„Bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, şi femeia – foarte femeie”/ Părintele Constantin Coman (Interviu)

 Material realizat de Virgiliu Gheorghe, Revista Familia Ortodoxă

De ce s-au înmulţit conflictele familiale, certurile și divorţurile? De ce ne întoarcem uneori acasă cu apăsătorul sentiment al unei obligaţii, iar celălalt nu ne vine în întâmpinare, stăpânit de o stare asemănătoare? De ce locul cel mai cald, mai primitor pentru omul dintotdeauna, căminul, devine pentru tot mai mulţi câmpul de luptă pentru întâietate și putere?… Sunt o mulţime de întrebări pe care le ridică starea familiei zilelor noastre, de al căror răspuns depinde, poate, fericirea a nenumărate familii și, desigur, a tuturor copiilor cărora acestea le-au dat viaţă.

Tema este mult prea vastă ca să poată fi tratată în numai câteva pagini, însă am încercat să punem început acestei investigaţii împreună cu Părintele Constantin Coman, un cunoscut profesor, un adevărat pedagog și, mai mult decât acestea, duhovnicul a sute de familii. Cuvântul poate că este puţin mai provocator, însă dintotdeauna adevărul i-a scandalizat pe cei alipiţi cu inima duhului lumii – dar i-a mângâiat, odihnit și vindecat pe cei care cu sinceritate Îl căutau pe El…

– Părinte, vedem în jurul nostru tot mai multe neînţelegeri în viaţa de familie și divorţuri. Din ce cauză credeţi că s-a ajuns aici? Și rata divorţurilor crește, crește cu fiecare an; în România, cel puţin, cu 5 procente pe an.

– Eu cred că, pe de o parte, sunt responsabili unii factori externi, care ţin de contextul istoric, de vremuri, de societate, de cultură – și sigur că nu e cazul să stăruim foarte mult asupra caracteristicilor vremii noastre și a culturii dominante, pentru că aceste aspecte sunt accesibile tuturor. E multă slobozenie, mult liberalism… Desfiinţarea graniţelor aduce cu sine și o înstrăinare, adică „șansa” omului să se piardă, să se facă „nevăzut”, să nu mai fie membrul unei societăţi cât de cât închise, care este vizibilă. Și omul, când se pierde, se dezleagă la foarte multe lucruri, la foarte multe neputinţe… După aceea, este dominanta aceasta a individualismului, a drepturilor omului. Sunt excitate la maximum ispitele omului, spre a-și împlini cele mai necuviincioase și ascunse porniri. Sigur, ispitele au existat dintotdeauna, dar în vremurile noastre sunt exacerbate și datorită acestui mondialism, datorită mijloacelor de comunicare în masă și, în mod special, a Internetului, care a pătruns și în „cămara ascunsă” a fiecăruia dintre noi. Niciodată nu s-a mai întâmplat un asemenea lucru până acum: ca omul, în intimitatea lui cea mai adâncă, în singurătatea lui, să aibă acces la tot spectacolul acesta pornografic, smintitor și incitator și distrugător. Acesta este, cred, un alt factor extrem de destructiv și o foarte mare biruinţă a vrăjmașului.

„Criza familiei este o criză a persoanei”

Dar factorul determinant este, în cele din urmă, omul însuși, lăuntrul lui. Bătălia cea mare se dă înlăuntru. Și situaţia familiilor sau, cum spuneaţi, evidenţa creșterii divorţurilor se datorează crizei persoanei. Deci, criza familiei este o criză a persoanei. Am această convingere și pentru faptul că, iată, Evanghelia Mântuitorului Hristos nu mizează pe instituţia familiei – miza majoră este persoana. Mântuitorul Hristos Însuși nu e preocupat de problema familiei, cum de altfel nu e preocupat de nici o altă instituţie, nici de societăţi, nici de asociaţii, nici de fundaţii, nici de organizări. E preocupat de persoana umană, pe care o cheamă să se așeze onest în faţa lui Dumnezeu și în faţa celorlalţi.

Și așezarea sănătoasă și corectă în faţa lui Dumnezeu și a celorlalţi îl transformă pe om într-o persoană conștientă de sine și responsabilă. Prin urmare, cultivarea persoanei ar genera o familie sănătoasă, tot la fel cum criza persoanei generează criza familiei, ca și orice altă criză – pentru că nu numai criza familiei o constatăm, iată, ci și criza „familiilor” mai mari, a comunităţilor rurale, a comunităţilor parohiale, criza neamului, a conștiinţei de neam etc. Dar, sigur, familia nu se confundă cu ele, e un așezământ absolut special, care ţine de datul uman, de creaţia lui Dumnezeu.

Prin urmare, dacă am vrea să abordăm cu oarecare seriozitate situaţia, investiţia majoră trebuie făcută în direcţia conștientizării persoanei. Este o foarte mare amăgire să credem că situaţia noastră este dependentă la modul absolut de factorii exteriori (de familia care ne-a crescut, de educaţie, de școală, de grădiniţă, de Biserică, de stat, de vremuri). Copleșiţi de astfel de convingeri, nu ne mai angajăm într-un efort personal pentru cultivarea virtuţilor, cum spun Părinţii, și pentru lupta împotriva patimilor. Pentru că, dacă omul este dezechilibrat din punctul acesta de vedere – al stăpânirii propriilor instincte primare – va intra în familie nepregătit și vulnerabil, în consecinţă familia lui nu va avea foarte multe șanse. Un călugăr bun ar fi și un foarte bun familist, după cum și un familist bun ar fi și un foarte bun călugăr, în sensul investiţiei pe care o face cineva în propria sa pregătire.

Oamenii intră în familie foarte nepregătiţi, mai ales în ceea ce privește stăpânirea de sine și conștiinţa de sine. Eu le spun: „Fraţilor, familia înseamnă însoţirea bărbatului cu femeia, și ca să te însoţești la un grad avansat de conștiinţă de sine, trebuie să ai conștiinţa, tu, bărbatul, a firii bărbătești, foarte adâncă și foarte completă – și tu, femeia, să ai conștiinţa de sine a firii femeiești”. Or, eu fac teste la spovedanie, și făceam și la facultate, și am văzut că mai nimeni nu poate să-și descrie propria fire, să spună cam care ar fi trăsăturile caracteristice specifice firii bărbătești – dincolo de anatomie, se înţelege, că anatomia este vizibilă, dar firea bărbătească nu se epuizează la anatomie – și cum îţi definești firea femeiască.

Și, pasul următor: dacă există o specificitate a firii, care e evidentă, trebuie să existe și o vocaţie specifică, care decurge din fire. Este o lipsă de preocupare aproape totală asupra acestui subiect. Oamenii nu se adâncesc, nu se așază în propria fire – ăsta e un cuvânt pe care l-am găsit a fi foarte potrivit. Și, ca să meargă însoţirea, bărbatul trebuie să fie foarte bărbat, să aibă o conștiinţă deplină a bărbăţiei lui, și femeia să fie foarte femeie, să aibă o conștiinţă a feminităţii ei. Fiecare să-și activeze firea – căci, dacă se amestecă firile, dacă sunt sub presiunea decadenţelor, a ispitelor, a patimilor, a degradărilor, evident că însoţirea este condamnată. De aceea spun că investiţia majoră, ca și responsabilitatea, de altfel, revine subiectului personal, cel ce este conștient de sine.

„Te întâlneşti cu un «zid», după cum tu însuţi poţi să fii «zid»pentru altcineva”

– Haideţi să adâncim puţin ce înseamnă o „relaţie personală”. Oamenii nu mai știu ce înseamnă „persoană”.

– De ce nu mai știu? Pentru că nu reflectează și nu se adâncesc, nu se întorc spre ei înșiși pentru a vedea ce înseamnă „eu” ca prezenţă personală. Când zic persoană, numesc un subiect uman cu conștiinţă de sine. Când are cineva conștiinţa sinelui înseamnă că are conștiinţa faptului că există în faţa cuiva, că există în dialog cu cineva, că există în dialog cu persoanele din jur, în dialog cu lumea înconjurătoare și, sigur, în dialog cu Bunul Dumnezeu. Dialog însemnând nu statul de vorbă, ci relaţia ca atare, care începe de la simpla comunicare și este chemată să ajungă la plinătatea însoţirii în dragoste.

Deci o persoană este un subiect uman conştient de această postură a sa. Întâi de toate, conștient de bogăţia propriei sale existenţe.

Sigur, o persoană matură ar trebui să fie conștientă atât de darurile, cât și de slăbiciunile propriei firi: sunt neputinţe și daruri ale firii omenești în genere, dar sunt și daruri specifice, ca și slăbiciuni specifice. O persoană matură trebuie să fie conștientă de aceste lucruri, ca să-și lucreze darurile și să-și plinească slăbiciunile, să-și întărească lupta împotriva pornirilor nefirești, obscure uneori, decadente, din lăuntru – lupta împotriva păcatului, dacă vreţi. Cum le vei putea săvârși dacă n-ai conştiinţa acestor lucruri, dacă îl întrebi pe celălalt la spovedit și nu are conștiinţa sinelui, nu se poate exprima pe sine, nici n-a încercat să se citească pe sine cât mai adânc – să-și sondeze duhul, cum se spune, adică nivelul cel mai ascuns al intenţiilor, al pornirilor, să vezi ce iese din lăuntrul tău, înspre ce ești împins din adânc, spre ce aspiri, ce te atrage, ce-ţi place și ce nu-ţi place, și din ce pricini?…

Mulţi tineri sunt absolut anulaţi de exterior. Pe de o parte, trăiesc exclusiv în afara lor, risipiţi în spectacolul divers al lumii, iar pe de altă parte sunt desfiinţaţi de autoritatea părinţilor, de autoritatea școlii, de autoritatea legii, a învăţăturii și așa mai departe, și nu se mai îndreaptă asupra lor, nu mai au reflexul deciziei personale ieșite din lumea lor lăuntrică. Sunt niște oameni care se conformează unor lucruri exterioare, care caută răspunsul în afară, la diferite autorităţi. Sigur, ne conformăm unui lucru exterior, dar având conștiinţa de sine în raportarea la lucrul respectiv. Și asta, după părerea mea, este o foarte mare lipsă a exerciţiului adâncirii omului în propria fire: să-și asume, și bărbatul, și femeia, conștiinţa de sine specifică. Aceasta înseamnă persoană. „Duhul omului”, spune Sfântul Apostol Pavel, „cunoaște cel mai bine ale omului” Corinteni 2:11. Duhul omului – și acel duh al omului eu spun că este recapitularea aceasta a conștiinţei personale, conștiinţa de sine, care ar trebui să te pătrundă până la ultima moleculă.

Eu asimilez acest lucru cu trezvia despre care vorbesc Părinţii niptici – exact cu această zonă de trezire a conștiinţei de sine, care este o trezire a duhului personal și care se manifestă în capacitatea tot mai sporită a omului de participare la realitate, de participare la întâlnire. Te întâlnești cu cineva, și vezi că vine dinspre el o anumită energie, o anumită iradiere personală, și te întâlnești cu altcineva care este stană de piatră, nu transmite nimic. Te întâlnești cu un „zid”, după cum tu însuţi poţi să fii „zid” pentru altcineva. Ei, această problemă este esenţială pentru însoţirea bărbatului cu femeia, ca și pentru însoţirea și întâlnirea oamenilor, pentru că dacă nu sunt niște oameni care să aibă o anumită trezire lăuntrică, nu funcţionează, sau funcţionează doar la un nivel semi-inconștient, se limitează la nevoile impersonale, trupești, ale instinctelor – de foame, de ajutor, de reproducere și așa mai departe – și asta nu poate să ţină foarte mult, nu poate să fie satisfăcător nici pentru unul, nici pentru celălalt.

De aceea oamenii ajung foarte repede la silnicie, le e silă unul de celălalt. E greu să-l duci pe celălalt dacă nu ai o participare la întâlnirea cu el. Deci, întâi de toate – taina persoanei, care după părerea mea este la baza oricărei însoţiri, de aceea eu mă „cantonez” în atitudinea Mântuitorului Hristos, Care nu e preocupat de instituţii, ci e preocupat de persoana umană, și cred că acolo este și cauza tuturor neputinţelor și relelor de la toate nivelurile existenţei umane, după cum acolo ar fi și soluţia pentru recuperarea tuturor.

„Vedem foarte clar că femeia înseamnă ceva, şi bărbatul înseamnă altceva”

– Ce ar însemna, de fapt, o relaţie bună cu celălalt, o raportare sănătoasă la celălalt în viaţa de familie?

– Eu cred că esenţial este ca fiecare să-și asume specificul vocaţiei, și respectiv al contribuţiei la această însoţire. Bărbatul pe cea bărbătească, cum spuneam, și femeia pe cea femeiască. De ce spun asta? Pentru că s-a anulat această mentalitate, s-a anulat această perspectivă cum că ar exista ceva specific – deși vedem foarte clar, cu ochii liberi, fără lentile și fără lupă, că femeia înseamnă ceva, și bărbatul înseamnă altceva. De la cum arată, cum privește, cum zâmbește, cum vorbește, și până la ultima moleculă intimă dintr-însa, femeia este altfel, și bărbatul este altfel – de unde logica cea mai simplă ne-ar obliga să extragem un anume specific al firii femeiești și un anume specific al firii bărbătești. Deci, dacă am cădea de acord asupra acestui lucru, asta ar fi condiţia esenţială ca să pună un început bun: să-și asume această specificitate a firii și a vocaţiilor.

„Bărbatul are darul stăpânirii, iar femeia are darul supunerii”

– Acuma, în ce-ar consta această specificitate?

– Am convingerea asta, după foarte multă experienţă și analiză pe care o fac – de mic copil am avut această curiozitate, dacă vreţi, să văd cum sunt lucrurile, și de ce funcţionează așa și nu funcţionează altfel, sau de ce nu funcţionează când ar trebui să funcţioneze, și am în mintea mea familii fără de număr, începând cu familia părinţilor mei, fraţilor mei, vecinilor și așa mai departe, până am ajuns, iată, ca preot duhovnic, să am zeci sau poate sute de familii la spovedanie – am ajuns la concluzia că există o vocaţie, o contribuţie, așadar, specific bărbătească, care ar consta în asumarea conducerii, să zicem, sau a responsabilităţii. Eu zic că bărbatul are darul stăpânirii – dar stăpânire nu în sensul tiraniei, nu în sens lumesc, ci în sensul în care, în firea lui, are darul stăpânirii de sine mai accentuat decât femeia (din păcate însă nu se lucrează, asta e altă problemă), acesta fiind motivul pentru care femeia vine spre el, caută un sprijin în el, nădăjduind că este stăpân pe situaţie. Dar de cele mai multe ori, bărbatul, din păcate, dezamăgește așteptările femeii, pentru că nu și-a lucrat și nu-și activează darul stăpânirii de sine. Cred însă că aceasta e vocaţia specifică a bărbatului. Iar vocaţia specifică femeii este aceea de a se supune bărbatului. Femeia are în fire darul supunerii. E un mare dar și presupune multă putere. Nu este un lucru ușor să se supună, să intre în ascultare de bărbat.

Așadar, când sunt doi, ca și la mănăstire, nu pot fi două capete (bicefalie!), trebuie să fie un cap. Și acela este bărbatul, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „capul femeii este bărbatul”. Zice mai departe: „capul bărbatului este Hristos”  Corinteni 11:3 și așa mai departe. Eu am făcut experienţa asta la Sfântul Munte, stând cu părinţi: am văzut că acolo unde sunt doi sau mai mulţi, trebuie să fie un singur cap – în sensul că respectivul își asumă responsabilitatea gestionării treburilor comunităţii respective, iar ceilalţi se supun, fac ascultare. Chestiunea aceasta, în ceea ce privește bărbatul și femeia, ţine de fire. La monahism nu ţine de fire. Eu cred că bărbatul e chemat să stăpânească, în sensul curat, frumos al lucrurilor, să gestioneze lucrurile, să aibă responsabilitatea, să conducă, iar femeia este chemată să intre în ascultarea bărbatului. Acolo unde se realizează lucrul acesta, deodată se așază pacea, bucuria, și dispare tensiunea, pentru că se împlinesc cele două firi în ceea ce au specific.

– Pe bărbat îl odihnește ca femeia să fie femeie, și pe femeie o odihnește ca bărbatul să fie bărbat.

– Dar bărbatul are ispita abdicării de la această vocaţie, pentru că este greu a conduce. A avea responsabilitate este cel mai greu lucru. Tu trebuie să decizi – sigur, nu decizi în mod arbitrar, nu decizi abuziv, nu decizi egocentric, decizi ţinând seama și de celălalt. Cea mai înaltă formă și suportul cel mai firesc al deciziei tale este dragostea pentru celălalt. Prin urmare, în decizia ta ar trebui să se manifeste jertfelnic ia ta pentru celălalt, dar asta nu înseamnă că nu e a ta decizia. Și femeia ar obţine exact ceea ce își dorește dânsa, la măsură mult mai mare, ca dar din partea bărbatului, nu ca revendicare din partea dânsei. În felul acesta s-ar realiza dragostea, că bărbatul se jertfește pe sine atunci când decide – nu decide în interes propriu, egocentric, ci decide din dragoste pentru femeie – și ar decide ca dar pentru femeie, și femeia ar primi darul, ar primi mai mult decât ar obţine dânsa prin revendicări, prin cicăleli, prin certuri. Dar bărbatul, ca să fie la acest nivel, ca să fie o persoană matură, iubitoare, și să își asume decizia și responsabilitatea, trebuie să fie foarte îmbunătăţit, foarte matur – ceea ce rar se întâmplă.

– Să fie stăpân pe sine, înfrânat.

– Exact. Forma cea mai vulnerabilă în care bărbatul își manifestă nestăpânirea de sine este cea a trupului, evident în relaţia cu soţia sa – și atunci soţia, care așteaptă de la dânsul un bărbat stăpân de sine, constată că este foarte nestăpânit pe propriul său imbold trupesc. Aici bărbatul pierde examenul în faţa femeii și a soţiei sale, și nu mai e credibil. Femeia își exprimă lucrul acesta sau nu și-l exprimă, îl conștientizează sau nu-l conștientizează – dar, în adânc, el nu mai are suport în faţa dânsei, nu mai este bărbatul pe care îl aștepta, stăpân pe sine, pentru că, iată, la un capitol foarte vulnerabil, dânsul pierde examen după examen, acela al nestăpânirii trupești.

Eu vă spun nu din cărţi, vă spun din experienţa spovedaniei. Bărbatul care nu are stăpânirea de sine trupească – sigur, ne referim la relaţia trupească cu femeia, dar și cel care e biruit de lăcomia pântecelui, care e biruit de somn, și de toate celelalte – face dovada în faţa femeii sale că este un om neîmplinit, și devine și pricina decăderii femeii sale.

– Ea își pierde respectul faţă de el.

– Își pierde respectul, preţuirea… Nu poţi să iubești ceea ce nu preţuiești. Dar nici nu poţi să preţuiești ceea ce nu are preţ.

„Vrei să fii fericită? Ţi-e drag băiatul ăsta?”

Acum, să revenim la ispita femeii. Chemarea femeii este să asculte de bărbat, iar ispita ei este să nu asculte de bărbat – și o vedem la tot pasul. Și, dacă mai este și încurajată de această neputinţă a bărbatului, atunci femeia, de cele mai multe ori, paradoxal, se instalează la conducere cu propriile instrumente femeiești: cu mintea ei, cu intuiţia ei, cu ispitele ei – se instalează, și astfel se produce cea mai degradantă și distrugătoare, vătămătoare răsturnare. Femeia, în loc să fie în ascultare, este la conducere – și bărbatul, în loc să fie la conducere, este în supunere. Este un tablou dizgraţios și pentru bărbat, și pentru femeie. Nici femeia nu-și va iubi bărbatul supus, nici bărbatul nu-și va iubi femeia care e la conducere. Asta este lege! Vizibil cu ochii liberi… Pentru că este nefiresc, este răsturnarea firilor, și este evidentă căderea amândurora.

Eu le spun acest lucru când îi văd cum calcă, când vin ei, înainte de-a se căsători, bărbatul cu femeia. Vine ea, și începe să vorbească înaintea lui, calcă cu doi pași înaintea dânsului, și imediat îţi dai seama că există acest risc. Am spus multor fete: „Fii atentă! Vrei să fii fericită? Ţi-e drag băiatul ăsta?” „Da!” „Nu mai vorbi tu înaintea lui! Fă numai lucrul ăsta și-ţi va fi bine!”. Ca la Pateric. Aţi văzut la Pateric? Un singur lucru spun Părinţii. „Ce să fac să mă mântuiesc?” Zice: „Să taci” sau: „Să mănânci jumate de pâine” – lucruri simple-simple, dar care așază tot universul existenţei umane. Le spun: „Să nu mai vorbești înaintea lui în nici o împrejurare!”. Am avut satisfacţia să văd că se împlinește lucrul acesta în anumite cazuri, foarte rare, ce-i drept.

Deci femeia, dacă s-ar așeza în firea și în ascultarea ei, l-ar determina și pe bărbat să se așeze în firea lui. Iar dacă ar fi să enumerăm slăbiciunile, vulnerabilităţile bărbatului, dominanta este comoditatea. Comoditatea înseamnă abdicarea de la responsabilitatea conducerii. Ca să conduci, trebuie să veghezi, trebuie să fii treaz permanent, pentru că tu ești la timonă, tu ești la conducere, conduci o casă, conduci o familie, cu copii, cu responsabilităţi, și unde te duci, trebuie să fii treaz. Deci ispita lui este comoditatea. Ispita femeii este hiperactivitatea. Tocmai pentru că ea ar trebui să fie în ascultare…

– Și ea se îmbolnăvește nervos.

– Și ea se îmbolnăvește nervos, și el bine-înţeles se îmbolnăvește de prea mult stat, și de abdicare de la responsabilitate. Asta este cheia, după părerea mea. Sigur că este o situaţie greu de atins, dar dacă nu plecăm de la datele concrete și elementare ale problemei, nu ajungem nicăieri. Nu o să ajungă nici bărbatul la o măsură a deplinătăţii, nici femeia la o măsură a deplinătăţii. De aceea suntem chemaţi să ne ajutăm reciproc. Cum ne ajutăm reciproc? Tu, să-ţi ajuţi femeia să se așeze în postura ei, de femeie supusă bărbatului său, și femeia să-și ajute bărbatul să se așeze în postura lui, de responsabil cu tot ceea ce se întâmplă cu femeia și familia lui.

„Lasă-l să decidă! Aşa îl provoci”

Femeia își poate ajuta bărbatul insistând pe ascultare, pe supunere, cum spuneam. Lasă-l să decidă! Așa îl provoci. Lasă-i responsabilităţile pe umerii lui, nu te înfige tu înainte! E mai nerăbdătoare femeia, e mai vioaie, e mai iute. Are și darul treburilor, că femeile sunt cu treburile în casă, trebuie să le facă; dacă nu e harnică, a terminat. Trebuie să facă copii, trebuie să facă curăţenie, trebuie să se mai ducă și la serviciu, o serie întreagă de lucruri – dar îi lipsește perspectiva globală și cuprinzătoare, care ţine de darul stăpânirii. Ca să stăpânești trebuie să ai o perspectivă a întregului. Punctul meu de vedere – pentru care, probabil, doamnele o să mă înjure – este că femeia nu are această perspectivă a întregului. Are numai perspectiva părţii, a intervalului. De aceea ea stă cu tot sufletul aici, dar nu vede întotdeauna punctul de la care a plecat, și nici capătul unde trebuie să meargă. Aceasta este a bărbatului, unde duce corabia și unde ar trebui să ducă familia.

– Rolul timonierului și al celui care lucrează undeva la motoare: motorul merge, dar corabia, dacă nu e călăuzită unde trebuie, se duce în stâncă.

Firea bărbatului este ușor mai contemplativă, de aceea nu e atât de activă – iar firea femeiască este mai puţin contemplativă și ușor mai activă, mai lucrătoare. Eu le spun mereu: „Măi, bărbatul ţi se pare că stă degeaba, dar el nu stă degeaba. El gândește, reflectează, prelucrează datele”. „Dar vine și se așază și stă degeaba!”, zice femeia. „Nu stă degeaba, ci se detașează, se ridică deasupra lucrurilor pentru a vedea unde conduc. Viziunea de ansamblu este în sarcina bărbatului”. Îmi aduc aminte că spunea cineva: „Cum, Părinte, dacă eu văd că el nu face, pun eu mâna și fac!”. „Ai să faci, dar ai să faci ca femeie!”. S-a simţit ofensată. „Vă dau un exemplu”, zice, „aveam o căsuţă la ţară, și ploua prin acoperiș, și el nu făcea nimic!”. „Și ce-ai făcut tu?”. „Păi”, zice, „m-am urcat pe casă, să astup acolo!”. „Vezi, ai făcut lucrul ca o femeie! Dar bărbatul, cum făcea?… Bărbatul aducea un meșter!”, zic și eu, poate glumind, și așa, ca să stârnim un pic lucrurile.

Aceasta este o mare problemă, însă nu prea realizăm această măsură, mai nicăieri. Nici un bărbat nu e atât de împlinit cum spuneam, nici o femeie. Dar trebuie măcar să conștientizăm lucrurile acestea, și întrucât ne-am însoţit pentru că ne iubim și ca să fim solidari, să ne întrajutorăm – atunci să ne ajutăm la acest capitol unul pe altul. Eu să o ajut pe ea să se așeze în feminitatea ei, și ea să mă ajute pe mine să mă așez în bărbăţia mea. Deci aceasta e o a doua premisă fundamentală: voinţa de a ne ajuta reciproc. Aici este cel mai substanţial ajutor, să-l ajuţi pe fiecare să se așeze: în firea bărbătească pe bărbat, și în firea femeiască pe femeie.

Partea a doua a interviului (poate fi citită şi aici)

– Părinte, credeți că întărind viaţa de familie se poate vorbi despre posibilitatea unei creșteri duhovnicești mai ușoare? Sau creșterea duhovnicească ar fi cea care întărește și dă stabilitate vieţii de familie?

