Eşti o mamă casnică? Ce faci toată ziua?

mom

de Matt Walsh 

S-a întâmplat de două ori într-o săptămână şi erau amândouă femei. Oricine ar trebui să aibă mai mult bun simţ decât atât, iar femeile, în special femeile, ar trebui să ştie mai bine.

Săptămâna trecută eram la farmacie şi o doamnă prietenoasă m-a abordat.

„Matt! Ce fac cei mici?”

„Sunt foarte bine! O duc grozav, mulţumesc de întrebare.”

„Mă bucur să aud asta. Dar soţia ta? Nu s-a întors la muncă?”

„Ei bine, ea munceşte din greu acasă; are grijă de copii. Însă nu se va reîntoarce în câmpul muncii, dacă asta vrei să spui.”

„O, ce distractiv! Trebuie să fie grozav!”

„Distractiv? Este mult de muncă. Plin de satisfacţii, da. Distractiv? Nu întotdeauna.”

Această replică nu a fost de genul „ia de-aici”. A fost doar obraznică în substrat şi binevoitoare în mod subversiv.

Următorul incident a avut loc astăzi la cafenea. A început într-o manieră similară; un schimb amical de vorbe despre cum decurg lucrurile legat de copiii. Conversaţia a deraiat rapid atunci când femeia mi-a trântit asta în faţă:

„Aşadar, soţia ta stă acasă definitiv?”

„Definitiv? Ei bine, da, în viitorul apropiat se va ocupa cu creşterea copiilor în regim full-time.”

„Mda, al meu are acum 14 ani. Însă eu am avut şi o carieră în tot acest timp. Nu pot să-mi imaginez cum e să fii o mamă casnică. Nu cred că mi-aş găsi locul. [Chicoteşte] Ce face toată ziua?”

„Păi, cam de toate. Ce faci tu toată ziua?”

„…Eu? Ha! LUCREZ!”

„Soţia mea nu încetează să lucreze niciodată. În tot acest timp, iată-ne pe noi, amândoi, la cafenea, în mijlocul zilei. Sunt sigur că soţiei mele i-ar face plăcere să aibă timp să stea şi să bea o cafea. E plăcut să ai pauză, nu?”

Conversaţia s-a încheiat mai puţin amiabil decât a început.

Eu nu am nicio intenţie să vorbesc de rău femeile ce muncesc în afară căminului. Înţeleg faptul că multe dintre ele sunt nevoite să o facă, deoarece sunt mame singure, sau pentru că un singur venit nu este suficient pentru a satisface nevoile financiare ale familiei lor. Sau acestea aleg să lucreze pentru că asta este ceea ce vor să facă. Foarte bine. Mai înţeleg şi faptul că majoritatea femeilor cu o profesie nu sunt grosolane, infatuate şi înfumurate, precum cele pe care le-am întâlnit recent.

Dar nu vreau să cânt Kumbaya chiar acum. Vreau să trag un şut societăţii noastre materialiste şi înapoiate la fluierul piciorului şi să spun, „REVINO-ŢI ODATĂ, SOCIETATE!”

Acest dialog nu ar trebui să fie necesar. Nu ar trebui să explic de ce este o nebunie ca oricine – în special alte femei – să manifeste un astfel de dispreţ şi de ostilitate cu privire la mamele „casnice”. Suntem într-adevăr atât de superficiali? Suntem chiar atât de confuzi? Chiar suntem prima cultură din istoria omenirii care nu reuşeşte să înţeleagă onoarea şi seriozitatea de a fi mama? Păgânii divinizau Maternitatea şi au transformat-o într-o zeiţă. Noi am urmat cealaltă direcţie; o tratăm ca pe o boală sau un obstacol.

Oamenii care se cufundă în totalitate în muncă obositoare, ingrată, şi foarte importantă de a creşte copii, ar trebui puşi pe un piedestal. Ar trebui să îi cinstim şi să îi admirăm precum îi admiram pe oamenii de ştiinţă sau pe eroii de război. Aceste femei fac ceva frumos şi complicat şi dificil şi înspăimântător şi dureros şi plin de bucurie şi esenţial. Oricum ai lua-o, ele FAC ceva, iar civilizaţia noastră SE BAZEAZĂ pe faptul ca ele să o facă bine. Cine mai poate spune asta? Ce alt loc de muncă comportă astfel de consecinţe?

