameni pro-viață care pichetau clinica. Dar, din nefericire pentru mine, nu erau acolo în acea zi.

Apoi am sperat că asistenta medicală îmi va oferi și alte opțiuni, precum sprijinul pe parcursul sarcinii și după, adopția sau chiar încercarea de a se asigura că avortul chiar era alegerea mea.

Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Ceea ce s-a întâmplat a fost că asistenta mi-a spus că eram însărcinată cu gemeni. Era ceva ce visasem deja, dar ca pe un lucru îndepărtat. Acum totul avea sens: simptomele pe care le aveam și linia extrem de groasă care apăruse.

Asistenta mi-a spus că puteam face programarea pentru avortul propriu-zis. I-am spus că nu vreau. Dar, din nou, sora mea a insistat. Așa că am făcut ceea ce voia ea.

Acum sora mea avea un motiv și mai puternic pentru care eu trebuia să fac avort. Mi-a spus: „Doi copii? N-ai putea niciodată să faci asta. Două paturi, scutece pentru doi și câte și mai câte!”

Îmi era teamă de ce avea să spună mama

Mi-am dat seama că nu avea să se întâmple nicio minune. Nimeni nu venea să mă salveze. Trebuia să o fac eu însămi. Așa că am făcut o listă cu lucrurile de care mă temeam cel mai mult.

Știam că Dumnezeu avea să poarte de grijă, așa că nu era vorba despre bani. Îmi era teamă de ceea ce avea să spună mama. Așa că am decis să o sun. În acel moment, era în vacanță. Am sunat-o și i-am spus: „Mamă, o să fii foarte supărată pe mine. Dar sunt însărcinată și sunt gemeni.”

Mi-a răspuns imediat: „Slavă Domnului. Nu lăsa pe nimeni să te inducă în eroare sau să te convingă să faci un avort”.

Stai! Aceasta era mama care urma să mă mănânce de vie? Pentru prima dată după săptămâni întregi, m-am simțit cu picioarele pe pământ. Dumnezeu m-a salvat. Nu mai mergeam pe calea avortului.

Presiune de la restul familiei

Dar atunci a început lupta în familia mea. Surorile mele erau foarte supărate pe mama că nu era de acord să fac avort. Surorile, care odinioară fuseseră foarte bucuroase să mă ducă la o clinică de avort, erau acum foarte răutăcioase. Mă sunau și îmi spuneau: „Crezi că mama te susține? Nu te susține. De fapt, crede că ești foarte proastă că ai rămas însărcinată”.

Sora mea i-a spus chiar și surorii mele mai mici să nu-mi dea nici măcar un pahar cu apă dacă i-aș cere, fiindcă numai eu eram de vină pentru această situație și trebuia să mă descurc singură.

În acea perioadă, am descoperit și că iubitul meu nu fusese sincer în legătură cu multe lucruri. Nici măcar în privința vârstei lui.

M-am agățat de Dumnezeu și El Și-a ținut făgăduința

Eram foarte izolată și singură. Atunci legătura mea cu Dumnezeu a devenit și mai puternică. M-am agățat cu adevărat de El.

În cele din urmă, am găsit în timpul sarcinii și o biserică unde am primit ajutor și care a contribuit, de asemenea, la repararea relațiilor dintre mine și frații și surorile mele.

Slavă Domnului, fiii mei s-au născut prematur, dar în siguranță. Dumnezeu chiar Și-a ținut făgăduința față de noi. Timp de mai bine de un an, nici măcar nu am știut cât costă scutecele.

Transformare în familie

Chiar și frații și surorile care mă îndemnaseră cândva să fac un avort au ajuns acum să-și asume rolul de mătuși și unchi mândri.

Această transformare a devenit și mai evidentă atunci când am adus copiii acasă după ce petrecuseră săptămâni întregi în spital. Sora mea mai mică avea atunci 15 ani. A îngenuncheat și le-a cerut iertare nepoțeilor pentru că își dorise să fie avortați.

Constrângerea, o experiență traumatizantă

În anii care au urmat, am purtat cu mine o durere, o suferință căreia nu îi puteam da un nume. Eram mereu bântuită de gândul că presiunea fusese cât pe ce să mă facă să renunț la fiii mei dragi. Au trecut ani până când am putut să dau un nume acestei experiențe. Se numește constrângere.

Faptul că am putut să-i dau un nume m-a ajutat foarte mult să înțeleg că ceea ce purtam cu mine era real.

Ce alegere ai atunci când o decizie vine însoțită de o așteptare exprimată cu voce tare și de o presiune tăcută, care face ca supunerea să pară mai sigură decât propriile convingeri?

Când am aflat că sunt însărcinată, am crezut că viața mea se terminase. Dar Dumnezeu mi-a dat viață și mi-a dat din belșug. Viața mea și cea a familiei mele s-au îmbogățit cu două vieți noi, care au început chiar din momentul concepției.

Vă mulțumesc foarte mult.

Caroline Farrow la Marșul pentru Viață Londra 2026: Parlamentul nu poate rezolva sărăcia curmând viața copiilor săraci

Isabel Vaughan-Spruce la Marșul pentru Viață Londra 2026: Putem spune întotdeauna „nu” lucrurilor care sunt greșite

Un avort era să-l îngroape. Jeff Joaquin la Marșul pentru Viață Londra 2026: Și bărbații suferă din cauza avortului