– Reciproc. Sigur, un om duhovnicesc, cu adevărat duhovnicesc, are mare capacitate de dragoste și de jertfelnicie, acestea fiind și premisele fundamentale ale însoţirii bărbatului cu femeia, și ale oricărei însoțiri. După cum și exerciţiul familiei este calea cea mai propice pentru înaintare duhovnicească, pentru îmbunătăţire. Dacă cu soţul tău sau cu soţia ta nu faci exerciţiul iubirii, al jertfelniciei, al răbdării, al solidarităţii, al înţelegerii, al blândeţii – cu cine altcineva?… E și marea provocare, după părerea mea: cine cade la acest examen se amăgește cum că poate să ia altul, pentru că porunca Mântuitorului este să-l iubim pe aproapele, iar aproapele e cel de lângă noi. Cel mai aproape om de lângă noi e soţul sau soţia, evident. De aceea este și foarte greu. De la distanţă „putem” să iubim oamenii, doar pe cei de aproape nu-i putem iubi. Asta e marea problemă care devoalează ipocrizia omului. În omul cel de aproape, care-ţi suflă în ceafă 24 de ore din 24, te descoperi cu putinţele și neputinţele tale. Și celălalt de asemenea.

„Să fim una – şi tu cu femeia ta, şi femeia ta cu tine”

Problema fundamentală a însoţirii celor doi, care este?… Problema fundamentală a însoţirii este să-l simţi pe celălalt că e cu tine, că se alipește de tine. Nu numai cu trupul. Să fim una – și tu cu femeia ta, și femeia ta cu tine. Femeia ta să simtă că te preocupă, că ai grijă, că gândești la ea, că ești atent, că e în prim-planul preocupărilor tale. Când a simţit asta femeia, e cucerită! Iar bărbatul să simtă că femeia i se dăruiește, că îl odihnește, că se duce cu tot sufletul spre el.

Eu vă spun, și o spun crud, direct și tranșant: bărbatul prinde aripi când are din partea femeii căldură și afectivitate. Prinde aripi! Suflet, entuziasm. Răstoarnă lumea când femeia i se dăruiește nu numai trupește, cum crede dânsa. Femeia are impresia că bărbatul e obsedat de trup. Am ajuns la concluzia că obsesia bărbatului faţă de trup nu este, de fapt, obsesie faţă de trup, ci este expresia frustării că nu i se dăruiește femeia. Nu trupul – ea! Bărbatul vrea să simtă că femeia este a lui, și dacă femeia nu i se dăruiește, atunci el repetă obsesiv întâlnirea trupească, amăgindu-se că trupul este dovada că i se dă femeia. Dar femeia nu i se dă – îi dă trupul și pe ea nu se dă. Odată cu trecerea timpului îmi dau seama că aceasta este una din problemele care răstoarnă cele mai multe căsnicii: relaţia trupească, dacă nu e bine gestionată.

– Dar nu din cauza ei…

– Nu din cauza ei, evident. Când zic „relaţia trupească” nu mă refer la „performanţa tehnică”, ci la faptul că aceasta trebuie să-și aibă locul ei bine definit în legătura celor doi, nu să se substituie legăturii propriu-zise. La un moment dat, ea devine un substitut, recapitulează relaţia aproape în întregimea ei.

Eu le spun femeilor, fetelor tinere care se plâng de această ofensivă trupească a bărbatului: „Fiţi atente, la voi este soluţia! Sunt o mie și una de alte modalităţi, prilejuri, mijloace de-a vă dărui bărbatului – faceţi-o altfel!”. Și se va micșora această ofensivă trupească a bărbatului spre femeie. Pentru că bărbatul, paradoxal, deși mai contemplativ, este mai atașat trupului, iar femeia, deși mai făptuitoare, este mai idealistă.

Am întâlnit și situaţii alienate, desigur, când femeia nu poate ieși dintr-o reverie, dintr-o zonă idealistă, utopică. Nu poate coborî la întâlnirea concretă cu propriul bărbat, ci este numai acolo, în zona unui ideal de bărbat, unui portret-robot. De aceea, când se atinge de epiderma bărbatului, e neplăcut surprinsă. De altfel, poate una din cauzele pentru care există și o criză a neînsoţirii – fete care rămân singure – este și aceasta: fetele își creează un portret-robot, un bărbat ideal în minte, și nu pot coborî în real. Eu le spun insistent: „Măi, bărbatul care e în mintea ta e frumos, dar nu există. Iar cel  care există e urât, dar există!”. Deci trebuie să alegi între aceste două alternative: un frumos care nu există și un urât care există. Unele vor să rămână cu frumosul din minte, și acolo se produce un foarte mare conflict. Lucrul acesta se poate întâmpla și bărbatului, dar mai rar.

„E a mea, pot să fac – e obligată!”

– Aș mai insista pe un aspect, anume că tinerii intră în viaţa de familie, se căsătoresc – ea devine a lui, el devine al ei – și apare un fel de depreciere a celuilalt, în sensul că nu i se mai acordă atenţia, delicateţea și respectul ca unei persoane de care vrei să te apropii. De aici se degradează foarte mult relaţia: celălalt nu mai reprezintă „ceva” pentru tine…

– Știţi ce am constatat? Este ceea ce constată aproape toată lumea, de fapt – nu-i nici o noutate. Este efectul negativ al oficializării relaţiei, care pentru cei doi sună a lucru garantat, a obligaţie – și când am intrat în termenii aceștia, deja relaţia este puternic afectată. „E a mea, pot să fac – e obligată!” „E al meu, pot să fac cu el – e obligat!”. Acești termeni ai obligativităţii și ai lucrului garantat, asigurat de semnătură și de slujba de la biserică, viciază fantastic relaţia. Mai este și un alt aspect, care ține de psihologia umană decadentă. Ceea ce dorești și nu ai este mai prețios decât ceea ce ai dobândit deja. Aici ar trebui ca cei doi să înțeleagă faptul că celălalt nu este un obiect care devine al tău, ci este o persoană liberă – și rămâne liberă! -, care ți se dăruiește dacă vrea.

În fond și la urma urmei, e tot o confuzie la nivelul înţelegerii și conștientizării lucrurilor – pentru că, iată, persoana umană a fost făcută de Dumnezeu liberă, nu o poate constrânge nici o instituţie, nimic, nici cea mai sfântă!

– Nici Dumnezeu nu o constrânge!

– Nici Dumnezeu nu o constrânge! De aceea spune Sfântul Apostol Pavel repetat: „Toate îmi sunt îngăduite” – dar traducerea mai exactă este „toate îmi sunt în putere”. Nu „în putere” ca autoritate, ci ca posibilitate! Asta înseamnă proclamarea suveranităţii după chipul lui Dumnezeu. Omul e suveran. E chemat să fie suveran. Oamenii cred că, dacă se propovăduiește această suveranitate, riscăm libertinajul – nu! Conștiinţa suveranităţii îi naște omului conștiinţa responsabilităţii: „toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” 1 Corinteni 6:12. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate mă zidesc, unele mă distrug – prin urmare, nu voi face lucruri care mă distrug.