Este adevărat – a fi mama nu este o „slujbă.” O slujbă este ceea ce faci într-o anumită parte a zilei, apoi te opreşti. Primeşti o indemnizaţie. Ai parte de sindicate, de avantaje şi de camere de repaos. Am avut multe locuri de muncă; nu este nimic spectaculos sau mistic. Nu prea înţeleg de ce ridicăm în slăvi „forţa de muncă”. De unde primim această inspiraţie? Manifestul comunist? A avea o slujbă este necesar pentru unii – este şi pentru mine – însă asta nu reprezintă o uşurare sau o împuternicire. Oricare ar fi slujba ta – eşti dispensabil. Eşti un număr. Eşti un calcul. Eşti un servitor. Poţi fi înlocuit şi în cele din urmă vei fi înlocuit. Sunt prea dur? Nu, sunt cineva care are o slujbă. Sunt realist.

Dacă mama ta ar renunţa la rolul ei ca şi mama, vieţi întregi ar fi întoarse cu susul în jos; societatea ar suferi grozav. Efectele acelei tragedii ar fi resimţite timp de mai multe generaţii. Dacă şi-ar da demisia din slujba ei ca şi analist de calculator, ar fi înlocuită în patru zile şi nimănui nu i-ar păsa. Acelaşi lucru este valabil pentru mine şi pentru tine. Avem libertate şi putere acasă, nu la birou. Dar suntem ca nişte zombii, aşa că nu observăm asta.

Da, soţia mea este DOAR o mamă. DOAR. Ea DOAR aduce mai multe vieţi în univers, şi DOAR formează, modelează şi creşte acele vieţi. Ea DOAR gestionează, direcţionează şi menţine modul de funcţionare a gospodăriei, în timp ce are grijă de nişte copii care DOAR se bazează pe ea pentru orice. Ea DOAR îi învaţa pe gemenii noştri cum să devină fiinţe umane, şi, pe măsură ce cresc, ea DOAR îi va instrui cu privire la orice, de la etică, la maniere, la citit, la igienă, etc. Ea este DOAR temelia mea spirituală şi piatra de fundament a familiei noastre. Ea reprezintă DOAR totul pentru toată lumea. Iar societatea s-ar deşira DOAR dacă ea, şi toate mamele, ar eşua în oricare dintre sarcinile pe care le-am evidenţiat.

Da, ea este doar o mamă. Ceea ce este ca şi cum te-ai uita la soare şi ai zice: „Hei, este doar soarele.”

Bineînţeles, nu toate femeile pot fi acasă tot timpul. Una este să conştientizezi asta; este cu totul altceva să o portretizezi ca pe un ideal. Să defineşti idealul, este să pretinzi că copiii ar trebui, în mod IDEAL, să petreacă mai PUŢIN timp în jurul mamei. Este o nebunie. O nebunie curată. Nu este ceva ideal şi nu este ceva neutru. Cu cât o mama are ocazia să petreacă mai mult timp crescându-şi copiii, cu atât mai bine. Cu atât mai bine pentru ei, pentru binele sufletelor lor, pentru binele comunităţii, pentru binele omenirii. Punct.

În cele din urmă, probabil este adevărat că mamele ce stau acasă au nişte timpi morţi. Dar şi oamenii ce lucrează în afara casei au nişte timpi morţi. De fapt, există foarte multe locuri de muncă ce constau în timpi morţi, în primul rând, cu puţine zvâcniri de activitate înjositoare presărate pe alocuri. În orice caz, nu caut să intru în polemici cu privire la cine este mai „ocupat”. Se pare că ne valorăm timpul atât de puţin încât găsim că suntem valoroşi în funcţie de cât de puţin avem. Cu alte cuvinte, am ajuns să idolatrizăm ideea de „a fi ocupat”, şi să o confundăm cu aceea de a fi „important.” Poţi fi ocupat dar neimportant, la fel cum poţi fi important, dar nu ocupat. Nu ştiu cine este cel mai ocupat şi nu îmi pasă. Nu contează. Cred că este corect să afirmăm că niciunul dintre noi nu este atât de ocupat pe cât ne credem; şi indiferent de cât de ocupaţi suntem de fapt, este mai mult decât trebuie să fim.

Percepem greşit o mulţime de lucruri în cultura noastră. Însă, atunci când tragem linie, şi civilizaţia noastră se transformă în cenuşă, ceea ce vom regreta cel mai mult este modul în care ne-am tratat mamele şi copiii.

 

Sursă: Vremuri vechi și noi

Traducere: Andreea Dancu

, , , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns