Cum poţi să nu pierzi contactul cu copilul / Sfaturi pentru părinţi (III)

 familie

Interviu cu părintele Pavel Humerov realizat de Farida Svelyeva

(Puteţi citi partea I aici iar partea a II a aici)

– Ce trebuie făcut totuşi dacă se pierde contactul cu ei? Nu mai putem recupera nimic?

– Primul lucru şi cel mai important pe care-l poţi spune unor asemenea oameni: „A venit timpul pentru întărirea rugăciunii!” În general eu recomand celor ce au probleme şi în special acelora cu adolescenţi dificili, să-şi asume un canon strict de rugăciune. De fapt pentru copii trebuie să te rogi tot timpul, iar în perioada adolescenţei mult mai intens. Ce canon să urmezi? De exemplu, să citeşti acatistele Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi al Îngerului păzitor.

Vârsta adolescenţei este dificilă nu numai şi nu atât pentru părinţi, cât pentru copil însuşi: el creşte activ, fapt pentru care se simte şi rău uneori; în organismul său se produce o restructurare hormonală; el nu înţelege ce se întâmplă cu el, devine susceptibil, vulnerabil; se întâmplă adesea să-i scadă dispoziţia şi multe altele. El trece de la adolescenţă la viaţa de adult şi părinţii trebuie să înţeleagă faptul că nu îi este uşor. Toate cuvintele noastre radicale: „te urăsc”, „nu te iubesc”, „poţi să pleci” – pot răni copilul în mod dureros şi îl pot conduce la sinucidere; la această vârstă omul încă nu preţuieşte viaţa, nu are teamă. Iar duhul răzvrătirii – este încercarea de auto sancţionare. Adolescentul încă nu înţelege cum să-şi modeleze caracterul, cum să crească corect şi face aceste lucruri prin acţiuni neadecvate şi prin înfruntarea adulţilor: el vrea să fie de sine stătător, dar încă nu ştie cum să realizeze acest lucru. Certând adolescentul, făcându-i observaţie, noi nu facem altceva decât să-l întărâtăm împotriva sinelui său. În această perioadă lui nu îi este uşor şi el are nevoie nu de morală, ci de compătimire şi înţelegere. Puterea şi autoritatea părintească pot fi folosite în această perioadă numai atunci când sănătatea şi sufletul copilului sunt puse în pericol.

– Să luăm situaţia limită: adolescentul pleacă de acasă. De ce se întâmplă acest lucru?

– Se consideră că, de obicei, fug de acasă copiii din familii nefericite. Nu totdeauna este însă aşa: uneori părăsesc casa şi unii copii din familii fericite. De ce fug copiii de acasă? De regulă din trei motive.

Primul motiv: în familie a intervenit o situaţie dificilă; copilul simte insuficientă dragoste şi atenție; se simte inutil – nimeni nu are nevoie de el. El fuge de acasă, se alătură adesea unei companii oarecare în care, dimpotrivă, simte atenţie, respect, îşi găseşte rostul.

Al doilea motiv pentru care adolescentul pleacă de acasă este, dimpotrivă, excesul de atenţie din partea adulţilor. El fuge pentru că nu mai suportă grija exagerată din partea părinţilor, că în familie este lipsit de libertate; el este educat tot timpul; la fiecare pas este corectat, i se face observaţie şi, în general, este lipsit de orice iniţiativă. El este pur şi simplu „sufocat” şi pleacă în căutarea libertăţii şi independenţei.

Şi, în sfârşit, al treilea motiv: adolescentul pleacă din cea mai obişnuită, aparent fericită familie (este adevărat că acest lucru se întâmplă rar). El pleacă din setea de aventură tinerească, din dorinţa de a afla lumea şi în căutarea independenţei. O astfel de istorie este descrisă, de exemplu, în povestirea lui A. Cehov „Băieţii”. Vă amintiţi că acolo băieţii fug de acasă şi visează să ajungă în America? De regulă astfel de haimanale romantice nu sunt pregătite pentru călătorie; se întorc destul de repede şi regretă foarte mult fapta lor. Sarcina părinţilor este să satisfacă dorinţa copilului de a cunoaţte necunoscutul, de a călători cât mai mult, de a afla lucruri noi. Părinţii trebuie să dea adolescentului mai multă independenţă.

În toate cele trei cazuri, plecarea copilului de acasă este o lecţie serioasă şi o avertizare pentru părinţi: atitudinea lor faţă de adolescent este incorectă. Trebuie să creem în casă acele condiţii în care copilul să se simtă bine şi interesat şi să nu dorească să plece.

Pentru ca adolescentul să nu caute mângâiere în altă parte, el trebuie să ştie că la părinţi va găsi întotdeauna înţelegere, compătimire şi suport. Uneori fuga adolescentului de acasă şi alte fapte sfidătoare, neadecvate, nu reprezintă altceva decât un mod de a atrage atenţia părinţilor („de a bate până li se va deschide”). Adolescentul doreşte, conştient sau inconştient, ca tata sau mama să se abată, în sfârşit, de la problemele lor şi să-şi îndrepte atenţia către el.

Trebuie să-i creezi adolescentului un spaţiu liber, al lui, în care să se ocupe de treburile sale şi să-şi primească prieteni cu care să comunice. Atunci nu va mai avea dorinţa de a pleca de-acasă.

Dacă adolescentul a plecat de acasă, şi noi ştim unde se află, trebuie să nu uităm: dacă îl aducem cu forţa acasă, el se înrăieşte şi mai mult şi curând va fugi din nou. Este necesar să stabilim contactul cu fugarul, să-l liniştim, să vorbim cu el şi împreună să găsim soluţii. În unele cazuri nu este niciun păcat să-ţi recunoşti greşelile şi să-i ceri iertare. Adesea părinţii aruncă fraze negândite de tipul: „Dacă nu te întorci până la zece seara, poţi să nu mai vii acasă”, „M-am săturat de tine, nu vreau să te mai văd” şi altele asemenea, iar apoi se miră de ce copilul nu se mai întoarce acasă. Nu trebuie să uităm cât de sensibili şi uşor de rănit sunt copiii la vârsta de trecere spre adolescenţă.

În orice caz, adolescentul va dori să se întoarcă acasă numai atunci când va înţelege că părinţii îl iubesc şi îl aşteaptă. 

Sursă: Pravoslavie.ru

Traducere: Nicoleta Macovei

, , , , , , , , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns