avort

Urma să fim părinți de tripleți după fertilizarea in vitro, dar soția mea a vrut să avorteze doi din cei trei bebeluși


Anonim
Sufletul meu poartă o cicatrice proaspătă. Durerea e adâncă, și chiar dacă timpul ar putea s-o mai micșoreze, știu că n-o să mă refac niciodată în totalitate după ceea ce am văzut și am făcut. Pentru că am omis, intenționat și cu bună știință, să protejez viețile a doi dintre copiii mei – prima obligație a unui părinte.
Soția mea și cu mine ne-am dorit copii; din păcate a trebuit să facem tratament in vitro ca să ne îndeplinim visul. După mai multe implantări de embrioni am primit binecuvântarea de la Dumnezeu pentru un copil care este lumina vieților noastre.
Acum puțină vreme am încercat să mai avem încă unul.
„N-a picurat: de data asta a turnat cu găleata!” ne-a spus medicul specialist în fertilizare – toți cei trei embrioni care au fost implantați s-au prins. Urma să avem tripleți. Eram șocat, știind ce greutăți însemna asta, dar, dacă Dumnezeu ne-a dat trei, eram pregătit să fac totul ca să-mi ajut familia, să mă organizez și să-i pot întreține.
Brusc ceva s-a întâmplat cu soția mea. A insistat că trebuie să facem o „reducere selectivă” de la trei la unul sau, în caz contrar, o să facă un avort total. Era decisă. Nu vroia să păstreze nici trei și nici doi.
Eram în fața unei dileme: să salvez unul singur sau pe niciunul. Am ales prima variantă, deși am încercat în mai multe ocazii s-o conving să păstreze măcar doi gemeni. N-am reușit.
Doctorul care urma să facă procedura ne-a spus că or să injecteze clorură de potasiu în placentă, ca să le oprească inimile. Ne-a spus că era fără durere. Știam că minte, dar, pentru că aceasta era opțiunea aleasă de noi, n-am spus nimic. Pentru mine deviza „Salvează unul sau nu salva niciunul”devenise refrenul zilei.
Înaintea procedurii, soția mea avea lacrimi în ochi; îl întreba pe doctor tot timpul dacă bebelușii or să simtă ceva iar el o asigura că nu. Am întrebat-o din nou pe soția mea dacă era sigură că asta vroia, pentru că o dată făcut era bun făcut – nu mai era cale de întoarcere. Mi-a spus că era sigură, dar lacrimile din ochii ei și faptul că nu vroia să se uite la ecran și nici pe mine nu mă lăsa să mă uit, mi-au spus adevărul: știa la fel de bine ca și mine că nu era bine ce făcea. Aș fi vrut să insist să se uite, dar cred că mintea ei – tulburată deja de vestea că urma să avem tripleți – ar fi sărit de pe fix pentru totdeauna dacă ar fi văzut imaginile de pe ecran. Iar ca să salvez un singur bebeluș și de dragul copilului pe care-l aveam deja, aveam nevoie de o soție sănătoasă la cap.
Soția mea nu s-a uitat, dar eu n-am putut să nu mă uit. Trebuia să aflu ce se va întâmpla copiilor mei. Trebuia să aflu cum urmau să moară.
Fiecare fetus s-a retras cât a putut de departe când acul a pătruns sacul amniotic. Injecțiile n-au fost făcute în placentă, ci direct în bustul fiecărui copil. S-au chircit imediat ce acul le-a pătruns corpul. Când inima primului dintre ei s-a oprit – aproape că s-a oprit și a mea odată cu a lui. Inima celuilalt a mai luptat, însă după 10 minute a cedat și ea.
Doctorii au avut tupeul să numească clorura de potasiu, produsul care a oprit inima copiilor, – „medicament”. Vroiam să-i întreb: oare ce încercau să vindece – viața? Dar nici un cuvânt n-ar fi putut să facă la loc ceea ce fusese înainte. Mi-am înghițit orice remarcă acidă pe care aș fi putut-o avea.
Știu că au simțit durere. Știu că au simțit panică. Și știu că aceasta a fost crimă. Mă consolez știind că cel de-al treilea, care a supraviețuit, e bine și că decizia n-a fost luată de mine; eu mi-aș fi încercat norocul cu tripleți, indiferent de muncă și efortul pe care l-ar fi cerut. Mă rog ca acest copil care a rămas să ajungă până la termen, să vină pe lume în viață și sănătos și știu că ea sau el o să aibă parte de toată dragostea noastră.
Dar cicatricea emoțională mă va durea până la sfârșitul vieții. Îmi văd copilul zâmbind în fiecare noapte și anticipez în câteva luni un altul… dar mă gândesc și la acele două zâmbete pe care nu le voi vedea niciodată. În fiecare zi când mă întorc de la serviciu aud „Salut, tati!” și știu că or să fie două voci și două chicote pe care nu le voi auzi niciodată. Mă joc cu copilul meu și îl iau în brațe… așteptându-l cu nerăbdare și pe al doilea… dar știu că alte două perechi de mâini nu le vor atinge niciodată pe ale mele, alte două rânduri de degete de la picioare n-or să fie niciodată numărate, alte două îmbrățișări îmi vor lipsi pentru totdeauna.
Zilnic îl rog pe Dumnezeu să-i primească la El pe cei doi nevinovați, și zilnic îl rog să mă ierte. Așa voi face în fiecare zi de-acum încolo, pentru tot restul vieții mele. Nu știu ce fel de împăcare mentală sau spirituală o să găsească soția mea, dar asta e treaba ei și povara pe care conștiința ei trebuie s-o ducă.
Nu lăsați pe nimeni să vă păcălească. Nu este lipsit de durere pentru copil și oricine spune altceva e un mincinos. Avortul nu e o extirpare a unei grămezi de celule amorfe; e infanticid. Am reînviat practica sacrificiilor cu copii pentru noile zeități ale sexului ocazional și comodității. Ne împăcăm cu realitatea crimei schimbându-ne perspectiva pe care o avem față de acea viață în curs de devenire prin eufemisme de genul „fetus” sau descrieri de genul „un grup de celule”… exact cum naziștii s-au convins pe ei înșiși că oamenii care țipau când erau împușcați sau gazați erau „Untermenschen”, adică subumani, și deci puteau fi exterminați fără ca ei să simtă vreo urmă de vinovăție.
În același fel își adaptează gândirea față de acțiunile sale orice persoană vinovată de genocid. Făcând la fel – ne condamnăm propriile suflete.
Acum câțiva ani am plâns de bucurie când am văzut pe ecran bătăile inimii primului meu copil. Iar acum plâng în agonie când îmi aduc aminte de bătăile întrerupte ale inimilor a doi dintre copiii mei. „Salvează unul sau nu salva niciunul” a fost eclipsat de „Afară de-aici, afară, condamnatule!” în timp ce mă întreb cum mă pot răscumpăra.
Dacă arătând lumii întregi cicatricea mea aș putea preveni măcar un avort, poate că la judecata lui Dumnezeu balanța se va echilibra, și voi putea să-i întâlnesc pe cei doi copii – care sper că mă vor ierta pentru greșeala mea.
Sursă: LifeSiteNews

Ai un comentariu despre acest articol? Adaugă-l

mai jos în caseta „Lasă un răspuns”


Ai o opinie despre un subiect de actualitate? Scrie-ne la

stiripentruviata@gmail.com


DISCLAIMER: Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.


One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Articole relaționate

Back to top button