Ei bine, din păcate, în mentalul nostru, lucru- rile acestea, instituţiile acestea – iată, cununia civilă sau cununia religioasă, care e foarte importantă! – ni se par mai importante decât noi înșine: trăim cu impresia că ne-ar afecta libertatea noastră.

Nu ar trebui să ne afecteze. Noi suntem la fel de liberi, responsabilitatea însă este mai mare, contextul în care ne așezăm este altul. Dar suntem – sau ar trebui să fim! – la fel de liberi. La fel de liber eu, la fel de liber celălalt. Prin urmare, ar trebui să funcţioneze nu numai simțământul propriei libertăți, ci mai ales respectul pentru libertatea celuilalt. Este aici și o chestiune de educaţie.

Au fost epoci în care respectul dintre soţi era foarte crescut, îi respectai libertatea, îi respectai intimitatea celuilalt, și multe altele. Acum lumea a decăzut foarte mult din acest punct de vedere. Despre o educaţie elementară vorbesc, care se vede în multe alte domenii ale vieții. Prin urmare, această raportare impersonală la celălalt, ca la un obiect, în temeiul oficializării căsătoriei, introduce erodarea, inerţia aceasta negativă, rutina. Este psihologia drepturilor individuale, care în mod greșit se aplică nu doar la lucruri, ci și la oameni. Un lucru care ţi se dă e al tău în virtutea de „drept”, cum ar veni.

– El crede că are dreptul, dar celălalt nu are dreptul! Numai el are dreptul asupra celuilalt.

– Da. Or, discursul Sfântului Apostol Pavel în acest punct este absolut extraordinar. El exclude întru totul ideea de „drept” în relațiile dintre soți, și propune ideea dăruirii totale către celălalt. Bărbatului îi spune că nu el e stăpân pe trupul său, ci femeia – iar femeii îi spune că nu ea e stăpână pe trupul ei, ci bărbatul cf. 1 Corinteni 7:4. Acest lucru schimbă absolut datele problemei. Dar, cum spuneam la început, dacă noi nu ne aplecăm cu conștiinţa de sine asupra lucrurilor elementare, nu ne vom apleca cu atât mai puţin asupra acestor lucruri care ni se par la un moment dat o exigență prea mare, din păcate. Și lucrurile, iată, se degradează. Ce să mai vorbim de formele decadente, de violenţă… Nu mai vorbim de acestea, nu le mai luăm în calcul. Luăm în calcul acest duh al obligativităţii care ucide.

„Soluţia e înlăuntrul tău”

Dar să vorbim despre soluţii, pentru că asta e foarte important – căci, iată, noi, ca preoţi, trebuie să dăm soluţii. Vine cineva și-ți relatează situaţia din familie, și eu îi spun: „Când celălalt vine spre tine, și îţi cere, și îţi revendică, și iar îţi revendică – există (așa a dat Dumnezeu!) soluţia înlăuntrul tău”. Acesta e marele dar al firii umane: că nu suntem dependenți de soluţia din afară, de soluţia din celălalt, ci avem soluţia înlăuntrul nostru. Când celălalt vine spre tine, șansa cea mare e la tine. Să-l anticipezi, să-i dăruiești tu ceea ce el vine să ia de la tine în termeni de obligaţie, și asta înainte de a se mișca el spre tine. Să anticipezi! Asta e cheia fantastică a căsniciei. Să anticipezi și tu ca bărbat, și tu ca femeie, și atunci ai anihilat pornirea aceea în termenii de care vorbeam, ai rutinei. Dar asta înseamnă să fii foarte treaz, să fii foarte viu, să-l cunoști pe celălalt, să fii foarte interesat, să vrei foarte mult acest lucru – altfel nu poţi anticipa. Anticiparea!

Îl cucerești pe celălalt dându-i ceea ce el gândea, aștepta, își pregătea să obţină folosind instrumentele „dreptului”, dându-i în dar înainte de a face el pasul spre tine pentru a revendica. Asta este o foarte mare știinţă, și presupune o foarte mare trezvie, luciditate, conștiinţă de sine…

– Presupune și a înţelege, în general, ce înseamnă femeia și ce așteptări are femeia, ce înseamnă bărbatul și ce așteptări are bărbatul. Dar și, în particular, presupune să-l simţi pe celălalt – și eu cred că nu poţi să-l simţi pe celălalt dacă nu-l iubești cu adevărat și nu te pui în locul lui permanent. Să simţi că sunt niște mișcări în sufletul celuilalt și să vii în întâmpinarea lui, să-l odihnești…

– Absolut. Dar ca să simţi lucrurile astea, trebuie să ai organul simţirii foarte exersat, foarte dezvoltat, ceea ce nu prea se întâmplă, din păcate.

– Ce credeți că ar trebui să știe tinerii înainte de căsătorie și află după?

– Păi, este și ceea ce se întâmplă cu călugărul care se duce la mănăstire, care așteaptă ceva și găsește cu totul altceva. Cel mai important lucru este faptul că trebuie să se pregătească și nu se pregătesc. Eu le spun celor care mai întârzie cu măritișul: „Măi, nu ești încă pregătită?… Te-ai pregătit?”. Oamenii nu se pregătesc pentru căsnicie, nu mai vorbim că pregătirea asta începe foarte de timpuriu, cum își face apariţia firea bărbătească sau femeiască în cineva, când încep să se dezvolte cele bărbătești și cele femeiești – de atunci ar trebui să înceapă grija pentru pregătire. Dacă nu se întâmplă această grijă, se întâmplă foarte multe alte lucruri.

Mai concret, la băieţi le-aș cere să fie extrem de atenţi cu gestionarea impulsului sexual înainte de căsătorie. Extrem de atenţi! Dacă l-au scăpat din frâu, fie în orice direcţie perversă – a onaniei sau a pornografiei (ele se însoţesc, probabil), sau a relaţiilor sexuale – dacă au scăpat din frâu acest capitol, e greu de presupus că mai pot să recupereze normalitatea în relația cu soția. Ăsta-i punctul meu de vedere. Iar fata, sigur, pe lângă virginitatea trupească, ar trebui să-și păstreze foarte atentă și o anumită virginitate sufletească. Și cel mai mult și mai mult, să se păstreze cu picioarele pe pământ, să fugă cât poate de ispita reveriilor, de ispita ieșirii din realitate.

„Luptă-te!”

– Spuneaţi că bărbatul trebuie să nu cadă în lucrurile acestea trupești, căci i-ar fi foarte greu să întemeieze apoi o familie. Totuși, foarte mulţi cad – ce facem cu ei? Cum se poate omul vindeca?

– După ce cade omul, șansa lui este să recunoască faptul că a căzut, și că a făcut o experienţă care-l costă. Acesta e un pas pozitiv. Deci să știe că de aici provin foarte multe disfuncţii, și să nu dea vina pe nevastă! Să știe că dacă el se însoţește cu o femeie având o astfel de moștenire negativă, cu o ostoire a trupului prin practica onaniei de ani de zile, de exemplu, să nu se aștepte să meargă roz lucrurile în familie, pentru că există și o perversiune a firii – firea e făcută să funcţioneze într-o anume direcţie, și prin această perversiune este întoarsă: spre sine! Și atunci, cine a făcut onanie câţiva ani de zile, atunci când își ia nevastă, face onanie cu nevasta! Nu intră într-o relaţie cu celălalt. Și femeia nu suportă să fie obiectul bărbatului. Spunem lucrurile dure, pentru că se întâmplă, și se ocolește subiectul acesta. Și, mai mult, revistele de specialitate laudă practica onaniei. Or, după părerea mea, aceasta este una dintre cele mai dăunătoare practici, care pervertesc firea. Și firea, făcută să se împlinească la întâlnire cu cealaltă, se împlinește în sine. Autosatisfacerea pe orice plan este sinucigașă. Pe orice plan – și mental, și trupesc, și de orice natură.

Sigur, până la un moment dat sunt responsabili părinţii, trebuie să dea o educaţie anume. Dacă copilul descoperă de la 10 ani siteurile pornografice, e aproape pierdut. E greu de crezut că mai poate să-l ţină cineva. De la un moment dat însă, când dânsul conștientizează, trebuie să înceapă lucrul cu sine. A fi om e lucru mare! Trebuie o bătălie – cum spune Pavel: „Încă nu m-am luptat până la sânge cu păcatele mele” cf. Evrei 12:4 – trebuie o bătălie pe viaţă și pe moarte dacă vrei să beneficiezi la parametrii maximi de darul firii tale. Altfel, pe urmă ne plângem că nu funcţionează asta, nu funcţionează cealaltă, femeia nu se simte bine lângă tine, pleacă, te lasă… Asta este, îţi asumi, ești responsabil.

De ce spovedim omul la 7 ani? Pentru că de atunci deja începe să fie responsabil faţă de ceea ce face, și tot ceea ce adaugă la statura sa va fi pricină pentru o vieţuire în parametrii calitativi buni sau pentru o vieţuire în parametrii calitativi negativi – și trebuie să înveţe lucrul acesta. Tot dă vina pe toată lumea… El este însă principalul responsabil! Și eu le spun la tinerii care vin și se spovedesc: „Măi, fii atent! Nu te mai poate nimeni stăpâni, nu te mai poate nimeni controla, nici tata, nici mama, nici școala – tu ești responsabil. Vrei să te bucuri de o viaţă frumoasă, împlinită, la parametrii firii pe care ne-a dat-o Dumnezeu? Ai grijă de asta! Nu te lăsa biruit de asta! Luptă-te!” „E greu, Părinte…” „Luptă-te!”. Mai ales bărbaţii, băieţii: „Luptă-te!”. Bărbatul își dobândește bărbăţia și luptând. Altfel…

Dar omul se tot amăgește că responsabilităţile sunt în altă parte – nu! Responsabilitatea e pe capul fiecăruia dintre noi, și în ceea ce privește calitatea vieţii personale, și în ceea ce privește calitatea vieţii de familie și, în ultimă instanţă, răspunsul la Judecata din urmă pentru toate. Asta este: pe umerii noștri. Ne bucurăm că trăim, este un mare foarte dar, este o foarte mare oportunitate – dar pe măsură este și responsabilitatea.

„Copilul este un foarte mare dar”

– Cum trebuie să se pregătească familia de venirea unui copil?

– Trebuie să-l primească, întâi de toate. Trebuie să-l primească când îl dă Dumnezeu. Foarte important! Să nu se planifice prea mult, măcar primul copil să nu-l planifice. Sigur, ar fi bine să nu-i planifice nici pe ceilalţi, dar mai ales primul copil să nu-l planifice: când îl dă Dumnezeu! Pentru că este o foarte mare rânduială aici, primul, „cel întâi-născut”, cum se spune, „este al lui Dumnezeu” cf. Ieșirea 34:19. Poate oricine să constate lucrul acesta. Eu unul am făcut-o: familiile care rămân la un singur copil, într-un fel sau altul, îl „pierd”. Doamne ferește de situații tragice, am întâlnit! Mulţi dintre copiii singuri la părinți se călugăresc, și părinţii rămân foarte frustraţi pe tema asta. Cu alţii se întâmplă și alte drame, pentru că e aici o rânduială a lui Dumnezeu.

Și pe urmă, sigur, cel mai important este să se pregătească sufletește pentru venirea celei de-a treia persoane. Nu e proprietatea lor, nu e bunul lor cu care să facă ce vor, nu este obiectul în care să-și refuleze toate neîmplinirile lor. Asta e o foarte mare problemă. Aţi văzut, copilul de mic știe să lupte pentru sine, bătălia lui este să fie luat în seamă ca persoană, să vorbești cu el ca atare, să nu îl manipulezi. Copilul este un foarte mare dar, ajută foarte mult și cuplul, pentru că se iese din acea tensiune în doi spre un al treilea, care este și expresia unirii celor doi, căci se unesc amândoi părinţii în pruncul născut. E un foarte mare dar. Din păcate, naștem prea puţin acum. E și contextul foarte complicat. Mamele merg la serviciu…

Toţi se mândresc cu un singur copil, alţii se mândresc cu doi copii, chiar se cred înţelepţi. Eu cred că nu sunt înţelepţi. Măcar de la trei în sus, trei copii, patru copii, pentru că e și un echilibru între copii Avem și o datorie faţă de continuarea spiţei, să zic așa, pentru că noi am primit în dar existenţa, și suntem chemaţi să naștem la rândul nostru. Sunt lucruri mult mai adânci decât ne putem închipui noi, dar toate se rânduiesc dacă omul își conștientizează locul, poziţia lui în lume și vocaţia lui – și înspre Dumnezeu, și înspre oameni, și înspre lumea întreagă.

– Care sunt greșelile cele mai mari pe care le fac părinţii în educarea copiilor?

– Una, pe care eu o socotesc a fi cea mai mare, este tocmai operarea cu o măsură pe care copiii văd că nu o împlinesc părinţii înșiși. Părinții vin cu un discurs teoretic, și în temeiul autorităţii lor părintești îi cheamă pe copii la o măsură a deplinătăţii pe care ei înșiși nu o împlinesc. Și copiii aceia, până la un timp, rezistă, se supun, dar când au prilejul să scape de autoritatea părinţilor, evadează, fug pur și simplu.

De aceea, eu cred că o pedagogie mai relaxată un pic, mai smerită, este mai potrivită. Copiii să vadă la părinţi că-și asumă autocritic ei înșiși neputinţele. Sigur, copilul se demobilizează și dacă-l vede pe părinte că nu e prea autoritativ, dar, după părerea mea, o problemă foarte mare este presiunea autorităţii părinţilor. E ușor să spui ce trebuie, e foarte ușor să spui ce trebuie, dar dacă copilul vede la tine că tu nu faci minimul din ceea ce trebuie, se face o scindare în el, în mintea lui: „Păi, mie tata îmi cere să nu fac asta, dar el face toate relele: el fumează, el bea, el nu-i atent, el cutare, cutare…”. Asta provoacă foarte mare dezechilibru.

„Eu şi acuma mă închin cum se închina tata…”

– Cum să creștem un copil în Biserică nu doar formal, adică nu doar aducându-l Duminica la biserică ca să se împărtășească?

– Eu spun cum am fost eu dus la biserică – care mi se pare cea mai firească așezare. Eu știam că mama și tata se duc la biserică. Duminică de Duminică îi vedeam pregătindu-se, închinându-se, spălându-se, primenindu-se și mergând la biserică. Noi, ăștia micii, nu ne duceam Duminică de Duminică – bine, era și perioada comunistă -, la sărbătorile mai mari mergeam. Bunica mea ne spunea: „Măi, măcar unul din casă să meargă la biserică!”.

În mare, exemplul, modelul de evlavie, de așezare, să fie într-un firesc, să nu fie forţat. Și atunci copilul se așază foarte firesc după modelul părinţilor. Cum calcă părintele la biserică, așa va călca și el. Cum se pregătesc părinţii să meargă la biserică, așa va merge și el. Cum se închină părinţii și ce atmosferă e între ei, așa va urma și el. Eu și acuma mă închin cum se închina tata înainte de culcare. Dacă nu fac lucrul acesta, simt că mă rup de ceva vital. Și era foarte simplu. Își făcea cruci nesfârșite în faţa patului, așa îl știu pe tata – Dumnezeu să-l odihnească, împreună și pe mama…

– Cred că aici e o distincţie pe care ar trebui să o facem: de multe ori părintele doar face pe modelul, dă lecţii, și copilul îl surprinde că dă lecţii. Problema este nu atât să faci ca să te vadă copilul, ci să faci ca să te vadă Dumnezeu.

– Absolut! Copilul este cel mai fin barometru al firescului. Nu-l poţi amăgi. Copilul te prinde primul că faci lucrurile să fii văzut, că le faci fals. De aceea spuneam că eu am fost martorul lucrurilor făcute într-un firesc care este echivalent cu respiraţia. Așa cum respiră omul, așa să se ducă și în faţa lui Dumnezeu, atât de firesc.

Nu excesul de învăţături mi se pare necesar, nici excesul de explicaţii. Iată alt aspect – sigur, asta intră într-o discuţie mai largă – mi se pare că părinţii de acum, sub o presiune a unui model, transmit foarte multe informaţii copilului. Și asta se transformă într-o presiune absolut dăunătoare. Copiii sunt chemaţi să devină prea responsabili pentru prea multe lucruri peste puterea lor, și reacţionează refuzând.

Eu așa i-am lăsat: să se facă rugăciunea în casă, și ăla micu’ să fie lăsat să vină el singur – și vine! Să nu fie presat. Dar să se facă rugăciune! Să nu se facă numai ca să vadă copilul. Să fie rugăciune. Că, dacă e rugăciune, e Duhul lui Dumnezeu acolo, Care atrage. Primul care e atras e copilul, el e cel mai sensibil la cele dumnezeiești.

„Asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăţi duhovniceşte”

– Mai este o problemă pe care am sesizat-o: sunt mame care Duminică de Duminică vin cu copilul la biserică să-l împărtășească și, pentru că au un copil, doi, nu apucă să stea nici mult la slujbă, nici să se liniștească. Și mă întreb: oare folosul pe care îl avea copilul n-ar fi mai mare dacă mama s-ar hrăni și ea duhovnicește, în măsura în care poate, și uneori i-ar lăsa pe copii acasă, cu bunicii sau cu tatăl, ca să se întărească și ea?

– E un sacrificiu al mamei. E foarte important cu ce motivaţie, cu ce gând, cu ce așezare face lucrul acesta mama. Iată, există riscul și aici al unei rutine: „Să împărtășesc copilul, să împărtășesc copilul – cel mai important lucru!”. Trebuie să știi de ce îl împărtășești. Trebuie să știi să-ţi asumi jertfa asta. Dacă femeia își asumă jertfa creșterii de copii, asta este calea cea mai avansată de a se îmbunătăţi duhovnicește – dacă-și crește cu jertfelnicie copilul. Căci jertfa și chinul sunt calea cea mai avansată de îmbunătățire a omului. Dacă însă refuză acest lucru și o face ca pe o povară, atunci nu culege roadele.

După cum, sigur, e foarte binevenit darul din partea soţului să mai preia un pic, să se mai elibereze și mama un timp, două, la o slujbă, la o Liturghie, să mai respire și ea din când în când. Dar mama, de obicei, se atașează creșterii copilului, și are disponibilitate, jertfelnicie fantastică – pentru că, iată, s-ar putea să fie mai trează în biserică chinuită de copil, decât stând fără copil, când ar putea să o fure gândurile.

În cele din urmă, dacă este să tragem o linie, responsabilitatea primară, primordială, fundamentală a reușitei familiei este bărbatul – pentru că el are vocaţia de cap. Deci cine conduce, acela e responsabil.

Eu cred în acest lucru foarte mult și, ca să încheiem tot cu prima întrebare, dacă există o criză a familiei, e și o criză a bărbăţiei, a bărbatului, evident. Iar dacă este un reviriment al familiei, acela, evident, se datorează recuperării de către bărbat a vocaţiei sale și a lucrării sale specifice.

 

 

 

Subscribe

Subscribe to our e-mail newsletter to receive updates.

, , , , , , ,


Stiripentruviata.ro condamnă instigarea la ură şi violenţă. Dar, după cum confirmă şi CEDO în cazul Handyside vs. UK (para 49), Stiripentruviata.ro consideră că dezbaterea onestă şi libertatea de exprimare pe subiecte de interes public – printre care se numără şi avortul sau atracţia pentru persoane de acelaşi sex – trebuie să aibă loc în mod democratic, fără a fi cenzurate de ameninţarea că vor fi interpretate ca „discurs al urii”.